În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

Sfârşit de august 1939

Aşa a vrut soarta. Da, sigur, veţi spune, ia uite, domnule, cum i s-a năzărit ăstuia pe biata soartă, acum o socoate pe ea vinovată de intrigile care-i frământă mintea. Dar, oricât ar părea de neverosimil, a fost soarta, pe onoarea mea. A apărut pe bulevardul înţesat de lume, în inima Bucureştiului, într-o seară de august, înveşmântată într-o rochie de culoarea vişinii putrede, cu o pălărie cochetă peste cascada de păr ondulat brun-roşcat, scurtat după moda vremilor acestea. Eu, dezorientat, pierdut în marea aceea de oameni care, pe la orele opt, încă năpăstuiţi de căldura toridă a zilei, se prelingeau pe trotuare în căutare de răcoare.
- Mă…pardon… să-mi fie cu iertare, domnişoară, am îngăimat, buimac de-atâta mers prin soare, obosit de călătorie şi răpus de o durere de măsele.
Soarta m-a privit scurt, cu ochi încruntaţi, în câteva miimi de secundă care mi s-au părut a fi secole şi s-a întors cu repeziciune, urmându-şi drumul. În urmă-i, a rămas un sunet straniu de tocuri.
- Domnişoară…mă iertaţi…am răcnit din toţi rărunchii, deznădăjduit. Ea s-a întors, la fel de repezit, m-a măsurat din cap până-n vârful pantofilor prăfuiţi cu ochii aceia mari.
- Ce mai doreşte domnul ?, a îngăduit a-mi răspunde, sarcastic.
- Domnişoară, vă rog, am răspuns umil, abia şoptit. E…sunt din provincie…
- O, grozavă scuză, domnule provincial. Desigur, în provincie, lumea se înghionteşte, se calcă pe picioare, se izbesc toţi unii de alţii… Aşa o fi moda politeţii.
- Vă rog, domnişoară. V-am cerut iertare…Sunt obosit. Şi mă omoară durerea asta de maxilar. Nu mai ştiu Bucureştiul aşa cum îl ştiam acum mai bine de doisprezece ani. S-au schimbat multe. Poate aveţi amabilitatea. O farmacie…pentru un calmant…
Soarta mi-a surâs. Da, a fost un surâs abia schiţat, un soi de melanj de interes subit şi de compasiune, aşa cum aveam să aflu după aceea.
- Mi-ai părut un necioplit şi un neavenit, dragul meu. Păreai căzut de pe Lună, zău aşa. Dezorientat şi deloc interesant, dar suferind. Asta m-a oprit. Suferinţa dumitale. Te-am văzut, mai apoi, neajutorat şi teribil de amuzant.
- Mda, ce să zic, domniţa s-a lăsat cucerită de stângăcia mea de adolescent tomnatic. E bine că ţi-am stârnit interesul, deopotrivă cu râsul. Altfel, cum te-ai fi întors spre mine, dumneata, o fiinţă atât de eclectică?
- Ei, da, aici îţi dau dreptate. Vezi, dumneata, vremurile sunt aşa cum sunt, e din ce în ce mai greu să te simţi ocrotit pe străzile astea înţesate de tineri naţionalişti şi de indivizii de la Siguranţă, unii mai înspăimântători decât alţii.
- E tocmai ce-ţi spuneam zilele trecute. Ar fi bine să ieşi doar însoţită, e un dezastru pe străzi. Bunăoară, ieri, pe când ieşeam să ne-ntâlnim, nu ţi-am mai spus ca să nu-ţi stric frumuseţe de seară, am fost martorul unei încăierări. N-am stat să văd ce şi din ce raţiuni s-a întâmplat…era un tânăr rănit. Alţi doi care încercau să-l ridice. O maşină. Nişte indivizi înarmaţi. Praf. Țipete. Lume înfricoşată. M-am îndepărtat în grabă. N-am stofă de erou. Nu de acest fel.
- Ştiu. Nu de asta ai venit la Bucureşti. Dar trebuie să recunoşti că situaţia nu e deloc favorabilă.
- Nu ştiu ce e mai periculos. Frământarea asta necontenită a străzii, sau liniştea, tăcerea nefirească a guvernului, lipsa răspunsurilor tranşante la întrebările pe care le tot punem. Ce se va alege de lumea asta ? Ce ne mai aşteaptă ? E nedrept să bâjbâi aşa, pe întuneric, în căutare de răspunsuri. Suntem neutri, acum, dar vom reuşi, oare, să rămânem aşa ? Sau ne vor trage, unii, de o mânecă, alţii, de cealaltă, până când vom ceda într-un fel sau altul ? Să dăm cu banul ? Cap ! Ruşii. Pajură ! Nemţii. Ştii că Hitler a fost ales «Omul anului» de ziarul «Time» ?
- Nefericiţii !






Am un coleg la şcoală, la Sibiu, care e bănuit a fi legionar. Se pare că face parte dintr- unul dintre cuiburile ce-au împânzit, în ultimii ani, toată ţara. E o persoană rafinată. E subţire, cu o mustăcioară à la Valentino, cu un vino-ncoa pentru tinere şi bătrâne deopotrivă. Cele dintâi tresar la privirile lui ştrengăreşti, cele mai trecute suspină, încântate peste măsură, când domnul Certiade le face câte un compliment. Radu Certiade e profesor de muzică. Toată ziua îngână note muzicale, face solfegii, fredonează în surdină, fără a-i păsa dacă cineva îl aude. E îmbrăcat bine, mereu în negru şi gri, parfumat şi dichisit. Are şi ceva cultură, aş spune. Şi-i bisericos din cale-afară. Nu lipseşte, spune-se, de la nicio slujbă. Dar e legionar. Aşa se şopteşte, pe de lături. Nu se antrenează în discuţii ca noi, ceilalţi, e cam retras. De altfel, aşa se spune c-ar fi şi Horia Sima. Învăţat, bisericos şi foarte discret. Şef de promoţie la liceu. Profesor de limba română la liceu, în Caransebeş. Aşadar, om învăţat şi subţire, cu ochi ageri, negri şi privire vulturească. Naţionalist convins, cooptat, spune-se, în vremea studenţiei, de către anticomunişti înfocaţi. Ce e bine şi ce e rău, negru sau alb, întunecat sau luminos în toate acestea, numai Dumnezeu poate şti. Se va vedea peste ani, când noi vom fi ţărână. Peste mulţi, mulţi ani, lucrurile vor fi privite mai obiectiv, cu detaşare. Şi, poate, cândva, se va şti mai mult. Acum, în zilele pe care ne străduim să le trăim fără a intra în intrigi şi fără a ne păta cu roşu, verde sau alte culori aprinse de orgolii de tot felul, lucrurile se văd ca prin ceaţă.
Luna august e pe sfârşite. Acum şase zile, citeam într-un ziar, a fost încheiat Pactul Ribbentrop-Molotov. Un pact de neagresiune, ni se comunică. Ciudată înhăitare între un partizan al naţionalismului extremist ca Hitler şi un comunist înfocat ca Stalin. Doi şacali, aşa cum foarte bine îi defineşte un ziarist de-al nostru. Un pact de neagresiune şi-atât. Un pact pentru evitarea, cică, a oricăror forme de violenţă şi al oricărui atac « una asupra celeilalte ». Fără nicio altă explicaţie. Şi ceilalţi ? Adică noi, românii, şi toţi ceilalţi de primprejurul nostru. Oare ce s-o mai fi spus şi făcut în spatele uşilor închise? Despre cei doi şacali, cu siguranţă că vom mai auzi. Caii au început să piară, căci aşa vor câinii.









La doisprezece ani distanţă de ultima mea vizită, Bucureştiul mi-a apărut mult schimbat. M-a nedumerit forfota plină de culoare a străzilor. Oameni şi maşini. Multe maşini. Elegante, sofisticate. Mai vechi, dar şi nou-nouţe. Câteva, oricum, mai puţine decât înainte, trăsuri trase de cai. Tramvai electric. Prin ’27, mai existau încă tramvaie conduse de cai. Mai mult ca înainte, Bucureştiul îmi pare acum o lume a contrastelor. Mulţime pestriţă. Pe Calea Victoriei, mai ales la ora prânzului, abia mai poţi să te strecori printre trecători şi maşini. Oameni cu obraz subţire, în ţinute elegante, manieraţi, coborând din maşini luxoase, gesticulează rafinat, lasă în urma lor un parfum fin de trai îndestulat. Şi, peste tot în jur, truditorii străzii, încremeniţi parcă în timp, covrigari, zarzavagii, florărese, vânzători de bragă, strigându-şi marfa nuanţat, uneori cu patos, alteori, cu blazare, dar întotdeauna cu nonşalanţă. Se simt bine în hainele lor demodate şi roase de timp. Dacă paşii te poartă pe străzi mai lăturalnice, dai peste priveliştea dezolantă a unor căsuţe dărăpănate cu pânze murdare în loc de fereşti, cu garduri căzute în dizgraţia vremii şi cu nişte arătări mari şi mici, tuciurii, îmbrăcate în zdrenţe viu colorate. Multă zarvă, ţipete şi înjurături, cântece ţigăneşti, ceaune aburinde răspândite prin curţile asaltate de fierării, de câini şi de câte o gloabă stingheră şi costelivă.
Pe bulevarde, clădirile impozante, croite frumos în ton cu arhitectura marilor oraşe europene, dar păstrând şi patina balcanică, uimesc şi îmbie la plimbări lungi. Puzderie de terase, cafenele cochete, restaurante şi grădini. Afişe, firme mari, pe care stau scrise cu litere uriaşe tot felul de nume de prăvălii. Mai recunosc, ici-colo, câte un tablou palid al Bucureştiului văzut cu ani în urmă. Unele clădiri au dispărut, altele au căpătat o nouă înfăţişare, au apărut altele noi, meşteşugit plasate, ca să-ţi fure ochii şi să caşti gura ca un provincial amărât ce eşti.
Aceeaşi nelinişte şi apăsare de la Sibiu o resimt, însă, şi aici. Farmecul noului Bucureşti în care secolul acesta a impregnat modernism şi civilizaţie, este umbrit de frământări politice, de acte violente, de atacuri, masacre şi răzbunări. Perfid şi samavolnic, dracul de dreapta european şi-a băgat coada şi aici şi-a izbutit să corupă spirite tinere, dornice de schimbări radicale. Îi zăreşti la colţ de stradă, în cete, pe la terase sau pe câte o străduţă dosnică, şuşotind, schimbând priviri şi pachete învelite în ziare. Îi recunoşti uşor după cămăşile de un verde închis. Sunt încruntaţi, serioşi şi scrutători, mereu în mişcare, ca nişte furnici neliniştite care curg din muşuroi, intră cu iuţeală înapoi, şi tot aşa, la nesfârşit. E plină Europa de muşuroaie de acest fel. Fierbinţi, gata să explodeze şi să umple lumea de microbi mortali. Şi de absurd. Şi de teamă.