În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

20 decembrie 1922


Era primăvară. Şi pomii erau în floare. Era o dimineaţă călduţă şi se făcea că ieşisem în tindă, locul meu preferat din bătrâna casă a lui Leamu. Din locul unde stăteam, am auzit zarvă în livadă. M-am ridicat, am coborât treptele şi am străbătut curtea. Aveam pe mine o cămăşoaie lungă, ţărănească şi eram desculţ. Am intrat în livadă. Şi, în faţa ochilor mei larg deschişi, imaginea s-a desfăşurat surprinzătoare, puternică, vie. Printre pomii înfloriţi, răsăriseră, peste noapte, şotroane cu nemiluita, meşteşugite în fel şi chip, unele desenate frumos, cu linii drepte, altele strălucind orbitor în lumina dimineţii, unele trasate nesăbuit, cu linii şerpuite, îngroşate pe alocuri, altele sumbre, cu linii negre sau gri şters, altele, dimpotrivă, desenate în culori vii, copilăreşti. Şi, în jurul sau înăuntrul lor, făpturi înveşmântate în alb, bărbaţi şi femei de toate vârstele, de la cele mai fragede până la cele mai coapte. Era un du-te-vino prin şotroanele acelea care împânzeau livada, sărituri zglobii, paşi vioi sau mărunţi, nesiguri, abia schiţaţi, întoarceri bruşte, popasuri de o clipă sau mai lungi, rătăciri, reveniri, reîntoarceri. Şotroanele se întrepătrundeau, se înlănţuiau. Un sunet straniu, ca de fluier, se înălţa printre pomi.
Am păşit pe o cărare îngustă, printre sutele, poate miile de şotoane. Livada devenea din ce în ce mai mare. Cărarea se lungea şi ea, pe măsură ce înaintam. De undeva, din stânga, s-a ivit o siluetă înaltă, cu plete albe căzute pe umeri şi cu ochii neînchipuit de albaştri, ameţitori. M-a luat de mână şi m-a purtat, fără nicio vorbă, printre şotroane. Ne-am oprit în faţa unuia destul de impunător, cu pătrate inegale, trasate strâmb. M-a lăsat acolo, mi-a făcut semn să intru şi a făcut cale întoarsă. L-am privit, hipnotizat, cum dispărea printre pomii albiţi de flori…
M-am trezit scăldat în sudoare sub duna grea. Prin ochiul de geam, se vedea un petic de cer alb. Ningea liniştit. Mi-am luat capul în mâini. Obosisem. Aveam nevoie de un răgaz. Simţeam acut nevoia să mă îndepărtez, pentru o scurtă vreme, de lumea aceasta halucinantă în care mă învârteam, de toate visele acelea stranii care-mi răsăriseră în cale şi care mă secătuiau. Măcar pentru o vreme. Câteva zile. O săptămână, poate două. Un timp al meu, numai al meu, ca să-mi pot pune ordine în gânduri, să pot analiza, să hotărăsc, să mă adun. Aveam să plec la Bucureşti. Să-mi revăd părinţii. Să respir aerul acela familiar al micului meu colţ de copilărie.