În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

13 iunie 1922

Azi-noapte am avut un vis ciudat. Adormisem târziu, după ce răsfoisem nişte reviste pariziene vechi. Nu reuşeam să mă dezbar de acest obicei boem, deşi strălucirea cheiurilor Senei nu se potrivea deloc cu lumina albă, mată a dimineţilor dintre livezi. Constatasem, însă, nu cu oarecare uimire, că lumina aceasta mă liniştea, că tihna vieţii din acest colţ de lume începea să mi se potrivească, asemeni unei cămăşi ţărăneşti ţesută în război.
D’ajungă-mă, Doamne,-ajungă, / Să m-ajungă zile multe / Să mă duc la vară-n munte… Aşa m-am trezit brusc. Cineva cânta. Am tresărit. O voce puternică, bărbătească. M-am ridicat într-o rână. Eram transpirat. Am ascultat atent. De vreo două nopţi încoace, câţiva greieri îşi înlănţuiau cântările printre pomi. Cântau şi acum cu foc, în liniştea adâncă a nopţii de vară. Dar nici urmă de glas de om. Visasem, fără îndoială. Şi nu aveam de gând să-mi analizez în niciun fel visul. Eram, de-acum, un om simplu şi mă purtam ca atare. Aşa că, fiindu-mi prea somn, am adormit la loc, fericit, în aşternutul moale şi răcoros, legănat de cântec de greieri.
D’ajungă-mă, Doamne,-ajungă, / Să m-ajungă zile multe / Să mă duc la vară-n…Munte, sigur că da, am strigat, cu voce tare, înfuriat că mă trezisem din nou. Tăcere. O tăcere grea. Tăcuseră şi greierii. Se iviseră zorile. Cântecul îndepărtat al unui cocoş s-a insinuat printre frunzele nucilor, a pătruns prin fereastra întredeschisă şi s-a spart de pereţii albi ai încăperii. Doamne!, mi-am spus. E mai grav decât credeam. Am început să visez aiurea. Aud voci…
Am adormit, din nou, mai repede decât mi-aş fi închipuit. Am dormit neîntors până târziu, spre orele zece. Când m-am trezit, privirea mi-a căzut pe unul din tablourile de pe peretele din faţa patului. Le păstrasem, aceste tablouri vechi, care înfăţişau figuri de ţărani în diferite ipostaze. Locuitorii casei, mi-am zis. Rude şi prieteni. Un ostaş cu mustăţi groase. Bătrâni şi tineri, copii cu ochi adânci înotând în cămăşoaie albe, cu opinci, prinşi între pânzele nemiloase ale timpului, împietriţi în imagini efemere.
D’ajungă-mă, Doamne,-ajungă…, am îngânat, în lumina orbitoare a dimineţii târzii.








21 iunie 1922

Nana Salvina a bătut în poartă mai devreme decât de obicei. Mă trezisem cu câteva minute înainte, mă îmbrăcasem şi mă spălasem cu apă rece, de la fântână. Mă pregăteam să strâng aşternutul, când i-am auzit glasul răguşit.
- Domnu’ Vlad! Domnu’ Vlad!
Aşa-mi spun sătenii. Nici nu ştiu dacă-mi cunosc celălalt nume. Atât mi-e de ajuns. Sunt domnu’ Vlad, un însingurat pe care capitala, oraşul cel mare aflat la sute de kilometri de aşezarea lor paşnică îl alungase, îl dăduse la o parte ca pe o haină ponosită. Începeam, parcă, încetul cu încetul, să devin unul de-al lor, mai exotic, desigur, mai cu moţ. Dar unul de-al lor.
- Domnu’ Vlad ! Domnu’ Vlad !
-Vin, vin, nană Salvină !, am strigat şi eu, la fel de tare.
La ţară, de obicei, se tace. Se tace mult. O tăcere de început de lume. O tăcere filozofică. Dar, când se vorbeşte, se vorbeşte cu putere, ca şi cum toate vorbele închise în temniţele tăcerilor ar fi rupt zăgazurile şi s-ar fi năpustit afară, sălbatice.
- Apoi, vai, Doamne, domnu’ Vlad ! Doară nu v-am trezât ?, îşi duse mâna la gură nana Salvina, văzându-mă cu părul răvăşit, doar în cămaşa largă şi cu picioarele goale.
La cei treizeci de ani trecuţi, nana Salvina este o muiere zdravănă, cu pieptul vânjos şi cu braţe pe măsură. Are nişte ochi negri, pătrunzători şi un chip frumos, oval. E mereu roşie în obraji, de parcă ar fi alergat fără oprire. Este o femeie plină de viaţă, pogană, cum se spune pe aici, cu cârpă de păr înflorată, legată la spate.
- Apoi, v-am adus câte ceva de-mbucat, se scuză ea.
- ‘mneaţa şi ţie, nană Salvină, i-am spus, râzând.
- Să fiţi sănătos, răspunse ea, trecând pe lângă mine. Iaca, am adus nişte oauă, nişte sămăchişe şi lapte cald.
- Sămă…ce?
-Sămăchişe, domnu’ Vlad, tulai Doamne, izbucni ea în râs. Iaurt cu brânză, aşa, amestecate. De-ţi pofti, v-oi aduce, mai încolo oleacă, şi nişte lapte prins. Şi pită caldă. Şi să-mi daţi olculţele să vă aduc şi nişte mâncare. Oi face nişte supă de cocoş, păsulă, fasole, cum zâceţi la oraş, şi…
- Lasă, nană Salvină, lasă pe mai târziu. Ajunge cât mi-ai adus. Ştii că nu mănânc prea mult. Dar, într-una din zile, când vei putea dumneata, tare aş vrea să-mi faci nişte pancove din alea aurii, mari, pufoase ori nişte ciurigi. La noi, la Bucureşti, li se spune minciunele.
-Da’ cum să nu, domnu’ Vlad, când îţi dori. Şi Petrea, omu’ meu, o să vie, tăt zâlele astea, să tomnească gardul di cătă telechi, că-i căzut şi-i musai…
- Mulţam, nană Salvină. Ia pofteşte în pridvor, să stai la masă cu mine…
- Da’ nu se cuvine, domnu’ Vlad, că eu îs muiere cu bărbat…
- Dar nu-ţi fac nimic, nană Salvină. Ia loc aici, pe laviţă. Uite, eu m-aşez dincoace, în faţa dumitale. Aş vrea să te-ntreb…ştii…de-o vreme încoace… să tot fie o săptămână şi mai bine, am început să visez ceva…adică să aud ceva…
- Tulai, Doamne, domnu’ Vlad !, duse ea mâna la gură, speriată.
- Aud o cântare, nană Salvină. Uite, cam aşa: D’ajungă-mă, Doamne,-ajungă…
- Tulai, Doamne !, strigă, din nou, nana Salvina, albă la faţă.
- De ce te-ai speriat aşa ?, am întrebat-o, mirat.
- No, staţi să vă spui. Când am fost io mică, mi-o povestit mama că, în vremea ei, la şcoala asta de peste uliţă, care-i veche, veche, o fost un învăţător bătrân care s-o chemat Leamu. Leamu lu’ Petrea Mihaiului. L-am cunoscut şi io. Zece ani am avut când o murit, săracu’. Aşa copârşeu mândru ca la el, n-am mai văzut.
- Cum ai zis ?, am întrebat-o, mirat din cale-afară.
- Copârşeu, sicriu, no, dacă voroviţi ca la oraş.
- Nu, de nume ziceam. Dac-ar fi să vă opresc la fiecare cuvânt pe care mi-l spuneţi sau pe care vi le spuneţi când vă aud vorbind…Ziceam de nume.
- Leamu lu’ Petrea Mihaiului, domnu’ Vlad. Că aşa se zâce pe la noi. Pe tatăl lui l-o chemat Petrea, pe moşul lui, Mihaiu.
- Adică pe bunicul lui, nu ? Mihaiu, zic, bunicul lui.
- No, aşa, dară.
- Cum ? Aşa vă cheamă pe toţi ? Adică, toate numele la un loc, înşirate aşa, cu tată, cu bunic…
- No, aşa-i pe la noi, domnu’ Vlad, mi-a spus, mai pogană ca de obicei, nana Salvina.
- Şi ţie, cum îţi zice ?
- Apoi, io îs Salvina lu’ Marcu Gustinului Buţului.
- Frumos nume, n-am ce zice, am râs eu, înveselit.
- Da’, cum vă spusăi, domnu’Vlad, învăţătoru’acela bătrân, Leamu, n-o fost numa’ dascăl la şcoală, ba şi la biserica asta veche. O fost un om pogan, ca un brad, cu păr alb, cu plete până pe umeri şi s-o îmbrăcat în haine mândre, ţesute în război şi o purtat opinci şi clop.
- Ca acum, nană Salvină.
- Apoi, cam aşa ceva, da’ mai mândru, cu fir mai bun şi cu opinci de piele moale. Şi cu clop adus de la oraş. Că era din neam bogat. O avut pământuri multe, uite, încolo, cătă Strimina, unde îs viile, şi colo, şi-n părţile celea şi peste dealuri şi la munte. O avut mult ioşag, vaci, oi, biboli şi cai mulţi. Şi o făcut, cum să vă spui io…no, că uitai voroava…la târg…
- …troc ?
- No, aşa, troc cu cai şi cu altele, că o avut şi grâne multe şi o moară…Şi păduri…Tulai, Doamne, ce bogaţi o putut fi, domnu’ Vlad ! Căsuţa asta o fost numa’ una din casele lor. O mai avut, no, uite, …
- Cum ?, am sărit eu… Asta-i casa lui Leamu ?!
- Apoi, no, da’ cine să vă spuie ? Că n-am crezut că vreţi să aflaţi…
- Şi cântecul ?
- Ioi, tulai, Doamne, domnu’ Vlad, ptui, scuipă ea în sân şi-şi făcu trei cruci repezi. Asta-i cântarea lu’ Leamu. O cânta la şcoală şi la biserică. O cules-o el de la ăia mai bătrâni din vremea ceia. O cules el multe, multe cântări şi zâceri de demult şi le-o şi scris. Că scria multe, povestea tătuca nost’. Şi cântarea asta o ştie şi mama tătă, tătă. Şi ne-o cânta când eram mici. Că-i despre noi, românaşii din locurile astea şi din celelalte, de peste tăt.
- Păi, şi eu ? Ce-am eu a face cu cântarea asta a voastră ? Cine-o mai cântă ?
- No, asta-i traba, domnu’ Vlad, că n-am mai auzât pe nime’ s-o mai zâcă, de multă vreme. Că numa’ Leamu o cânta mai mult. I-o plăcut tare s-o cânte. O avut un glas tare mândru, aşa mi-o spus mama. Răsuna ca o goarnă…
- Tulai, Doamne !, am exclamat şi eu, la rând cu nana Salvina. Ăsta-i glasul pe care l-am auzit seară de seară, de-o săptămână încoace. Uite-aşa mă trezeşte în toiul nopţii, mă mai lasă să dorm încă puţin, apoi, începe din nou, şi tot aşa, până la ziuă…
- Tulai, Doamne!, ţipă ascuţit nana Salvina, refăcând sfintele cruci peste pieptul pogan. Tulai, Doamne!, repetă, ţâşnind pe lângă mine, coborând scările două câte două şi săltându-şi şoldurile spre poartă, urmată de un alai de cruci înspăimântate. Tulai, Doamne!



5 iulie 1922

Astăzi am terminat traducerea unei cărţi de chirurgie generală. Chiar dacă nu o mai practic, medicina e o parte din mine, mi-a pătruns în sânge, am moştenit-o genetic, i-aş spune tatei, glumind. Iar el mi-ar zâmbi cu superioritate şi şi-ar întoarce privirile spre tratatele lui. Am împachetat foile. Sunt două sute patruzeci la număr. Le trimit prin domnul Toader, învăţătorul. Tot aşa primesc şi corespondenţa şi banii sau cărţile pe care le comand. Domnul Ninel Toader este legătura mea cu lumea exterioară. Îl invit, uneori, pe la mine, stăm la masă, la o cafea, şi mai povestim. Ne regăsim într-o lume pierdută pentru mine, ne ridicăm ca într-un balon deasupra simplităţii şi plutim peste livezi şi peste munţi, printre muzicieni şi sculptori, scriitori şi filozofi, jonglăm cu secolele şi jucăm şah la masa istoriei. Apoi, după ore bune de exaltare a spiritelor, ne lăsăm uşor la loc, în scaune, oftăm, ce vremuri am prins şi noi, domnule Vlad, ce să-i faci, domnule Toader, om trece noi peste toate, aşa cum au trecut şi ceilalţi înainte de noi, cine ştie ce ne-o mai aştepta, domnule Vlad, istoria e parşivă, domnule Toader, nu istoria, ci oamenii, domnule Vlad, că oamenii fac istoria, aşa-i cum zici, domnule Toader…
Nana Salvina n-a mai dat de zile bune pe la mine. S-a speriat de visul meu, fără-ndoială. Îşi trimite omul, pe baci Petrea, să-mi aducă de-ale gurii, eu îi trimit banii şi, uite-aşa, rămăn cu visul neîmpărtăşit. Căci cântarea lui Leamu nu se mai opreşte. O ştiu deja pe de rost şi o cânt şi eu prin ogradă, ziua-n amiaza mare. De după gard, căci numai gardul ne desparte, mă aude, de bună seamă, şi nana Salvina. Nu răzbate până la mine nici un tulai, Doamne !, dar ştiu că ograda Salvinei e deja plină de cruci şi de scuipat…în sân.
Eu fac haz de necaz şi nădăjduiesc că, într-o bună noapte, oarecând, va înceta şi Leamu să mai cânte.

sămăchișe=amestec de iaurt și brânză
pancove=gogoși
a tomni=a repara
telechi=grădina din spatele casei
pogan=bine făcut
clop=pălărie
ioșag=vite, animalele din gospodărie
laviță=bancă