În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

Scena 7

(Cofetăria La Savarina deocheată. Domnul Cremescu, poetul patron sau patronul poet, aranjază prăjiturelele în vitrină. Intră furtunos Marin, ucenicul.)
Marin : -Coane Ichime ! Coane Ichime !
Domnul Cremescu (speriat) : - Ce dai buzna aşa, Marine ? Era să scap eclerul. Na, uite că l-am stricat. Şi m-am murdărit de cremă. Ştii cât ţin la curăţenie.
Marin (spăşit) : - Ştiu, coane, da’… (ascunde ceva la spate).
Domnul Cremescu (curios) : - Ce-i ? Ce-ai acolo ?
Marin (grav, plin de importanţă) : - A apărut.
Domnul Cremescu : - Ce-a apărut, frate ? Zi odată !
Marin : - Jurnalul.
Domnul Cremescu : - Care jurnal ?
Marin : - Naţionalele.
Domnul Cremescu : - Jurnalul Naţional, zi. Aşa, şi ?
Marin (descumpănit) : - Păi…
Domnul Cremescu (tot mai nerăbdător) : - Păi ce ?
Marin (iute, entuziast) : - A apărut !
Domnul Cremescu : - Ce, frate ?
Marin (la fel de entuziast) : - Poezia matale !
Domnul Cremescu (mişcat din cale-afară) : - Ce spui? A…apărut ? Ia dă să văd. (ia jurnalul, îl răsfoieşte febril ; se luminează la faţă.) A apărut !
Marin (mişcat şi el) : - Coane Ichime, dacă te rog să mi-o citeşti şi mie ? Eu…nu prea ştiu. Că mie-mi zise băiatul cu jurnalele…
Domnul Cremescu (la fel de mişcat) : - Bine, bine, hai că ţi-o citesc. (îşi drege glasul, ia poză de poet, înalţă ochii spre cer, apoi îi coboară spre jurnal şi zice, afectat) :
« Poemul lunii
de Ichim Cremescu
În noaptea-aceasta naltă şi cuminte,
Ca o fecioară chipul ţi-ai ascuns
Sub văl de nori, şi goală şi fierbinte
Sublimul tău pe gene mi s-a scurs.

E-atâta pace-acolo, lângă tine,
Şi-atâta zbucium e aici, la noi,
Să mă desprind de trup în nopţi senine,
Iar tu, din tine, să îmi faci altoi.

Şi, pe altarul veşniciei pur,
S-aprindem ruguri de privighetori
Să ne-mbătăm cu taine şi, în jur,
Sã ne-nfloreascã muguri calzi de zori.»

Marin (mişcat din cale-afară) : - Ce…ce…nu ştiu cum să zic…e…e…şi luna…ca o fecioară…
Domnul Cremescu (uitat în sfere înalte, cu poza de poet) : - Adânc…ştiu.
Marin (la fel de mişcat) : - Da’ce…frumos aţi adus-o din condei ! Ce simţitor sunteţi, coane Ichime ! La prăjituri, poet, la jurnal, artist ! Adicã, invers, sã-mi fie cu iertare, cã tare m-am mai tulburat.
Domnul Cremescu (tulburat și el, îşi drege glasul) : - Da…bine…Hai să sfârşim cu astea…să… mă ajuţi…să…
Marin (săritor) : - Se poate, coane ? Le aşăz eu.
Domnul Cremescu (visător, spre public) : - De-ar citi şi ea ! La bilet n-am primit încă răspuns. L-o fi primit ? Să-i mai scriu unul ? (hotărât) Să-i trimit jurnalul. Şi nişte savarine de-alea înfoiate.







Scena 8

(În salonul familiei Năstureanu. Jour fixe. Cucoanele servesc dulceţuri şi apă rece. E luna august şi soarele dogoreşte. Evantaiele valsează în aerul auriu.)
Coana Arista : - Ce plăcere să vă revăd, stimată doamnă! De câte ori vă trecem pragul, e o încântare. Îi spuneam, deunăzi, Caterinei. Negreşit să-i facem o vizită doamnei Năstureanu.
Doamna Cleopatra Năstureanu (îmbrăcată simplu, fără podoabe, spre coana Arista, cu glas rârâit) : - Îmi pare rău că draga de Caterina n-a putut să vină. Dar ea mă mai vizitează, să ştiţi. Suntem bune prietene.
Coana Arista (surprinsă) : - I-auzi! Nu ştiam.
Doamna Năstureanu (puţin stânjenită) : - Da, suntem apropiate. Ne…confesăm una alteia. Caterina e o fată pe gustul meu. Ambiţioasă, deschisă schimbărilor, emancipată. (o ia deoparte) Ştiţi, deunăzi, mă gândeam la dumneavoastră. Am…aţi …aţi citit ultimul număr din Jurnalele Naţionale?
Coana Arista (afectată) : - O, ştiţi, eu…cu jurnalele…domnul general, mai degrabã…eu, cu salonul…şi vizitele…
Doamna Nãstureanu (cu sfialã, puţin încurcatã) : - E…am…descoperit…cred cã… nu ştiu dacã…(mai hotãrât) un articol…semnat domnişoara Caterina Plopeanu.
Coana Arista (roşie, pierdutã) : - Ce…articol?!
Doamna Năstureanu (curtenitoare) : -Foaaarte bun. Şi la obiect. Mie-mi place sã citesc jurnale. E de bonton. Şi e util. Modern şi foarte şic.
Coana Arista (schimbând feţe-feţe) : - Şic?!
Doamna Nãstureanu (imperturbabilã) : - Foarte şic. Doamnişoara Caterina e un geniu. Combate bine.
Coana Arista (la fel de nedumeritã) : - Ce combate ?!
Doamna Nãstureanu (tot mai hotãrâtã) : - În articol, zic. Despre politicieni. Combate bine.
Coana Arista (pierdutã) : - Politicieni ? Ce-are a face ?
Doamna Nãstureanu (la fel de hotãrâtã) : - Are ! Cum sã n-aibã ? Corupţia, stimabilã doamnã, a atins cote înalte. E revoltãtor. Avem nevoie de rezoluţii, de oameni rezonabili, de o revoluţie în parlament.
Coana Arista (tot mai pierdutã) : - Şi…Caterina…ce-are a face ?
Doamna Nãstureanu (timid) : - Ea…ştiţi…
Coana Arista : - Ce sã ştiu ?
Doaman Nãstureanu (la fel de timid) : - V-am spus…mi se mai confeseazã, din când din când. Ar…vrea sã devinã…(tuşind ) jurnalistã.
Coana Arista (peste mãsurã de intrigatã) : - Jurnalistã !
Doamna Nãstureanu (timid) : - Nu…ştiaţi ?
Coana Arista (la fel de intrigatã) : - Astea-s fumuri de domnişoarã. Ce ştie ea ce-i viaţa ? Şi-apoi, femeia stã între femei. Acolo i-e locul. Nu între bãrbaţi. Nu face politicã. Nu combate. Ce sã combatã ?
Doamnã Nãstureanu (împãciuitoare) : - Dar, ştiţi…femeile încep sã se emancipeze.
Coana Arista (uluitã) : - Sã…ce ?
Doamna Nãstureanu (mai hotãrâtã) : - Sã…devinã mai puternice. Sã spunã ce gândesc şi ce simt. Sã vadã ce e în jur şi sã spunã dacã nu le place. Uite, de exemplu, sã zicem cã dumneavoastrã nu vã plac prãjiturelele mele cu unt.
Coana Arista (confuzã) : - Dar îmi plac.
Doamna Nãstureanu ( încercând sã fie cât mai convingãtoare) : - Dar sã zicem cã nu vã plac. Nu-mi spuneţi ?
Coana Arista (roşind) : -Vai de mine ! Dar cum sã vã spun aşa ceva?! Dar nu se cuvine!
Doamna Nãstureanu (tot mai hotãrâtã) : - Ba se cuvine, doamna mea dragã. Se cuvine. Aşa ar trebui. Femeile se vor schimba şi vor spune ce gândesc, ce simt, dacã le doare ceva, dacã le supãrã corsetul. De fapt, corsetul va deveni, peste câţiva ani, o amintire tristã.
Coana Arista (uluitã) : - O ! Ce blasfemie!
Doamna Nãstureanu (la fel de hotãrâtã) : - Corsetul strânge nu numai trupul, ci şi sufletul femeii. O face sã parã mai delicatã, mai firavã şi…mai leşinatã. Întrebarea este dacã bãrbaţii preferã o femeie leşinatã unei femei inteligente şi puternice.
Coana Arista (tot mai uluitã) : - Puternicã ? Leşinatã ? Ce tot spuneţi acolo, madame Nãstureanu ?! Vai! Mi s-a fãcut rãu ! Simt cã…
Doamna Nãstureanu (zâmbind) : - Leşinaţi? Vedeţi? De vinã e corsetul.
Coana Arista (aproape leşinatã) : - Ah, mi-e rãu!
Doamna Nãstureanu (spre servitoare) : - Sãftico, adu sãrurile! A mai leşinat una !





Scena 9

(Reşedinţa familiei Plopeanu. )
Coana Arista (intrã val-vârtej în salon şi începe sã ţipe, istericã, lovind din picioare) : - Froso! Frosico! Froso! N-auzi? Frosoooo!
Frosica (roşie ca focul, gâfâind) : - Ho, cã nu vin turcii! (spre coana Arista, mieroasã) Cu iertare, coniţã.
Coana Arista (ofensatã) : - De câte ori ţi-am zis sã-mi spui doamna genereleasã?
Frosica (obedientã) : - …doamna ghenereleasã.
Coana Arista (ţipând, furioasã, lovind iar din picior) : - Proasto! (schimbându-şi atitudinea, blazatã ) Dar la tine, tot aia e. Eu zic ied, tu zici caprã. Eu zic negru, tu zici alb. Hai, hai, cã am obosit. Adã-mi o cafea tare şi zi-i Caterinei sã coboare în salon. Am o vorbã sã-i spun.
Frosica (mieroasã) : - Sã-i…zic şi de vorbã?
Coana Arista (furioasã, din nou) : - Da’chiar eşti neruşinatã rãu! Fugi de-i spune sã vinã de îndatã jos!
Frosica (speriatã) : - De-ndatã !
Coana Arista ( mâhnitã) : - Doamne, ce mi-a fost dat sã trãiesc! S-ajung eu, genereleasã, sã fiu bãtaia de batjocurã a saloanelor. Auzi tu, soro, jurnal. Şic şi politicã. Pe vremea mea, femeile erau femei! Cântau la pian, zâmbeau cochet şi leşinau.
Caterina (intrând, într-o rochie simplã, fãrã zorzoane) : - Cine a leşinat, maman ?
Coana Arista (se-ntoarce, o priveşte lung şi, imitând-o, ironic) : - Cine a leşinat, maman ?(aspru) Cine sã leşine ?(cu patos) Femeia românã. Cea care a fost şi cea care este. Leşinã. Cã de-aia e femeie. Sã leşine. Sã fie delicatã.
Caterina (amuzatã) : - A, dacã nu leşinã, vrei sã spui cã nu e delicatã. E mai puţin femeie.
Coana Arista (aspru) : …de lume. Da.
Caterina (ironicã) : - A, uitasem. De lume. Aşa e. Femeile de la ţarã, sau cele de la oraş, de condiţie modestã, care nu leşinã, nu sunt femei, nu ? Sunt nişte arãtãri, acolo. Ce vrea sã zicã, pentru matale, femei de lume ?
Coana Arista (uimitã) : - I-auzi ! Ce întrebare! Doar ştii şi tu prea bine. O femeie de rang înalt, cu conac, cu salon, trãsuri şi…
Caterina (tot mai ironicã) : -…corset.
Coana Arista (iritatã) : - Da, şi corset.
Caterina (tot mai ironicã) : - Şi care leşinã.
Coana Arista (tot mai iritatã) : - Da. Leşinã.
Caterina (la fel de ironicã) : - Ca sã placã bãrbaţilor. Sã parã delicatã, plãpândã…
Coana Arista (la fel de iritatã) : - Da. Ca o floare.
Caterina (la fel) : - Sã dea din evantai, ca zãluda.
Coana Arista (surprinsã) : - Sã dea…ca ce?
Caterina (râzând) : - Ca zãluda, maman.
Coana Arista (indignatã) : -Dar ce vorbã e asta, Caterino? Aşa vorbeşte o domnişoarã de condiţie, cu pension şi trusou ?
Caterina (râzând) : - Dã-l încolo de trusou!
Coana Arista (peste mãsurã de indignatã) : - Ce…ce…mã sufoc…le…
Caterina (râzând) : - Leşini ?
Coana Arista (la fel, aproape leşinatã) : - Le…leşin !
Caterina (şi mai amuzatã) : - Froso ! Sãrurile !
Frosa (în goanã) : - Aoleu ! Pãi în casa asta nu ai timp nici sã mori. (spre Caterina) Da, coniţã ! Uite-le, coniţã !
Caterina (la fel de amuzatã) : - Dã-i coanei Arista pe la nas. I-ai strãns corsetul prea tare şi a dat ochii peste cap.
Frosa (dojenitoare) : - Aoleu, coniţã! Da’ se poate? Ce vorbe-s astea ?
Caterina (tot mai amuzatã) : - Da’ tu de ce crezi c-a leşinat, Froso ?
Frosa (încurcatã) : - Da’ de unde sã ştiu eu, pãcatele mele ? I-o fi fost rãu de la friptura de berbec de la prânz. Ori de la slãninuţa afumatã. Ori de la smântânã. Cine sã mai ştie ?
Caterina (râzând) : - Lasã, Froso, cã toatã slãnina afumatã din ţara româneascã nu face cât un corset când e să leşini.
Frosa (fãcându-şi cruce) : - Aoleu, coniţã !
Coana Arista (revenindu-şi, speriatã) : - Ce…ce s-a întâmplat?
Caterina (zâmbind) : - Nimic, maman. Te-a prins somnul…
Coana Arista (amintindu-şi, se ridicã, îşi potriveşte ţinuta şi, cu asprime) : - Domnişoarã !
Caterina (amuzatã, prefãcându-se supusã) : - Da, maman.
Coana Arista (la fel de aspru) : - Astãzi…(zãrind-o pe Frosa, care-şi face de lucru cu ceaşca de cafea) : - Tu ce mai stai ? Du-te la bucãtãrii !
Frosa (plecând capul) : - Da, doamna ghenereleasã !
Coana Arista (vrea sã riposteze, apoi renunţã) : - Ce…Hai, du-te! (spre Caterina, aspru) Astãzi, cum îţi ziceam, am fost la jour fixe, la madam Nãstureanu şi…
Caterina (zâmbind) : - Şi ţi -a zis ?
Coana Arista (surprinsã de intervenţie) : - Ce…sã-mi zicã ?
Caterina (la fel) : - Despre jurnal.
Coana Arista (furioasã) : - Despre jurnal, ai? Ce neruşinare! (smiorcãindu-se, îşi duce batista dantelatã la nas) Şi ce bine te-am crescut ! Domnişoarã de pension ! Cu pian ! Şi cu slovã franţuzeascã !
Caterina (împãciuitoare) : - Lasã, maman, nu te impacienta ! Tot eu sunt. Ştiu sã cânt la pian. Dumnezeieşte. Matale ai zis-o. Şi scriu versuri. Şi vorbesc fluent franţuzeşte. Drãguţã sunt, să nu-mi fie de deochi. Spirirtualã sunt. (ironicã) Şi, dupã cum vezi, de o modestie rarã, sã nu-mi fie de deochi. Şi ce dacã scriu în jurnal ?
Coana Arista (indignatã) : - O femeie sã scrie în jurnal ?
Caterina (împãciuitoare, îi ia mâinile şi i le sãrută, duios) : - Dragã maman. Nu eşti tu cea care m-a învãţat sã fiu dreaptã şi sã nu-mi plec capul ?
Coana Arista (vulnerabilã) : - Da’…
Caterina (tot mai duioasã şi convingãtoare) : - Nu eşti tu cea care-mi spune mereu cã femeia trebuie sã se impunã în faţa bãrbatului prin frumuseţe, nobleţe şi cochetãrie?
Coana Arista (tot mai stins) : - Da’…
Caterina (din ce în ce mai convingãtoare) : - Scumpã maman, scrisul este şi el un fel de cochetãrie femininã, are frumuseţe şi nobleţe, mângâie, acolo unde trebuie, dã palme acolo unde este nevoie, seduce şi încântã. La fel ca femeia. Şi are dotã.
Coana Arista (uimitã) : - Cine ?
Caterina (zâmbind) : - Scrisul, maman.
Coana Arista (tot mai uimitã) : - Nu mai înţeleg numic.
Caterina (râzând) : - Stai sã-ţi arãt, maman. (iese din salon, lãsând-o pe coana Arista sideratã, cu ochii în tavanul înalt şi se întoarce cu o publicaţie ilustratã) Uite, maman, o publicaţie de la Paris. Uite ce femei delicate, frumoase şi cochete. Toate sunt jurnaliste. Şi sunt curtate. Şi respectate. Şi cu dotã. Şi bãrbaţii roiesc în jurul lor. Uite-o pe madame Clotilde Dissard, care apãrã drepturile femeilor. Şi uite-o pe Marthe Distel, care a fondat, acum trei ani, şcoala Cordon Bleu. Eugénie Niboyet s-a cãsãtorit cu un nobil. Şi uite prima revistã pentru femei, La femme libre, adicã Femeia liberã, apãrutã în ’32. Iar asta, uite ce frumoasã este, s-a mãritat de curând cu un conte. Scãpãtat. Dar tot conte se cheamã cã este.
Coana Arista (uimitã) : - Jurnaliste, zici ?
Caterina (zâmbind şi îmbrãţişând-o) : - Cu dotã!
Coana Arista (mai liniştitã) : - Dacã zici tu…(se nelinişteşte iar) Dar, la noi, la Bucureşti, lumea…
Caterina (ironicã) : - La Bucureşti, lumea e aşa cum ne-o facem. Dacã nu schimbãm nimic, o sã ne mãnânce bontonul. O sã se umple de Chiriţe şi Chiriţoi. Pe de o parte, lumea vrea sã fie emancipatã, ca cei din Occident. Pe de altã parte, se pãstreazã nişte obiceiuri foarte urâte, ca bârfa, care este în floare. Lasã-i sã vorbeascã, maman.
Coana Arista (suspinând) : - Dar… cu mãritişul… ce facem?
Caterina (surprinsã) : - Cu ce?
Coana Arista (repede) : - Cu domnul ofiţer. Cu Alecu Sfinţescul.
Caterina (prefãcându-se surprinsã) : - Ce-i cu el?
Coana Arista (nedumeritã) : - Cum ce-i cu el ? Nu-ţi spuneam, mai deunãzi, cã e o partidã bunã şi…
Caterina (zâmbind) : - Maman…domnul Alecu e fermecãtor…dar nu pentru mine. Poate fi un prieten bun. Şi-atât.
Coana Arista (uimitã) : - Prieten ?! Ce tot spui acolo ?
Caterina (zâmbind la fel de dulce, scoate dintr-un scrin o hârtie, o despãtureşte şi citeşte) :
«Draga mea Caterina,
Cu bucurie te anunţ cã ieri, 27 august a.c., s-a înfãptuit aici, la Paris, logodna mea cu domnul Alexandru Sfinţescul, ofiţerul despre care îţi vorbisem cu ceva timp în urmã. Îţi mulţumesc pentru dovezile de prietenie pe care mi le-ai arãtat şi rãmân a ta veşnicã amicã.
Cu afecţiune, doamna Safira Spirache (în curând) Sfinţescul.»
Coana Arista (gata sã leşine din nou, se lasã, uşoarã ca un fulg, pe canapea) : - Ah!
Caterina (desfãcându-i gulerul şi fãcându-i vânt cu evantaiul) : - Sã nu leşini ! Mãcar de data asta !
Coana Arista (şoptit) : - Mi-au murit speranţele. Mi s-au spulberat visurile. Şi ce bãiat ! Ce bãiat gentil şi manierat !
Caterina (amuzatã) : -Şi ce avere ! Ce avere! (spre coana Arista, împãciuitoare) Lasã, mamã, cã nu s-a terminat seminţia bãrbãteascã. Şi-apoi, sã ştii cã eu mi-am gãsit alesul.
Coana Arista (uluitã) : - Cum… cine?... când…?
Caterina (visãtoare) : - E…cum sã-ţi zic…un bãiat de viitor…cu o afacere înfloritoare…un…poet patiser !
Coana Arista (gâtuitã) : - Poet ? Patiser? Vai! Leşin!
Caterina (sãtulã de-atâta simţire) : - Iar? Maman ! (îi dã cu sãruri pe la nas) Hai, revino-ţi ! Avem de vorbit. Maman !
Coana Arista (revenindu-şi, deschide un ochi) Patiser ?! (nenorocitã, din nou) Patiser, spui ?! Un oarecare !
Caterina (jignitã) : - Un oarecare ?! Domnul Ichim Cremescu, un oarecare ? E un maestru patiser, care la Paris ar face carierã. Şi, pe deasupra, şi poet. Foarte sensibil. Un artist desãvârşit. Dar cred cã-l ştii.
Coana Arista (atentã) : - Cu perspective la Paris ?
Caterina (împãciuitoare) : - Hai, maman, lasã cã ajungem şi acolo. La Paris, zic. Negreşit. O sã ne deschidem o ciocolaterie şic. Şi de bonton, cum îţi place matale. Cu fir de catifea şi dantelã.
Coana Arista (sideratã) : - Cu catifea !
Caterina (amuzatã) : - Şi dantele!
Coana Arista (şi mai sideratã, oftãnd) : -Şi dantele…(revenindu-şi din exaltare) Aoleu! Pirpirel!
Caterina (surprinsã) : - Ce-i cu el?
Coana Arista (îngrijoratã) : - Ce sã-i spun? E…o sã…
Caterina (zâmbind) : - Fii pe pace, maman. Am câştigat o redutã. Adicã te-am învins pe tine. Cu papa e mult mai uşor.
Coana Arista (înţepatã) : - Adicãtelea, ce vrei sã zici ?
Caterina (râzând) : - Papa mi-a zis de mult cã-mi dã mânã liberã. Sã mã mãrit cu cine-mi place şi sã trãiesc dupã bunul plac.
Coana Arista (şi-a revenit pe deplin, ţipã) : - Pirpirele ! Pirpirele !
Conu Pirpirel (apare cu pipa în gurã şi cu Jurnalele Naţionale în mânã ; ironic) : - Au ajuns şi turcii ?
Coana Arista (nedumeritã) : - Care turci ?!
(Conu Pirpirel şi Caterina râd pe înfundate)
Conu Pirpirel (împãciuitor) : - Ziceam şi eu aşa. Cã tare mai ţipi.
Coana Arista (revenindu-şi, tãios) : - Tare isteţ te mai crezi, mata, conule Pirpirel ! Ia ascultã ! Caterina, aici de faţã, are sã-ţi spunã ceva.
Caterina (entuziastã) : - Mi-am gãsit alesul! E poet patiser. Cu perspective.
Conu Pirpirel (amuzat) : - I-auzi ! Ce fericitã îmbinare, pe onoarea mea ! Poet. Şi patiser pe deasupra. Şi…cine este dumnealui?
Caterina (visãtoare) : - E… un tânãr cu pãr şaten buclat. Şi ochi albaştri ca cerul când se pregãteşte de furtunã…înalt şi chipeş…şi delicat…şi vânjos…şi…
Conu Pirpirel (o întrerupe, amuzat) : - O fi având şi un nume ?
Caterina (revenindu-şi din visare, şopteşte) : - Ichim.
Conu Pirpirel (tare de urechi) : - I…ce?
Caterina (mai tare, roşind) : - Ichim Cremescu. Domnul Ichim Cremescu. Are…o patiserie pe Lipscani. «La Savarina deocheatã»…se numeşte.
Coana Arista (uimitã) : - Ce vorbe mai sunt şi astea ? Auzi, soro ! Deocheatã ! Savarina !
Conu Pirpirel (amuzat) : - Are umor, bãiatul.
Caterina (prinzând curaj) : -Şi scrie. În Jurnalele Naţionale. Poezii.
Coana Arista (revenind la metehnele ei de cucoanâ) : - Da’ familia dumnealui ?
Conu Pirpirel : - Lasã, dragã ! Ce mai conteazã ? Dacã el are bani, eu pun dota şi numele (frecându-şi mâinile) Şi facem o nuntã !
Caterina (fericitã) : - Merci, papa ! Merci, maman ! (îi îmbrãţişeazã)
Coana Arista ( oftând) : - Ah! S-au dus visurile mele! Ce ofiţer ? Ce conte ? Auzi, soro ! Poet patiser !






Scena 10

(Reşedinţa familiei Plopeanu. Iarna anului 1899. Ger. Zăpadă. Viscol)
Caterina (intră în salon, îmbrăcată într-o blăniţă albă. Îşi scoate mănuşile) : - Uf! Că tare s-a mai făcut frig! Froso! Frosico!
Frosa (roşie la faţă, ca de obicei) : - Da, coniţă !
Caterina : - Froso, rogu-te, un ceai fierbinte.
Frosa : - De…
Caterina : - De care vrei tu. Bun să fie. Şi fierbinte. M-a prins frigul.
Frosa : - Da’…
Caterina : - Da’ ce ?
Frosa : - Dumnealui ?
Caterina : - Care…dumnealui ?
Frosa : - Conu Ichim…
Caterina : - A ! Conu Ichim. Mai încolo. E ocupat.
Frosa : - Şi chipeş ! (închide ochii, suspină)
Caterina (plictisită) : - Froso !
Frosa (trezită din visare) : - Da, coniţă ! Vine !
(Intră domnul Ichim Cremescu. Îi sărută mâna Caterinei)
Ichim : - Sărut mâna, scumpa mea.
Caterina : - Bine-ai venit, Ichime. Ia loc, dragule. Îi spun Frosăi să-ţi aducă şi ţie un ceai.
Ichim : - Sărut mâna ! Că tare e frig ! Ai…ieşit ?
Caterina : - Da. Am fost în vizită la doamna Cleopatra. Năstureanu.
Ichim : - A, Năstureanu.
Caterina : - Mi-e amică. E o femeie modernă, cu deschidere şi vederi largi.
Ichim : - Rara avis!
Caterina : - Adică ce vrei să spui, domnule patiser ? Că nu mai există alte femei cu vederi largi în ţara asta ? Sunt destule, numai că nu le ascultă nimeni.
Ichim (zâmbind) : - Iertare ! Şi pardon, patron patiser.
Caterina : - Da, aşa e. Şi poet, pe deasupra.
Ichim : - Pe deasupra şi peste tot !
Caterina : - M-am întâlnit, deunăzi, cu domnul Trudescu şi…
Ichim : - Jurnalistul?
Caterina : - Întocmai. Te ştie. Îi plac poeziile tale. I-ar plăcea să le publici pe toate aşa, pe rând, în Jurnal.
Ichim (plăcut surprins) : - I-auzi !
Caterina (sfioasă) : - Iar mie…ghici ce mi-a oferit?
Ichim (şugubăţ) : - Sper că nu un inel de logodnă.
Caterina (roşind) : - Lasă, dragă, că am deja unul. Un post.
Ichim (surprins) : - Un ce?!
Caterina : - Un post de redactor la Jurnal.
Ichim (impresionat) : - Redactor-şef la Jurnalul Naţional ! Şi femeie pe deasupra. Dar ăsta-i un lucru nemaipomenit, Caterino !
Caterina (roşind) : - Nu-i aşa ? O să am rubrica mea. O să scriu despre tot şi despre toate. Şi mai ales despre ce se va întâmpla de-acum încolo.
Ichim ; - Ce să se întâmple, dragă ? Parcă am putea şti ? Vom trăi şi le vom descoperi pe toate.
Caterina : - Aşa e, nimeni nu poate şti. Dar ar fi frumos să ne imaginăm un viitor cald, ca o plapumă. Că tot e frig afară. Uite, în curând, prin ianuarie, se va naşte copilul Safirei şi-al lui Alecu. Va fi nou-născutul unui secol nou-născut şi el. Cu maşinării de tot felul, poate mai complicate decât cele de acum. Cu oameni învăţaţi. Cu femei emancipate. Un viitor bun şi îndrăzneţ.
Ichim (zâmbind) : - Draga mea, viitorul e ca o poartă întredeschisă spre o încâpere slab luminată de un opaiţ. Te lasă să vezi ceva, acolo, un nu ştiu ce de doi bani, niscaiva lucruri, aşa, de-a valma, să îţi încropeşti în minte nişte impresii vagi. Dar, în spatele porţii întredeschise, câte taine se mai pot ascunde ! Câte întâmplări care vor veni peste noi şi împliniri şi prăbuşiri, toate vor veni, cum ziceam, de-a valma, pe nepregătite şi…
Caterina (întristată) : - Iaca, ai reuşit să mă întuneci. Dar ai dreptate. Viitorul nu-l poate şti nimeni, dar metafora îmi place. « În spatele porţilor întredeschise », uite-aşa o să se cheme primul articol al redactorului-şef al Jurnalului Naţional. Stai să-mi notez. Uite-aşa o să-ncep. Dă să citească, dar se opreşte la vederea conului Pirpirel, care intră, înfrigurat.
Conul Pirpirel : - Care uşi deschise, păcatele mele ? Că-i un frig afară de crapă pietrele. Froso ! Frosico !
Frosica (roşie toatã la faţã şi cam zburlitã la pãr) : - Da, coane! Iertaţi, coane! Am…
Domnul Pirpirel (nervos) : - Ai…ce ai? Ai?
Frosica (confuzã) : - Eu…nu…eram…ştiţi…
(Caterina şi Ichim se privesc zâmbind. Se iau de mână şi ies din încăpere. Conul Pirpirel continuă acelaşi joc dintotdeauna, cu Frosa învârtindu-se în jurul lui. În încăperea înaltă, se lasă, pe nesimţite, umbrele. Pe o măsuţă, câteva foi de hârtie şi o călimară. Pe una din foi, cititorul cu ochi buni ar mai putea întrezări câteva rânduri scrise îngrijit :
« În spatele porţilor întredeschise, neprevăzutul pândeşte fără odihnă. El are chip de înger sau chip de gorgonă, zâmbeşte cu dinţi strâmbi. Şi aşteaptă.”
(Caterina Plopeanu, fragment din articolul « În spatele porţilor întredeschise», publicat în Jurnalul Naţional din 28 decembrie 1899)




Aşa mi-am imaginat, aşa mi s-au scurs din condei câteva fire de existenţă care s-au întreţesut firesc în pânza anului acela magic 1899, când o lume bătrână şi sfâşiată de atâta zbucium sfârşea pe nesimţite şi o alta începea. Rămâneau în urmă grămezi de neajunsuri şi de dureri, vise şi speranţe înfrânte, dar şi împliniri de capete luminate, paşi mici, breşe mărunte spre mari revelaţii. Aveau să se deschidă uşile spre un nou secol. Urmau a se naşte lucruri şi oameni noi cu bun şi rău augur deopotrivă. Ce avea să se ascundă în spatele porţilor întredeschise ? Cine ar fi putut ghici câtă pace sau câtă suferinţă ? În frenezia generală, la ceasul de trecere în noul secol, nebunul va fi întrevăzut o lume de saltimbanci ţopăind pe frânghii stelare, prinzând în mâini sori şi jonglând printre găuri negre. Înţeleptul va fi oftat greu, cu sufletul îndoit, va fi râs şi va fi plâns totodată, simţind că, peste toate celea, neajunsuri şi mari împliniri care aveau să se ivească, poate, cândva, omul va rămâne acelaşi : un lup flămând şi feroce printre lupi flămânzi şi feroce.