În spatele porților întredeschise (fragment) - Lucia Eniu

18 iunie 1922

- Hei, Menea! Vii?
- P…p…păi…c…c…ce ?, bolborosi Menea, într-o bâlbâială râgâită şi râsul său zgomotos şi neaşteptat, spărgând şi scandalizând, de fiecare dată, urechile fine, se auzi din nou.
- Eşti surd, idiotule?, strigă copilul, apropiindu-se cu prudenţă de uriaşul blond cu ochi mari, goliţi de orice expresie. Vrei să vii ? Da, sau nu ?
- U…u….u…un… â…de ?, reuşi să încheie Menea, nătâng.
- La râu, idiotule !, strigară ceilalţi băieţi, bombardându-l cu mere abia pârguite.
Colosul blond îşi acoperi capul ciufulit cu mâinile mari şi prinse a se învârti în cerc, mugind de plăcere. La cei 16 ani împliniţi, părea un copil bătrân.
- Frrrr…frrrr…frrr…, cânta din nările largi şi murdare. Dâre de scuipat îi acopereau bărbia pătrată.
- Frrrr…frrrrr..frrrr…, făcură şi ceilalţi în jurul lui, frrrr…frrrr…frrrrr… ! Idiotule ! I-d-i-o-t-u-l-e ! I-d-i-o-t-u-l-e !
- Îhî! Îhî!, dansa Menea în praful drumului.
- Îhî, ce ?, întrebă unul dintre băieţi, oprindu-se brusc.
- Îhî, la…la…la r… la r…râu !, sfârşi Menea, fericit.
- Băi ! Opriţi-vă ! Opriţi-vă, tâmpiţilor, n-auziţi ? Ajunge. Gata ! Gata ! Menea vrea râu !, adăugă el, râzând.
- Menea-vrea-râu! Menea-vrea-râu !, cântară ceilalţi în jurul corpului de uriaş, insistând pe litera « u » care, în gurile lor de copii, cădea greu, ca un ciocan. Şi, mulţumiţi peste poate de efectul obţinut, îl târâră spre deal.
În mijlocul lor, Menea înainta penibil în pantalonii prea largi, cu picioarele goale, cu o bluză de culoare ştearsă, cu mânecile ferfeniţite, biet rege carnavalesc, condamnat parcă să ardă pe rugul bucuriei populare.


*


Şi luna ţâşni dintre nori ca o idee dragă şi îndepărtată, aşteptată cu sufletul la gură şi inundând , într-un sfârşit, spiritul. Lumina-i argintie se răspândi peste vale. În acest cadru lunar şi mut, lucrurile din jur prinseră a dezvălui forme şi culori stranii şi el se simţi în largul său în aerul pur de primăvară.
Simţea, ferm sub paşii adormiţi, pământul reavăn. În jur, în liniştea nopţii, se auzi cântec de păsări. În faţa ochilor săi uluiţi, valea mov respira parfum de brânduşe. Culese câteva, cu o bucurie de copil. Puţin mai încolo, colina care, spre stânga, cobora în pantă lină, sfârşea, la dreapta, printr-o creastă abruptă, galbenă. Se apropie, stupefiat. Era un perete impozant, pământ galben, sculptat de ploi, de vânturi şi ninsori. Tot soiul de forme în nuanţe de galben defilau în faţa ochilor săi. Şi toate, împreună, îi ofereau imaginea unei alte forme, gigantice : ghici, mai întâi, capul înalt, bine sculptat, aripile ample şi corpul imens, cu pieptul bombat, măiastră pasăre de lut galben, luându-şi zborul spre cer. Îşi aminti. Cu lacrimi în ochi, era, acum, un copil care, strivind în mâini un buchet de brânduşe, privea, tremurând, colosul galben. Era el, la vârsta de cinci ani, şi era acolo, în acel decor solitar şi maiestuos, prima sa întâlnire, pe atunci, cu Vulturul Galben.


*


O zăreşti la fiecare colţ de stradă. Umblă de colo, colo, ca o nălucă. Ruină vie şi nefericită încorsetată în zdrenţele prăfuite, prea grele şi prea multe pentru trupul ei firav – fuste largi, scurte, cu volane, jupoane, eşarfe de lână, cămăşi brodate, veste de mătase, cordoane, funde, un munte întreg de haine soioase, culminând cu o pălărie largă de fetru cu flori – stă nemişcată şi nu cere nimic. Nu întinde niciodată mâna trecătorilor. Faţa sa, mereu ascunsă privirilor sub o cascadă de cozi subţiri, lungi, rebele, gri, altădată atât de blonde şi de frumoase, nu spune nicio poveste.
Floriţa nu vorbeşte niciodată. Dar, uneori, cel care se aventurează să se apropie de ea, poate auzi suspine şi hohote de plâns întrerupte de un râs subţire, nervos. Floriţa, nebuna oraşului, plânge şi râde, râde şi plânge ca un copil. Sub masca de mizerie pe care timpul a întărit-o, lacrimile sale spun povestea unui timp îndepărtat şi fericit, fără doar şi poate.
Ce-ar putea vedea Floriţa cea nebună ? Ce-şi mai aminteşte? De unde vin sunetele acelea îndepărtate care-o fac să tremure şi să suspine fără oprire?


*


Prin fereastra întredeschisă, intră o adiere cu miros de lăcrămioare, o binecuvântare a simţurilor în acest salon de spital, atât de dezolant şi impersonal. O adiere care-i mângâie obrazul livid, bărbos şi osos şi care-i aduce în urechi zgomotele întretăiate ale oraşului. Zgomote pe care cine ştie dacă le mai aude. Starea sa este gravă. Doctorul care trece să-l vadă de trei ori pe zi crede că-i prea devreme să se pronunţe, şi-apoi nu are nici cui să spună ceva. Familie, prieteni, rude, nimeni. Nimeni care l-ar putea identifica. În registru, în locul numelui, nu e decât o cruce.


*


O furnică încăpăţânată încercând să urce… Mişcarea abia perceptibilă a firelor de iarbă, mângâind degetele crispate, braţul nemişcat… Un fluture dansând pe bluza ruptă, mângâind şi el, cu aripi diafane, un sfârc roz, abia înmugurit… Albăstrele pierdute în imensitatea grea a părului blond, răvăşit, încadrând un chip feciorelnic, livid…Ochi închişi, gură întredeschisă, buze sângerânde… Nicio lacrimă…Doar câte un suspin… Un alt braţ nemişcat, mâna crispată pe un colţ de fustă… Picioarele goale, larg deschise, stropi de sânge şi pământ reavăn… Fire de iarbă pătate de sânge… Şi, în văzduh, ţipete lungi şi ascuţite de păsări şi un fir de cântecel îndepărtat…


*


Cocoşul a cântat pentru a doua oară. Cocoşul cel mare roşcat cu pete albe. Starostele ogrăzii. Îl aude în fiecare dimineaţă şi, înainte să cânte pentru a treia oară, fetişcana sare din patul înfoiat cu perne brodate şi deschide fereastra care dă spre curtea cea mare.
Acolo, în foişorul din lemn încadrat de stejari înalţi, îşi zăreşte mama, îmbrăcată mereu în alb. Îşi bea cafeaua. E frumoasă, cu părul negru şi cu ochii verzi.
Cât despre Floriţa, ce-ai putea spune, văzând-o ? Seamănă leit cu tatăl său, popa Nandu, cel mai bogat om de pe toată întinderea muncelului. Aşa dur şi distant şi mohorât cum este de cele mai multe ori, Floriţa îl iubeşte. E tatăl ei.
La cei şaptesprezece ani, fata popii este încă un copil. Voioasă, cu ochii negri şi gene lungi. Părul blond care i se răspândeşte în cascadă pe umerii firavi îi dau un aer de prinţesă.
În cămăruţa înaltă de la ţară, în faţa patului răvăşit care mai păstrează dulceaţa somnului de fecioară, Floriţa zâmbeşte cerului, stejarilor bătrâni şi munţilor.


*


Bolnavul nu dă niciun semn de viaţă. Doctorul nu spune nimic. Va reveni mai târziu, spre seară.
În spatele uşii care se închide încet, bolnavul pare un condamnat…


*

Nouă luni mai târziu, strigătul lui Menea, abia ieşit din pântecul matern, răsuna în casa cea mare respectabilă şi plină de sobrietate a popei Nandu. În spatele draperiilor groase, un tată de familie, tiran absolut şi necruţător, dicta sentinţa : pruncul ilegitim cu aer idiot, strigând din toţi rărunchii, urma să fie dat în grija unui azil pentru orfani, departe, cât mai departe de tot ce amintea de nenorocirea unei familii cândva fericite.
Epuizată şi puţină la trup în patul cel mare, tânăra mamă de şaptesprezece ani, cu chip de copil, cu mintea rătăcită, pierdută în noaptea nenorocirii sale lumeşti, abia mai respira.
Aruncat într-un cufăr de călătorie, asemeni unei păpuşi din pănuşe de porumb, Menea îşi continua simfonia turbată cu mânuţele ridicate spre cer, umil semn de reproş pentru această aducere în lume nedorită şi nelegiuită.


*


Se apropie cu grijă şi, când ajunse în faţa peretelui abrupt, începu să urce, ca odinioară. Ajunsese acasă. Mâinile sale îl mângâiau, ochii îl modelau. Îl atinse cu obrazul şi-şi aduse aminte de escapadele din copilărie, acolo, pe muncel, în acel decor izolat, unde numai lui îi plăcea să vină şi să petreacă ore în şir, modelând lutul galben în forme de tot felul, uneori, familiare, alteori, stranii. Acolo prinsese contur imaginaţia cu care avea să se mândrească mai târziu, acolo se născuse setea de absolut. Acolo începuse să peroreze, ca un adevărat legiuitor, avocatul de mai târziu. Câte ore petrecuse acolo sus, pe creasta acoperită de ierburi sălbatice, admirând umbletul norilor, rotirea păsărilor şi arabescul zorilor sau al apusurilor!
De-acolo simţise, de atâtea ori, pulsul satului, de-acolo zărea casele văruite în alb şi albastru şi livezile înflorite care aduceau cu un mic rai pământean, de-acolo simţise galopul cailor, admirase luminile palidelor opaiţe de la fereşti, auzise râsetele înăbuşite ale fătucilor cu ochi de mură coaptă. Tot de acolo, copilul de şase ani de altădată urmărise, într-o zi de toamnă târzie, cu ochii în lacrimi, plecarea tânărului de optsprezece ani care, cu paşi îndrăzneţi, se pregătea să cucerească lumea. Şi, de câte ori, în negura vremilor trecute, îşi văzuse, cu ochii minţii, mama, puţină la trup, străbătând uliţa cea mare, umbră solitară rămasă singură în casa bătrânească, cu sufletul împărţit între amărăciune şi speranţa că, într-o zi, cândva, băiatul i se va întoarce acasă. Şi, tot acolo, tânărul student cu ochi visători murise de durere într-o zi de octombrie târziu, la vederea sicriului tatălui său pe care câţiva feciori vânjoşi îl scoteau din ogradă pentru a-l aşeza într-o căruţă care se pusese în mişcare pe drumul fără întoarcere…
Acolo îşi îngropase, cu mulţi ani în urmă, copilăria fericită, inocenţa şi bucuriile, jocurile verii şi râsul.


*


- Hei ! Menea ! Meneeeaaaaa !
Culcat în iarba înaltă, Menea urmărea prostit vânzoleala fluturilor. Erau mulţi în câmpul înflorit, pe malul râului. Îi plăcea să stea aşa, nemişcat, să privească cerul şi să miroase iarba, muşeţelul sălbatic şi florile de cicoare, mulţumit că era acolo, uitat de toţi. Somnolenţa era starea sa favorită. Fără accese de violenţă sau strigăte. Doar el şi tăcerea. O tăcere perfectă şi corpul său inert, departe de lumea care-l înspăimânta.


*


Adormise în iarba înaltă. Se trezi cu mângâierea zorilor pe chip. Soarele nu se lăsase aşteptat şi răspândise peste vale un văl de căldură şi un strop de lumină care se furişă printre brânduşele adormite.
Inima şi-o simţea plină de pace. Avea să ajungă acasă, în casa veche, cu podul doldora de cărţi şi de amintiri, unde odinioară… Vru să coboare de pe muncel, să culeagă brânduşe, le va duce acasă, la mormintele alor săi… acolo, la marginea pădurii…acolo…
Şi, deodată, amintirea unui ţipăt scurt…în iarba înaltă…şi ochii cei mari, negri, înspăimântaţi…şi corpul crispat inundat de pârul blond…şi ţipătul…şi iarba însângerată…
O pasăre ţâşni dintre crengile unui arbust sălbatic…
Tresări…Alunecă…cu mâinile tremurând, încercând să se agaţe…

*


Un strigăt ascuţit îi sparse urechile. Menea ţăşni în picioare, îngrozit. Neaua fluturilor se risipi în aer. În iarba înaltă, Menea dansa spre râu.
Mai întâi, zări gura copilului. O gură imensă, strigând după ajutor. Apoi, ochii. Înspăimântaţi. Şi braţele subţiri lovind, neputincioase, apa.
Pe malul celălalt, băieţii amuţiseră. Jocul de-a balotul se sfârşea tragic. Unul dintre ei izbucni în plâns.
- P…p…păi da !, făcu Menea liniştit, în timp ce corpul său greu pătrundea în râu. Părea un zeu în zdrenţe, cu ochii veseli, păşind peste ape. Scoase copilul la suprafaţă.
- P…p…păi da !, făcu el, iar, aşezându-l în iarbă. Apoi, îşi scoase liniştit bluza, îl acoperi cu blândeţe şi-l luă iar în braţe. Băiatul tuşea şi tremura. Menea îl mângâie pe obraz.
În jurul lor, ceilalţi rămăseseră împietriţi. Se retraseră câţiva paşi, ca să-l lase pe Menea să treacă.
- P…p…păi, da !, murmură el, mulţumit.


*


- Îmi pare rău, şopti doctorul. Nu mai e nimic de făcut…
- Dumnezeu să-l ierte!, şopti sora, acoperind trupul cu un cearşaf şi făcând semnul crucii.
Prin geamul deschis, razele soarelui pătrundeau vesele. Trecătorii grăbiţi alunecau printre maşini. Florăresele îşi etalau marfa efemeră pe trotuare. Şi, în mijlocul mulţimii, în dimineaţa aceea însorită de martie, o fetiţă alerga, fericită, învârtindu-se. Ţinea un buchet de brânduşe în mâinile subţiri…
Aşa mi-am imaginat, în câteva rânduri, firul existenţei Floriţei, fata popii Nandu, a băiatului lui Leamu şi a rodului lor nefericit, aplecându-mă cu răbdare asupra celor spuse de bătrânele din sat. Lumea e un spectacol, uneori vesel, alteori, nefericit, în culori sau în alb-negru şi puţinul pe care ni-l putem imagina e asemeni unui fir de nisip în deşert.