Ilie scarlat - creaţii proprii

Ploua domol, ca-ntr-un descântec,
Spre toamnă mă-ndreptam grăbit,
De mână cu pădurea cântec
În taina timpului șoptit.

Tată al meu, cerescule,
Î-Ți mulțumesc pentru toate
Rodirile gândului meu,
Întâmplate, neîntâmplate.

Treceți cu sfințenie peste toate cele,
Împlinind destinul ancestral!
Legănat de frunze, luminat de stele,
Voi rodi-n copita unui cal.

Râduiți stau fiecare-n racle,
Sfinți ai privegherii-n nemurire,
Tainica lumină joacă-n facle
Din altar o rugă de iubire.

Amintirea copacului, cu frunziș de sânge,
Și iubirea fremătând ciudat,
Dorul după care fecioria plânge
Într-un cânt pe care nu l-am mai cântat.

Piscul și muntele nostru-s acolo
În adânc, răbdător ca un mit.
Călători în marea singurătate,
Ardem ca un băț de chibrit.

Cântec:
,, Câmpulung oraș cu dor,
doar aici aș vrea să mor”

Când vor arde cărbunii
Într-a ta vatră, doamnă,
Să-ți revină în minte
Seri albastre de toamnă!

Mi-au înflorit pe frunte carbonizate foi,
Și mi se pare timpul un zeu încătușat,
Mai scapără copite pe umerii mei goi,
Iubito, dau năvală sirepii la-nșăuat!

Fiul meu cu ochi tăciune
Tu pleci noaptea la cărbune,
Tu pleci noaptea jos în mină
Prin răcoare și prin tină,