Ilie scarlat - creaţii proprii

Doamne, dă-mi tăria pietrei ruptă de ciocanul greu,
Nu lăsa să se destrame în zadar destinul meu,
Nu lăsa să lâncezească printre straturi de cărbune
Flacăra devoratoare de iubire și de lume!

Am fost cândva și tineri, și frumoși,
Dar ne-au încovoiat nevoile din lume,
Și lacrima acelor ochi duioși
S-a reîntors în noaptea de cărbune.

Să readuc lumina iar la vetre,
Eu am plecat în Marea Încercare,
Spre Transilvanii îcrustate-n pietre,
Și-n straturi de cărbune milenare.

Și-am să mi te pun sub pleoape,
Chip de rouă zâmbitor,
Ochii tăi să mă îngroape
În adâncurile lor!

Cuprinde, draga mea, în palmă
Paharul plin cu vin de sânge,
Și-n noaptea fragedă și calmă
Să auzim cum luna plânge.

Se-ntoarse calul fără frâie
Din lunga lui peregrinare,
Luptase aprig, mai să fie
Atins de lănci ucigătoare.

Dorul de ducă
Zace-n ispită,
Vreme năucă
Spartă-n copită.

Eu sunt pionul simplu de pe tablă
Întotdeauna așezat în față,
Mă mișc obositor și fără grabă,
Numai la pas eu mă petrec în viață.

Foșnitoarele comori
Curg la rădăcina vremii.
Mor năframele poienii,
Plumbul se topește-n nori.

Aruncate stau prin casă toate
Lucrurile, lucrurile mele,
Așteptând o mână care să socoate
Locul fiecărui dintre ele.