Ilie - Andrada Brîndușa Keszeg

Andrada Brîndușa Keszeg

Ilie

Piesă de teatru într-un act

Personaje:
Preotul
Preoteasa
Ilie - copilul rămas orfan
Ana - fiica preotului
Povestitorul 1
Povestitorul 2
Povestitorul 3
Povestitorul 4
Povestitorul 5
Copilul 1
Copilul 2
Copilul 3
Copilul 4

Decorul: O cameră de zi.
(La o masă preoteasa curăță legume – cartofi, fructe – mere etc. Pe masă sunt vase de bucătărie. La masă sunt și scaune, dar poate să le curețe și în picioare, cu fața la public. Așa se deschide cortina. În timp ce ea curăță legume pe scenă vine Povestitorul 1 și rostește replica de mai jos.)
Povestitorul 1: Demult, într-o căsuță, de la marginea unui sătuc uitat de lume, locuia un băiat pe nume Ilie. Rămăsese orfan de curând, căci părinții i se prăpădiseră într-un accident rutier, iar băiatul trăia singur, deoarece nu avea rude în sat. Singura lui alinare și singurul sprijin veneau de la Dumnezeu și de la preotul satului. Așa mic cum era se resemnase și așa cum auzise într-o predică, la biserică, a înțeles că în viață nimic nu este întâmplător. Chiar dacă sătenii încercau să se ferească de el, chiar dacă copiii nu se jucau cu el, deoarece spuneau că e amărât, băiatul mergea foarte des la biserică. Părintele își îndemna enoriașii să-l ajute pe copil, fiecare după posibilități, dar trecuse ceva timp și nu venea niciun ajutor din partea lor. Văzând că viața lui Ilie e foarte grea, preotul și preoteasa au stat și s-au sfătuit despre cum ar putea să-l ajute pe băiat.
(Povestitorul 1 părăsește camera și apare pe scenă preotul. În tot acest timp preoteasa pregătește mâncare. El apare și se așază pe un scaun în lateralul mesei, scaunul e așezat cu fața la public și puțin înclinat spre masă. E și în partea opusă un scaun.)
Preotul: Mă tot gândesc și mă tot frământ cum să fac să-l ajut pe Ilie. Am încercat din răsputeri să-i fac pe credincioșii parohiei și nu numai, să înțeleagă că băiatul are nevoie de ajutor urgent din partea noastră a tuturor, dar pe o ureche le intră ceea ce le spun, iar pe cealaltă le iese. Ori nu au ascultare față de mine, ori eu nu am putere de convingere, ori sunt creștini doar cu numele.
Preoteasa (încetinind munca, către preot): Am văzut cât ai încercat sa-l ajuți pe bietul copil. Ceea ce mă uimește la el este faptul că, deși a suferit mult odată cu pierderea părinților nu și-a pierdut încrederea în Dumnezeu. Nici nu trag bine clopotele pentru a chema credincioșii la biserică și Ilie e prezent. Unde mai pui că mai și cântă pricesne. Eu sunt convinsă că e un băiat deosebit.
Preotul: Nu știu dacă ești și tu de acord dar eu aș vrea să-l luăm la noi acasă, ca să nu mai stea singur. Ana, fata noastră, e de o seamă cu el, dar la cum am crescut-o cred că s-ar bucura să aibe un tovarăș de joacă.
Preoteasa (încântată): Cum să nu fiu de acord cu acest lucru? Hai, să mergem să-l aducem pe Ilie.
Preotul: Mă duc eu! Văd că ai mult de lucru!
Preoteasa: Așa este!
(Preotul pleacă. Preoteasa pune legumele într-o cratiță, pe urmă ia cratița și părăsește scena. Pe scenă apare Povestitorul 2.)
Povestitorul 2: Aflând că de acum încolo va avea un tovarăș de joacă, Ana s-a bucurat foarte mult. S-a bucurat și Ilie, dar simplul fapt că își va părăsi casa, casa lui așa micuță cum era, îl întrista puțin, căci era moștenirea lui, iar teama de necunoscut îl neliniștea. Totuși simțea o bucurie aparte. Știa că nu o să mai fie singur. Se va putea bucura și el de căldura, de armonia unui cămin. Viața lui va începe să curgă pe un drum luminos.
(Povestitorul 2 părăsește scena.)
(Pe scenă apar copilul 1, copilul 2, copilul 3, copilul 4, Ana și Ilie. În mână au câte o jucărie. Se așază pe jos în formă de cerc. În mijloc pun jucăriile. Se iau de mâini – degete, le leagănă și rostesc)
Toți: Degețele, mititele, vino să te joci cu ele! (se poate de două, trei ori)
Copilul 1 (se ridică pleacă spre masă și se așază pe un scaun): Eu nu mă mai joc!
Copilul 3: Iarăși el! Mereu se supără fără să-i facem nimic!
(Copiii se joacă cu jucăriile din cerc – îmbracă păpușa sau cu o mașinuță – ce au.)
Copilul 4 (către Ana): Încearcă să-l lămurești să se joace cu noi! Pe tine sigur te ascultă!
Ana (se ridică, se apropie de copilul 1 și îl trage de o mână, dar acesta nu se lasă ridicat de pe scaun): Mereu ești mofturos! Vino cu noi la joacă!
Ilie (vine și el spre Ana și o ia de altă mână): Ană, lasă-l!
Ana: Cum să-l las? Cine se crede el? Mereu face doar ce dorește!
Ilie: Fii îngăduitoare! Lasă-l!
Ana: De ce să-l las, Ilie? De ce?
Ilie: Așa e bine, Ana! Trebuie să lași de la tine, ca să fie bine!
Ana: Cum poți să fii așa îngăduitor, Ilie?
Ilie: Lasă-l!
Ana: Bine! Vino cu mine în grădină să-ți arăt ce am descoperit! (Îl trage pe Ilie de mână după ea părăsind scena.)
Copilul 3: Acum au plecat și ei.
Copilul 2: Las că vedeți ce o să-i fac supărăciosului!
(Copilul 2 se ridică de la masă, se duce la copilul 1 și îl ciufulește.)
Copilul 1 (sare de pe scaun supărat): Ce te-a apucat?
Copilul 2 (ajungând în partea opusă a mesei): Nu mă prinde, supărici! Nu mă prinde, supărici!
Copilul 1: Îți arăt eu ție cine e supărici!
(Cei doi încep să alerge unul după altul.)
Copilul 2: Prinde-mă, dacă poți!
Copilul 1: Tu crezi că te pui cu mine?
Copilul 2: Ești tare, dacă mă prinzi!
Copilul 1: Îți arăt eu ție, numai să mai râzi de mine!
Copilul 2: Prima dată să mă prinzi! Nu mă prinde, supărici!
Copilul 1: Pun eu mâna pe tine.
Copilul 2: Haide! Prinde-mă!
(Copilul 1 și 2 părăsesc scena alergând unul după altul.)
Copilul 4: Acum au plecat și ei. Numai noi am mai rămas.
Copilul 3: Eu zic să mergem și noi în grădină să ne jucăm.
Copilul 3 și 4 strâng jucăriile și părăsesc scena. Vine Povestitorul 3.
Povestitorul 3:
Anii au trecut, iar copiii au crescut mari, ajungând la vârsta la care trebuiau să își aleagă drumul în viață. Ilie era un tânăr fermecător, cu ochi albaștri, senini, iar vocea sa era atât de plăcută auzului. Nici Ana nu era mai prejos, căci devenise o domnișoară în adevăratul sens al cuvântului: frumoasă, cu părul blond asemeni spicelor de grâu, iar ochii aveau culoarea murelor. Preotul însă observase de ceva timp că Ilie e cam abătut.
(Pe senă apare preotul cu o biblie. Se așază la masă și citește. În timp ce citea apare Ilie. În timp ce Ilie apare Bogdan încetează sonorizarea.)
Ilie: Sărut mâna, părinte!
Preotul (se ridică): Ilie! Ai venit de la școală? Ce bucurie!
(Se îmbrățișează cei doi și se așază pe câte un scaun.)
Preotul: Ilie, ce se întâmplă cu tine? De ceva timp te văd îngândurat. Ți-am făcut vreo nedreptate?
Ilie: Doamne ferește, părinte! Cum să-mi faci dumneata vreo nedreptate? Dumneata cel ce m-ai crescut întocmai ca pe copilul dumitale?
Preotul: Atunci spune-mi ce ai! Să vedem cum te pot ajuta. Doar știi că există cu voia lui Dumnezeu o ieșire din orice situație.
Ilie: Părinte, a venit vremea să iau o hotărîre, dar nu o pot lua de unul singur. Dumneavoastră m-ați îngrijit încă de mic, mi-ați călăuzit pașii, iar acum trebuie să mă ajutați să-mi găsesc calea în viață.
(Apare în scenă și preoteasa cu o tavă cu suc, ca să toarne în pahare.)
Preotul: Ilie, noi te-am ajutat și o să te ajutăm și de acum încolo, indiferent de calea pe care o vei urma.
Preoteasa (turnând suc în pahare): Ne-ai fost drag, băiete, încă de mic, ne ești drag și acum. Orice vei dori să faci în viață, noi îți vom fi alături, iar poarta casei noastre va rămâne mereu deschisă pentru tine.
Ilie: Dumnezeu să vă dea sănătate și să vă răsplătească pentru tot binele ce mi l-ați făcut, doamnă preoteasă. (către preot) Părinte, știi și dumneata că am citit Biblia cu luare aminte, știu toate rânduielile bisericești, crezi că aș putea să mă fac preot?
Preotul: De ce să nu poți, Ilie? Dumnezeu te-a înzestrat cu un glas deosebit. Eu nu am vrut să te influențez în vreun fel, dar m-am gândit că această meserie ți se va potrivi ca o mănușă, mai ales că tu ești un băiat liniștit și cumsecade.
Ilie : Dacă și dumneata crezi că aș fi capabil, aș vrea să merg să mă înscriu la școală.
Preoteasa (oferindu-le suc): Vom merge și noi cu tine, ca să-ți fim alături.
Ilie: Vă mulțumesc din suflet încă o dată. Cred că nu-mi ajunge întreaga viață, ca să vă pot mulțumi și sa vă pot răsplăti pentru tot ce ați făcut și faceți în continuare pentru mine.
Preoteasa: Băiete, nouă nu trebuie să ne mulțumești pentru nimic, căci am făcut ceea ce am crezut de cuviință. De am făcut bine, de am făcut rău, tu singur ne poți judeca, dar trebuie să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru darul ce ți l-a dat, fiindcă nu oricine are chemare spre preotie.
(Cei trei servesc suc, pe urmă pleacă de pe scenă, întâi Ilie și părintele în părți diferte, pe urmă preoteasa după ce strânge de pe masă.)
Povestitorul 4: Ajungând la Școala Teologică, Ilie s-a străduit, ca să fie mereu fruntaș la învățătură, iar străduința lui nu a fost în zadar. Uneori o întâlnea și pe Ana, când venea acasă. Era și ea plecată la școală, dar în alt oraș. Odată cu trecerea timpului nu o mai privea ca pe o tovarășa de joacă sau ca pe o soră, parcă ceva se întâmpla cu el. De câte ori o privea rămânea îngândurat. Prinsese drag de ea, dar nu avea curajul să spună nimănui acest lucru. Băiatul nu vroia să-i supere pe cei ce îi oferiseră adăpost și dragoste părintească. Ce putea să facă bietul de el în această situație? Dragostea, bat-o vina, pusese stăpânire pe el, dar se considera nevrednic de a cere mâna Anei. Preotul care văzu starea băiatului, l-a întrebat într-o zi ce-l apasă.
(Povestitorul 4 părăsește scena. Dintr-o parte și alta apar Ilie și preotul ce se întâlnesc la mijlocul camerei.)
Preotul: Ilie ce e cu tine? Te văd îngândurat, dar de această dată cred că e ceva greu ce te apasă.
Ilie: Părinte, am ceva să vă spun, dar aș vrea să fie și doamna preoteasa de față.
(Preotul o cheamă pe preoteasa, apoi către Ilie:)
Preotul: Preoteasă! Ilie vrea să ne vorbească!
Preoteasa: (Din culise): Vin acum!
Preotul: Am chemat-o, dar spune-mi s-a întâmplat ceva grav? Nu mă mai fierbe atât. Am și eu o vârstă.
Ilie: Mai grav de atât nu se poate.
Preoteasa (care tocmai intrase în cameră): Doamne ferește, Ilie, dar ce s-a întâmplat atât de grav, încât noi să nu știm nimic până acum.
Ilie: Nu știu cum să încep, nu pot să-mi ridic privirea din pământ de rusine față de dumneavoastră. Știți că în curând termin școala și mi se apropie vremea de însuratoare. Cunosc și eu o fată, mi-e dragă, dar e frumoasă și înstărită, iar din această cauză nu cred că se cade să-i cer mâna, fiindcă eu sunt un biet orfan...
Preoteasa: Bată-te norocul, să te bată, Ilie! Ce sperietură am tras! (Către preot) Uită-te și tu la el! Auzi, orfan! Nu l-am crescut ca pe fiul nostru? Frumos este, preot va deveni în curând. Ce altceva îi mai trebuie, ca să fie în rând cu oamenii înstăriți din sat? Spune-ne numele fetei și vom merge numaidecât în pețit.
Ilie: Stați, că nu este așa ușor. Nu, nu pot s-o fac, fiindcă eu o iubesc pe Ana, fiica dumneavoastră.
Preotul: Băiete nu contează dacă e fiica noastră sau altă fată. Ești un băiat deosebit, căci Dumnezeu ți-a dat cel mai de preț dar și anume respectul.
Preoteasa: Ai stat Ilie și te-ai frământat atâta amar de vreme, te-ai chinuit fără să spui nimic și asta numai din respect față de noi.
Ilie: Nu am vrut să vă supăr. Dacă nu m-ați fi întrebat, nu ați fi aflat niciodată motivul frământării mele.
Preotul: Nu trebuie să te rușinezi în fața noastră, fiindcă și noi am fost tineri odată. Noi ne bucurăm, dar cea care decide e Ana. Ai vorbit cu ea?
Ilie: Nu am avut curajul să îi spun ce simt.
(Preotul o chemă pe Ana)
Preotul: Ana!
Ana (din culise): Da, tată! Vin! (Vine pe scenă.)
Preotul: Fată dragă, Ilie vrea să vorbească ceva cu tine. Eu cu mama ta ne retragem.
(Tinerii rămân singuri)
Ilie: Ană, mai deunăzi am încercat să-ți spun, dar nu am reușit gândindu-mă la ce vor spune părinții tăi, dar acum că mi s-a luat o piatră de pe inimă vreau să-ți mărturisesc că îmi ești dragă și vreau, dacă și tu vrei, să ne căsătorim.
Ana: Să ne căsătorim? Noi?
Ilie: Știam că așa vei reacționa! Până la urmă cine sunt eu?
Ana: Nu știai nimic! Nu ai înțeles nimic.
Ilie: Ce să înțeleg?
Ana: Am copilărit împreună, mergeam la biserică, ne împărtășeam, cântam pricesne, ne jucam, am crescut ca frații, Ilie. Odată cu trecerea timpului să știi că și eu am prins drag de tine.Vreau să mă marit cu tine.
Ilie: Și tu?
Ana: Firesc, doar că eu eram mereu pusă pe glume, plină de joc și nu aveai cum să intuiești acest lucru.
Ilie: Ce bucurie! Hai să le dăm vestea cea mare și părinților, căci i-am lăsat destul să aștepte.
Ana: Tată! Mamă!
(Cei doi vin.)
Preotul: După cum văd cred că ați luat hotărârea.
Ana: Da, tată!
Preoteasa: Va felicit din toată inima. Să dea bunul Dumnezeu să aveți o căsnicie lungă și frumoasă.
Preotul: Ilie, ai fost copilul nostru, de acum încolo să nu mai spui că ești amărât. Dumnezeu a avut grijă de tine în toate clipele vieții, ți-a călăuzit pașii, ți-a luminat calea.
(Se felicită pe urmă părăsesc scena.)
Povestitorul 5: Așadar în viață nu contează dacă ești bogat sau sărac sau orfan, căci Dumnezeu are grijă de noi toți deopotrivă, fiindcă fiecare om are darul său primit de la Dumnezeu. Și Ilie a avut darul său pregătit de Bunul Dumnezeu pentru el și încă ce dar! A ajuns să slujească în Biserica cea Sfântă ca binefăcătorul lui, în biserica cu hramul Sfântul Prooroc Ilie Tezviteanul.
(Povestitorul 5 întinde mâinile în stânga și în dreapta după actorii ce vin, se iau de mâini și se închină publicului.)