Ţara de dincolo de negură - George Topîrceanu

Au venit gâştele?

Vestea cea mare ne-a umplut de neastâmpăr, pe tovarăşul meu şi pe mine, fiindcă amândoi aveam pasiunea vânatului de baltă.
În fiecare an la începutul primăverii o viaţă nouă şi zgomotoasă se abate prin stuhurile bălţilor mari dinspre Ungheni. Un norod nenumărat de gâşte sălbatice şi gâliţe, sosite în lungi stoluri migratoare din ţinuturi necunoscute, raţe şi răţuşte de douăsprezece soiuri, lişiţe, bâtlani şi pescăruşi cu aripi elegant arcuite, nagâţi, grauri, ciori băltăreţe şi alte zburătoare misterioase care n-au nume pun stăpânire odată cu dezgheţul pe toată revărsarea apelor şi împărăţia trestiilor dintre zăvoaiele Prutului şi matca cea înşelătoare a Jijiei, care curge pe-aici domol ca un curent submarin printre maluri nevăzute.

Sus, pe culmea dealului din faţă, castelul prinţului Sturza, alb şi ireal ca palatul lui Papură-vodă, pare un miraj proiectat în văzduh de lumina apelor. De la poalele lui, se desfăşoară, cu oglinzi neclintite de oţel întunecat şi ostroave lungi de drinduri înverzite proaspăt în lucirea primăverii. Stoluri de răţuşte dau necontenit ocoluri pe deasupra, încurcând în belţuri şi ochiuri capricioase un fir nevăzut, pe care la urmă îl înnoadă brusc într-un pâlc de trestii înalte. Şi balta toată gârâie, şi miaună, şi cântă-n soare cu glasuri multiple şi stranii, de-ţi pare că ai descins aievea pe altă planetă mai tânără sau, cu milioane de ani în urmă, în luminoasa eră a primăverii pe pământ.
Nicăieri patima vânătorească nu-ţi oferă o emoţie mai aleasă. Şi nicăieri focul de puşcă nu-ţi poate dărui surprize mai variate.

*

Când coborâm din tren, soarele se lasă spre asfinţit. Balta e mută şi pustie. Tovarăşul meu porneşte nepăsător spre casa lui moş Barnea, pescarul din marginea satului, iar eu rămân mai în urmă, cuprins de o neagră presimţire. Nici un zbor de pasăre nu se zăreşte prin văzduh, nici un glas nu se ridică din stuhuri. Semn rău! Peste optimismul şi neastâmpărul meu din tren se lasă o dezamăgire iute şi aprigă, pe care Barnea o ascute şi mai tare cu lămuririle lui de prisos. Da, iarna a fost uscată, apele s-au tras cătră Vladnicul cel mare din mijloc şi balta, în loc să se umfle la dezgheţ, a rămas seacă pe întindere mare, "cum de treizeci de ani nu s-a pomenit". De aceea nici pasări nu prea se văd anul acesta...
― Vra să zică, până-n sară facem oleacă de pândă, rosteşte drept încheiere tovarăşul meu, care niciodată nu-şi pierde cumpătul. Iar mâine în zori cu luntrile...
― Ieşim, cucoane, de ce să nu ieşim? răspunde Barnea, moale. Şi om face şi-n astă-seară oleacă de pândă, ca să nu se cheme că aţi venit degeaba cu trinu până aici...
Rostul vânatului de baltă cere ca în fiecare luntre să nu ia loc decât un singur vânător, cu luntraşul lui. Dacă stau doi puşcaşi într-o luntre, se încurcă unul pe altul şi nu fac nici o ispravă. Barnea, care cunoaşte bine această rânduială, se leagă că ne va găsi el încă un luntraş priceput, până nu se face sară.
― N-are să găsească! profeţesc eu, cu voluptatea amară a pesimismului, care a pus definitiv stăpânire pe făptura mea.
Şi-n adevăr n-a găsit. Numai un băietan, ocupat cu vitele prin partea locului, s-a prins în cele din urmă să poarte o lotcă mică de pescar, cu mine, în urma luntrei cu tovarăşul meu, pe care Barnea o mână harnic spre taina stuhului... Dar abia ne-am depărtat de mal, când bag de seamă, cu năduf, că băietanul meu nu se pricepe deloc să mânuiască lopata şi ghionderul. Descurajat, am strigat lui Barnea să oprească să mă ia şi pe mine în luntrea lui cea mare.
― Poftiţi, cucoane, de ce nu? Că doar avem loc destul în corabia mea, strigă el, vâslind îndărăt.
Luntrea s-a alăturat uşurel de lotcă. Mă ridic în picioare, cu puşca cumpănită într-o mână, cu blăniţa în cealaltă şi, deprins cu asemenea peripeţii vânătoreşti, păşesc fără grijă peste bord... Se vede însă că astăzi toate erau menite să se împlinească pe dos. Luntrea oscilează fără veste pe-o coastă; apa năvăleşte într-însa, o umple şi-o scufundă pe jumătate... Naufragiu!
Nici nu ştiu când am sărit îndărăt, în lotcă. Băietanul strigă şi gesticulează, Barnea e de mult în apă până la piept, tovarăşul meu... Ei da, mărturisesc că în clipa cea mai critică, îmboldit de o curiozitate ironică, absolut nepotrivită cu împrejurarea, nu m-am gândit numai la mine în acel moment, ci am întors capul să văd ce face tovarăşul meu... Trebuie să spun însă, pentru descărcare, mai întâi că apa în acel loc nu era tocmai adâncă, ci numai cumplit de rece; al doilea, că tovarăşul meu nu-i om sprinţar la trup, ci mai degrabă voluminos şi mare-n diametru. Iar la suflet, nu-i deloc omul care să păstreze supărarea dintr-atâta lucru.
M-am întors, aşadar, şi m-am uitat la el, ca să am de ce face haz mai târziu. Dar nu I-am văzut în apă, după cum m-aşteptam, în clipa primejdiei, cu o iuţeală şi cu o precizie de neînchipuit, tovarăşul meu se prăvălise pe o parte, din luntre de-a dreptul în lotcă, la spatele meu, unde a rămas neclintit. Din sutele de mişcări posibile, el a făcut exact pe cea mai potrivită ca să-şi salveze şi puşca şi persoana, fără să răstoarne, cu greutatea lui, lotca cea mică.
Barnea s-a întors prin apă şi ne-a remorcat îndărăt, la mal. Eram ud până mai sus de genunchi. Tovarăşul meu luase şi el apă, la un şold. Amurgul era rece; un vânt subţirel trăgea cu perzistenţă dinspre apus...
Nişte oameni cuminţi ar fi renunţat la vânătoare pentru sara aceea, ca să-şi usuce hainele şi încălţările sub un acoperiş, la lumina unui foc. Dar Barnea n-a aşteptat deloc să vadă ce hotărâm în această privinţă. A tras numaidecât pe mal luntrea cea mare, a întors-o cu fundul în sus ca să-i scurgă bine apa şi a început s-o pregătească ― pentru o nouă expediţie. Ştia el din experienţă că vânătorii nu sunt oameni ca toţi oamenii.

*

Nici tovarăşul meu, aşadar, nu-i om ca ceilalţi oameni. Pe lângă însuşirile vânătoreşti care-l deosebesc de muritorul comun, natura a pus în firea şi-n făptura lui multe ciudăţenii şi contraste. Mare la trup, te-ai aşteptat să fie din această pricină greoi şi stângaci în mişcări. Dar nimeni nu îndură mai uşor truda unei zile de vânătoare. Iar când un iepure sau o prepeliţă îi sare la distanţă potrivită, puşca parcă face parte din trupul lui; nici nu-ţi vine să crezi cu ce vioiciune năprasnică o duce la umăr şi, ca un Jupiter în miniatură, trăsneşte lighioana măruntă din fugă. Sim¬ţurile lui sunt tot atât de agere. Prin porumbiştile înalte, care foşnesc tare în bătaia vântului, el distinge cu uşurinţă cel mai uşor foşnet anormal. Vara, pe arşiţă, când suie şi coboară prin pârloage, ogoare şi mirişti, cu soarele-n faţă, cu pălăria plecată peste ochii aproape închişi, nici o păsăruică nu-i trece în preajmă fără s-o înregistreze pe retină şi s-o identifice instantaneu.
Dintre toţi vânătorii, e singurul tovarăş cu care mă împac desăvârşit. Poate fiindcă avem aceleaşi gusturi. Sau poate fiindcă e mai înţelegător şi-mi suportă capriciile cu mai multă răbdare.
Dar la "temperament" nu ne potrivim deloc. Lucrul acesta se vădeşte mai cu seamă când trebuie să urcăm şi să coborâm, iarna, cu ceilalţi tovarăşi, pantele primejdioase de la Stânca sau dinspre Bivolari, grămădiţi într-un camion mare cu coviltir. Şoseaua e desfundată de ploi, roţile maşinii patinează în glodul lunecos. Şi nu o dată era să ne prăvălim cu maşina în prăpastie. Fiindcă sub coviltir stăm ca-ntr-o cutie închisă, eu m-aşez întotdeauna la coada maşinii, ca să pot vedea pe deasupra scândurii din fund tot ce se întâmplă. Şi la cea mai mică alarmă, stau gata să m-arunc afară, să nu mă prindă camionul dedesubt în caz de răsturnătură. Tovarăşul meu, însă, îşi găseşte loc întotdeauna la mijloc, sub coviltir, de unde nu poate vedea nimic şi unde stă tot drumul liniştit. Orice s-ar întâmpla, el nu se mişcă niciodată de la locul lui.
― Ştii prea bine că nu sunt deloc un om fricos, încerc eu să-i explic. Nu mă tem nici de lup, nici de hoţ, nici de şoarece. De nimic pe lume nu mă tem, când ştiu că pot să mă apăr şi să atac la rândul meu. Dar când deraiază trenul ori se răstoarnă o hurdughie ca asta, ce poţi face?...
― Apoi dacă nu poţi face nimica, resemnează-te şi stai liniştit. E cel mai cuminte lucru, îmi spune el zâmbind.
― Ba-iu! Nu mă resemnez. Dacă se răstoarnă şi-mi prinde vreo mână dedesub, m-apuc cu dinţii de fier. Tot se cheamă c-am reacţionat!
Filozofia tovarăşului meu mă impresionează totuşi. Resemnarea lui nu vine de astă dată din fondul naturii lui optimiste, ci mai degrabă dintr-o credinţă sau iluzie mistică. Tovarăşul meu crede în Dumnezeu şi-n ocrotirea divină, fiindcă "aşa a apucat din bătrâni".
Într-un rând, ne găseam împreună pe nişte imaşuri pustii, înspre pădurea Popricanilor. Un iepure s-a ridicat drept între noi. E tot ce poate face mai rău un iepure, când vrea să provoace o nenorocire. Tovarăşul meu a săltat puşca la umăr, dar s-a stăpânit şi n-a tras. Eu însă m-am lăcomit şi-am tras. O halice ricoşată din pământ l-a ajuns în piept, i-a găurit surtucul şi i s-a oprit în cămaşă. Am alergat speriat, să-i dau ajutor şi curaj.
― Nu-i nimic! m-a îmbărbătat, tot el pe mine, cu bunătate. N-a ajuns decât la piele...
De întâmplarea aceasta îmi aduc aminte acum, când stăm amândoi, spate-n spate, în luntrea lui Barnea, la întoarcerea spre casă. Pânda de seară nu ne-a fost cu noroc. Câteva stoluri de gâşte înşirate în unghi ascuţit, cu vârful spre apus, au trecut sus, departe, pe deasupra noastră. Le-am salutat cu două focuri de puşcă, dar n-am izbutit să le stric nici o clipă simetria în azur. După aceea, luntraşul ne-a purtat vreo două ceasuri de-a lungul unei cărări singuratice de apă, între stuhuri înalte şi încremenite, până aici, în albia Jijiei, care deschide un drum mai larg, cotind de-a curmezişul bălţilor. Nici o raţă nu s-a ridicat în liniştea acestui crepuscul lung ca-n ţinuturile polare. Acum s-a făcut noapte. Pescarul poartă luntrea uşurel, printre buchete mari de trestii, sub lună. Din lopată îi picură la fiecare mişcare steluţe de argint în apa lină.
Umbra e străvezie; un glas de broască tresare de sub papură, în surdină, apoi se stinge... Trestii şi apă, stele şi singurătate ― nimic în jurul nostru nu ne aduce aminte de viaţa reală. Plutim ― ca-ntr-un peisagiu din era terţiară...
Tovarăşul meu tace. Mă razim mai bine de spatele lui masiv şi nemişcat, dar nu-i tulbur cu nici o vorbă tăcerea îndelungată în care s-a adâncit. Pentru că pe tovarăşul meu îl cheamă Mihail Sadoveanu ― iar un ceas ca acesta, într-o noapte dulce de primăvară, se întâlneşte destul de rar în viaţa unui om.
În zori de ziuă, Gheorghe Barnea ne aştepta cu luntrea pregătită temeinic pentru drum lung, să ne poarte de-a dreptul la Vladnic, în inima bălţilor, unde zburătoarele nomade care poposesc pe la noi îşi ţin soborul cel mare, departe de oameni.
Printre păreţi de trestie înaltă, străbatem în tăcere cărări lungi de apă cu plavii buboase, cu foi late de nufăr şi cu pojghiţă pe alocuri, şi ne afundăm în labirintul de lagune care taie stuhu-rile, spre Vladnicul cel adânc. Uneori se deschid pe neaşteptate în luminiş ochiuri mari de apă în mijlocul trestiilor, oglinzi mis¬terioase, tăcute şi lucii sub lumina albăstrie care începe să crească dinspre răsărit.
Şi deodată, cu zbor şuierător, două răţuşte săgetează văzduhul, pieziş deasupra noastră. Detunătura puştii, bubuind straniu în liniştea mare de până acum, trezeşte baltă întreagă. Mii de croncănituri îi răspund din depărtare. Un măcăit aprig se ridică din stuhuri; gâştele încep să gârâie din toate părţile, nevăzute; Uşiţele se trezesc în cotloanele lor de papură veştedă. Un stol de grauri, la început ca un noruleţ, desfăşoară în lumina răsăritului un văl cernit, străveziu şi uşor, cu falduri capricioase, pe care parcă-l poartă vântul pe deasupra bălţilor, până în negura încă întunecată dinspre apus.

*

Soarele s-a ridicat de mult. În Vladnicul mare n-am găsit pâlcuri de lişiţe, risipite ca şiraguri de mărgele negre pe oglinda apei. Tovarăşul meu a doborât din zbor o gâscă. Am văzut-o cum s-a lăsat pe-o aripă, ca un avion dezechilibrat, şi-a căzut oblic, departe-n stuhuri. Barnea a căutat-o în zadar şi s-a întors cu mâna goală. A doua gâscă, pe care luntraşul ne-o aduce în sfârşit, de la capătul unui petec de pârlitură unde căzuse cu aripile desfăcute, e cercetată cu grijă şi aşezată frumos între raţele rânduite în fundul luntrei.
― Unde mergem acum? întrebă Barnea.
― Să mergem la Coada Râiosului! zic eu, cu entuziasm.
― Nu ― răspunde tovarăşul meu ― ce să căutăm într-un loc cu un nume aşa de spurcat? Să mergem mai bine în Cucova ori în Temircan...
― Ori la Coada Vacii, complectează Barnea, cu tărie.
... Ne-am oprit la pândă pe-o lagună îngustă, între două ziduri de trestii. Luntrea e fixată cu un capăt în stuh. Barnea a adormit. Tovarăşul meu stă cu faţa-n sus, cu ochii-nchişi, cu obrazul pe jumătate în soare. Mă uit la fruntea lui cu proeminenţe ciudate şi nu-mi pot da seama dacă a aţipit ori e încă treaz. Drept răspuns, un sforăit subţirel porneşte din nasul lui mic, cât un ţumburuş, care are totuşi pretenţia să fie acvilin. Doarme! Dacă trece tocmai acum un stol de gâşte, ce-i de făcut?...
Mă aplec peste marginea luntrei şi mă uit în adânc. Apa e curată şi incoloră, nici o nuanţă verzuie nu joacă în transparenţa ei. O rază piezişă de soare o luminează până-n fund. De-acolo, din labirintul de buruieni fioroase, două gângănii negre, cât două migdale, cu lăbuţele dinapoi lăţite în formă de lopăţică, înoată de-a lungul razei până aproape de suprafaţă. După talie şi după alte semne, înţeleg că una e mascul şi cealaltă, femeiuşcă. Habar n-au de prezenţa mea. Totuşi mă simt scandalizat: urâţeniile acestea îşi permit să facă dragoste sub ochii mei! Dar a treia gânganie, un mascul inoportun, aleargă de la fund. Intrusul e cam brutal şi pare pus pe sfadă. Mă uit cu atenţie... Femeiuşca se întoarce cu coada când spre unul, când spre celălalt. Cochetează, scârnăvia! O umilesc şi-o alung c-un capăt de trestie. Rămaşi singuri, cei doi masculi se uită unul la altul, nedumeriţi de rostul acestei intervenţii divine.
Tovarăşul meu sforăie înainte subţire. O pitulice de baltă se joacă alături, în stuh. Şi deodată rămân cu urechea aţintită... S-a auzit, foarte departe, un glas de gâscă. Dacă trece tocmai acum pe deasupra noastră?
Fără să ridice capul, tovarăşul meu deschide un ochi. Un ochi foarte albastru în lumina mare ― şi copilăreşte atent. Cu toate acestea ştiu bine că dormea! Se vede însă că dormea numai cu nasul şi cu o ureche. Cealaltă ureche îi stătea trează, de strajă.

*

La întoarcere, de-a lungul unui "canal" nesfârşit, întâlnim petece mari de pârlitură. Ici şi colo, pe întindere de câteva hectare, stuhul a ars, lăsând la faţa mlaştinii ciocălăi ca de păpuşoi şi ţărână calcinată, de-ai crede că e tare ca piatra. Dar e numai o pojghiţă mincinoasă de cenuşă şi rădăcini firave. Când pui piciorul pe ea, te afunzi numaidecât: dedesub e apă neagră şi glodoasă ― am făcut experienţă până la genunchi.
Barnea ne lămureşte că oamenii pun foc stuhului bătrân, ca să poată creşte altul tânăr, mai în voie...
Vântul bate cu putere dinspre miazăzi. Mă întorc spre lun¬traş. Mi-a venit, aşa, o idee nenorocită.
― Moş Barnea, îl întreb eu, ce-ar fi dacă am pune şi noi foc, să vedem cum arde?
Luntraşul surâde cu tot obrazul lui grav, uscăţiv şi arămiu ca de indian. Îşi întoarce nasul ascuţit, în formă de plisc, şi furişază o privire iute spre tovarăşul meu, care stă neutru cu spatele. Apoi răspunde, cam într-o doară:
― Ce să fie? N-ar fi nimica...
La ideea spectacolului măreţ pe care ni-l putem oferi "fără să fie nimica", nu mai am astâmpăr. Vântul foşneşte, trestiile îmi fac semne cu capul şi mă invită, plecându-şi moţul cafeniu toate odată, în aceeaşi direcţie.
În cele din urmă, mă hotărăsc. Scot cutia cu chibrituri şi scapăr. Barnea îmi ţine căciula în dreptul vântului. Stuhul, uscat tare, des şi înalt de trei stânjeni, s-aprinde cu pâlpâiri iuţi, cu pârâituri precipitate.
― Alea jacta est! 1 strig eu.
― Hai? răspunde moş Barnea.
Flacăra se înalţă încovoiată de vânt; un fum negru izbucneşte deasupra... Focul se întinde cu repeziciune...
― Să mergem! zice tovarăşul meu, cam neliniştit de dogoarea şi de îngustimea locului.
Pornim înainte, pe canal. De la fiecare cotitură întorc capul şi-mi admir opera, urmărind întinderea dezastrului. Flăcări lungi se înalţă când şi când deasupra stuhurilor; fumul izvorăşte gros şi negru, ca din zeci de fabrici odată... O îngrijorare vagă începe să mă cuprindă. Dacă arde toată... balta Cristeştilor? Tovarăşul meu mă spionează cu coada ochiului şi-mi urmăreşte gândurile.
― Barnea, zic eu nemaiputând răbda, oare n-o să-mi găsească nimeni pricină c-am dat foc?
― De, parcă poţi să ştii?... răspunde apăsat luntraşul, privind drept înainte.
Scot tabachera şi-i ofer o ţigară.
― Stuhul vechi nu foloseşte la nimic... completează el, moale.
Cu toate astea nu mă simt liniştit. Incendiul s-a întins grozav în urma noastră. Parc-aş vrea acum să se stingă cât mai curând "de la sine". Dar unde-i norocul ăsta... cu atâta apă dedesub şi uscăciune deasupra!
Pe canal, ne întâlnim cu un pescar bătrân, lipovan. Se uită la noi, ca la orice oameni de treabă. Aştept să ne puie vreo întrebare cu privire la foc. Dar el tace. Nu pare deloc alarmat de prăpădul care se vede în fund.
― Unde te duci? îl întreb eu. Te duci încolo... spre focul cela?
― Da, răspunde el, simplu.
Nu pot împinge imprudenţa mai departe cu alte întrebări...
După ce intrăm în matca Jijiei, la loc larg, tovarăşul meu, care stă cu spatele spre incendiu, mă întreabă cu perfidie:
― Tot se mai vede ticăloşia ceea?
― Tot! oftez eu cu năduf. Ba încă se vede mai tare ca-nainte... Iaca ce ispravă m-aţi îndemnat să fac, d-ta şi cu Barnea!...
Sub această învinuire nedreaptă, tovarăşul meu tace scârbit.

*

Am ajuns acum aproape de mal, spre marginea de jos a satului. O fată subţirică şi mlădioasă intr-n apă cu picioarele goale, ridicându-şi fusta pe măsură ce înaintează spre adânc. Se face că nu ne vede ― parc-ar fi singură. Asfinţitul o luminează dintr-o parte; unda rece şi verzuie îi mângâie coapsele abia împlinite, în culoarea bobului de grâu.
Când ajungem în dreptul ei, o întreb: ce caută? Fata întoarce spre mine o privire serioasă şi adâncă, apoi îşi urmează mersul fără să-mi răspundă.
Seara târziu, de pe prispa casei din deal a lui Barnea, tovarăşul meu a privit lung cum ard stuhurile în depărtare "ca-ntr-un răsărit de lună"... S-o fi gândit, poate, atunci: ce fac oare sălbătăciunile bălţii, când arde stuhul? ― şi i s-a părut că aude dintr-acolo "urlete pierdute şi tremurate"...
Iar peste vreo săptămână, cititorii lui, nenumăraţii lui prieteni, au ascultat încă "o istorie adevărată" de vânătoare ― cu moş Procor, cu Timofti mocanul şi cu un oarecare Caliniuc, sfâşiat de lupi într-o noapte de iarnă, pe-o plavie pustie din Delta Dunării ― pe lângă alte născociri minunate, pe care el le ticluieşte cu atâta meşteşug, de-ai jura c-a fost acolo, la faţa locului, şi-a văzut cu ochii lui cum s-au petrecut toate, din fir în păr.
De data asta însă, l-am prins asupra faptului. Şi las aici mărturie posterităţii despre geneza uneia din încântătoarele-i povestiri vânătoreşti. Să ştie şi urmaşii noştri, atunci când bălţile de la Cristeşti şi moş Barnea şi noi vom fi trecut de mult în ţara de dincolo de negură, de la ce întâmplare prozaică din lumea reală s-a inspirat acest mare vrăjitor, ca să plăsmuiască încă o istorie vânătorească, foarte minunată... dar cât se poate de adevărată...

Notă. ― La aceste amintiri, pe care le-am notat a doua zi ca să nu le uit, marele meu prieten mi-a răspuns prin câteva pagini (... pagini de strălucitoare poezie ― vezi volumul Ţara de dincolo de negură).
Dl Sadoveanu îşi revendică acolo cu tărie autenticitatea personagiilor şi faptelor din povestirea la care făceam aluzie. Şi se miră că le-am uitat. În adevăr, mi-am adus aminte. L-am cunoscut şi eu pe moş Procor, am intrat în coliba lui şi am stat de vorbă cu el, într-una din rătăcirile noastre prin Delta Dunării. Dar îl uitasem de mult...
Cine ar putea să se mai laude cu un aparat de înregistrare atât de sensibil ca al tovarăşului meu, căruia nimic nu-i scapă din câte-i trec pe dinainte şi care ţine minte ani întregi intonaţia unei fraze şi gestul cu care un biet pescar bătrân şi-a alungat un ţânţar de pe frunte...

Note
1. Zarurile au fost aruncate! (lat.)

vezi mai multe texte de: George Topîrceanu