Cântec Târziu - George Bacovia

Cu un tren de noapte, Sensi, un nume între amici, visător idealist, sosise într-un oraș unde era numit profesor de cunoștințe literare, la un liceu particular, după mulți ani de muncă și de așteptări.
Era spre toamnă; orașul, aproape adormit.
În camera mică a unui hotel modest, la lumina slabă a unei lumânări, rămas singur, ședea pe marginea patului, obosit de gânduri și de drum. Era împrejurul său tăcerea orașelor mici pe care n-o mai cunoștea și de care se temea ca și când ar fi rămas pe un câmp, undeva departe.
A doua zi trebuia să se prezinte directului școlii și să ducă un pachet la o doamnă, care, probabil, îi va fi viitoare gazdă...
Prin fereastra deschisă se auzi, deodată, un marș din fanfară, și pe trotuare se vedea lumea care ieșea de la grădina publică și care se îndrepta spre casă.
Ce noapte senină! Muzica se pierdea departe, iar copacii se scuturau pe străzi, în suspine de toamnă, amintind iubiri ce nu mai sunt...
Adormi târziu...

*

De la cafeneaua unde intra a doua zi, și după ce cunoscu puțin orașul, se prezentă directorului liceului. Peste câteva zile începea cursurile; era satisfăcut.
Ceea ce îl interesa mai mult era că trebuia să întrebe la hotel despre o stradă unde ședea doamna pentru care avea acel pachet.
Dacă, întâmplător, la această doamna va putea găsi o cameră pentru el, nu i-ar fi rămas decât să ducă o viață ordonată, simțindu-se slab și obosit.
Sub pălăria moale, pletele sale încadrau o figură gânditoare, ce tace de prea multă suferință. Când zări numărul casei printre copacii care o ascundeau și când intră în ograda tăcută spre a ajunge la camerile din marginea cealaltă a clădirii, ce dădea spre o grădină de flori și pomi, păru că aude o muzică de iubire și că sosise ca un sfârșit la un vis frumos.
căci era o voință a sa de a rămâne în această casă atât de necunoscută și totuși atât de nobilă.
Aproape palid, dar cu o atenție mai deosebită ca de obicei, el salută o femeie frumoasă, care îi ieșise înainte pe o mică sală.
- Da, sunt eu, persoana de care întrebați, zise ea rosindu-se în fața acestui necunoscut, care părea oarecum mirat de frumusețea ei blondă, cu ochii verzi, și îmbrăcată cu o haină de mătase albă...
Pe ușa ce rămăsese deschisă, de la odaia ei, se vedeau tablouri și un mobilier cu un parfum de modestie de altădată. Ei vorbiră emoționați, și apoi intrară în acea cameră.
În pachetul adus nu erau decât o cutie de bomboane și o scrisoare de la o fosta prietenă a ei; îi scria o mulțime de noutăți, de când nu se mai văzuseră...
Rămas în surtucul său de catifea cenușie, Sensi privea dintr-un fotoliu spre Marieta, care citea, zâmbind, într-un alt fotoliu, de lângă masă.
- Se vede că sunteți obosit de drum, zise ea. N-o să mă refuzați dacă vă dau un ceai de rom; deci o să rămâneți un moment singur.
Printre vorbele de mulțumire ale sale, ea ieși printr-un mers ușor, pentru a trece într-o altă cameră, unde puse să fiarbă apă la o mașină de spirt.
De mult nu mai cântase; și se trezi fredonând o melodie ce-i venise în gând fără să știe; de când aștepta să închirieze această cameră, unde prepară acum ceaiul, și cât de potrivită ar fi pentru acest musafir, care venise, poate, pentru a-i schimba viața monotonă de până acum...
Dealtfel, că și celelalte camere, aceasta mai fusese închiriată, dar nici unul din cei care au stat nu i-au devenit simpatici.
Până să fiarbă apa, ea se întoarse spre acest domn surtucul de catifea cenușie, cu profilul fetei trist și încadrat în plete.
- Și veți rămâne în orașul nostru, cine știe cât timp?
- Da! răspunse el, căutând să-și formeze un mod de a vorbi frumos despre impresia ce i-o făcuse orașul și casa aceasta în care se afla; sunt, însă, pe gânduri, neștiind unde voi locui și dacă voi avea liniștea ce o caut... Dacă îmi dați voie să vă cer o adresă în această privință, sau, o, dacă ați avea un loc chiar aici, ar fi pentru mine realizarea unei dorinți de neașteptat...
Dar Marieta zâmbea, părea distrată, privind spre fereastră la frunzele de toamna ce se desprindeau încet, și abia dacă mai asculta povestea acestui suflet, care continuă pe un ton din ce în ce mai teatral.
În câteva minute, devenise o altă femeie, simțea cum se hotărăște spre un pas nou, după care nu mai vedea nimic decât sfârșitul...
Se sculă și veni lângă masa unde ședea el pe gânduri și aștepta un răspuns din partea ei.
- Dă-mi voie, spuse ea cu un glas trist, să-ți arăt odaia pe care ai putea-o ocupa; vei fi cât se poate mai bine, deprizându-te...
Ea îl luă de mână, ca pe un copil suferind, și îl conduse în camera de peste sală, acolo unde apa fierbea pentru ceai și pe care o turna într-un ceainic de porțelan.
Era plăcut aici.
Cam aceași fel de mobilă, mai puțînă, și o melancolie ce o dădea un dulap de haine cu o ușa de oglindă. Pe fereastră se vedea mică livadă, peste care amurgul se lasă violet.
În oglindă dulapului, vechi, de o coloare deschisă, Marieta se vedea pregătind ceaiul.
Băutură, cu lămâie și rom, răspândea un miros îmbătător și intim; ei sorbeau apă caldă că niște înfrigurați veniți de departe.
- Se apropie iarnă; a naturii, sim poate, și a noastră, spuse ea; filosofez în față unui pahar cu ceai... Spune-mi, mai găsești urme de tinerețe în mine sau sunt numai o falsă aparență?
Deși mi-ai spus că ești prea mulțumit să rămâi, te văd încă preocupat de gânduri și, aproape, chiar trist.
Cum ședeau, apropiați unul de altul, el îi lua, distrat, mâna, sarutandu-i-o cu buzele fierbinți, muiate în ceaiul îmbătător.
Se priviră tăcuți, continuând să bea din licoarea caldă.
Rămânea să doarmă în acea odaie, chiar din ziua aceea; plecă, curând, să-și aducă un geamantan de la hotel.

*

Dacă cineva ar fi văzut acea singurătate interioară în care se afla marieta, ar fi privit ca și dânsa odaia ce părea că așteaptă să găzduiască pe un nou venit.
Părea atâta schimbare,în atâta scurt timp...
Cu un pas amețit, ea se retrase în camera ei, unde se văzu, în cristalul oglinzii, ca mai frumoasă, dar obosită. Avu răbdarea de a-și pune la un deget un inel cu o piatră roșie și căzu pe același fotoliu pe care șezuse el.
În zadar, nu mai era capabilă să gândească; pe figura ei plăcută se așeza, încet, dezgustul și-i închidea ochii.
Târziu, poate ca în vis, auzi o trăsura în stradă, apoi ușa de la camera de peste sală. În amorțirea aceasta, ca niciodată, se gândea că era săracă, cu toate că era proprietara unei case care-i aducea un oarecare venit.
Se trezi când umbra soțului ei, mort, voia să apară.
Se ridică și aprinse lampa.

*

Dincolo, Sensi, înapoiat de la hotel, scotea din geamantan câteva obiecte de toaletă și cărți.
La lumina slabă a unei mici lămpi începu să fumeze o țigară, plimbându-se, gânditor, prin odaie.
Tăcere. I se păru că Marieta nu e acasă sau că doarme.
Ieși, oprindu-se la ușa ei.
- Intră, se auzi vocea ei, destul de tare, deși venea chiar dânsa să deschidă.
Se găsiră atât de apropiați, încât el o plimbă, de talie, până la patul din fundul camerei.
Printre întrebări emoționante, ea ar fi vrut să spună că această intimitate vine prea repede, dar nu mai avea timp; era iubita și, aproape, învinsă.
Își spunea apoi, printre altele, dacă s-ar putea găși, mai târziu, o altfel de viață socială, sau un concediu.
Erau ascunși. Se învăluiau în mister.
Din când în când, se auzeau pași pe afară, de la ceilalți, care locuiau în aceeași curte.
Ei, însă, vorbeau despre cărțile aduse și despre alte cărți, ce așteptau la ea, ca pentru o mângâiere când vor fi plictisiți...

*

Câteva luni trecură, și el părăsi cursurile. Petrecerile iernii îl găseau lângă Marieta, în odăile încălzite, privind ninsoarea sau vorbind despre dramele vieții.
Amândoi citiseră, în acest timp, toate cărțile ce le aveau, și împrumutaseră un fel artistic de a trăi, din unele romane.
Câte un vânt ușor se auzea în horn, aducând de departe tristețe și sărăcie.
Privirea lor veștedă de nopți nedormite și de plăceri; pe fața lor pudrată, ochii apăreau mari și suferinzi.

vezi mai multe texte de: George Bacovia