Filosofia unui creion - Partea I - Larisa Balan

PARTEA I – CU ȘI DESPRE TIMP

          Privirea îmi este aţintită pe mişcarea dansantă a limbilor indicatoare ale ceasului ce sta atârnat de un cui în perete. E un spectacol fantastic, care stârneşte atătea amintiri… amintiri din viitor.Mă gândesc la timp. Ce suntem noi, oamenii, în faţa acestei forţe mistice care ne determină întreaga existenţă fizică şi sparge barierele spre natura noastră spirituală, influenţându-ne profund. Relevant, nesigur, rapid, înşelător; un mecanism ce funcţionează dincolo de cele 24 de ore ale unei zile.

            Pupilele se schimbau în dimensiune la fiecare mişcare sacadată, dansând o coregrafie amplă pe celebra melodie sinistră: TIC-TAC. Aşa bătea şi inima, poate uşor aritmic faţă de precizia ceasornicului bătrân. Era făurit în întregime din lemn de teck, iar cuiul plăpând, bătut violent în peretele fisurat de teama anilor trecuţi, îşi chinuia sufletul metalic să susţină greutatea unui obiect practic informativ, dar care reda cu atâta profunzime graniţele dintre trecut, prezent şi viitor. Limbile ceasului erau stropite cu rouă de aur, uşor prăfuită, dar care funcţionau perfect, ştergând în urma lor fiecare cifră frumos desenată în tonuri de gri-argintiu, pe suportul alb, de mătase. Respiraţia caldă aburea geamul ceasului, lustruit într-o altă eră, în umbra căruia au rămas impregnate amprentele secundelor scurse prematur.

            Îmi este aşa dor… un dor de prezentul care pare să treacă fară să mă întrebe dacă vreau să trăiesc. Inima supravieţuieşte şi atât. Câteodată simt că prezint o alergie cumplită la întreg spectrul sentimental. Boala e provocată tot din cauza virusului timp. Există o senzaţie permanentă că nu e timp să iubeşti, mai ales să urăşti. Nu e timp nici pentru timp să se scurgă. Ai doar escapade în care poti sta doar, să vezi cum trece timpul .

            Dincolo de lumea superficială şi tehnologizată de afară, oamenii nu au timp să fie ei: să respire aerul poluat, dar extrem de benefic; o minune a vieţii. Nu ai timp să descoperi viaţa, acest dar minunat dat de Dumnezeu. Oare de ce nu mai e timp? Poate îl distrugem tot noi, aşa cum facem cu mai toate lucrurile în ultima vreme. Îl irosim cu lucruri mărunte, nesemnificative, care nu reprezintă nimic pentru nimeni; fărp scop, sens sau destinaţie.  Uităm să facem o introspecţie asupra fiinţei noastre spirituale. Sufletul putrezeşte, iar acul ceasornicului se mişcă neîntrerupt… şi te uiţi în cartea vieţii şi vezi ce mult a trecut, fără să treacă prin tine absolut nimic. Aş propune o dedublare. Poate aşa am lua în considerare şi destinul noastru, pe care ar mai trebui să îl hrănim din când în când cu un elixir vital; ambrozie a Zeilor: timp.

            E important să anesteziem evoluţia lumii. Suntem atât de îmbătrâniţi sufleteşte încât nu există nici măcar o secundă în plus care să ne elibereze din închisoarea în care suntem condamnaţi o tinereţe întreagă. Aglomeraţia şi vuietul de suflete care mărşăluiesc pe străzile oraşului mă agită teribil. Sunt oraşe pline de oameni goi. Acea fărâmă magică, care ar trebui să pulseze vie înauntrul nostru, şi-a strins demult lumina feerică, ce îşi reflecta razele împletite în nuanţe orbitoare spre bula de săpun în care respiram.

            Totul rămâne la fel sau se modifică relativ sub o formă sau alta în jurul nostru. Iar noi rămânem la fel de seci şi fără speranţa unor amintiri care să existe măcar. Privirile noastre încă mai sunt aţintite asupra nimicului. E o formă fără culoare, fără miros şi fără să exercite vreun stimul pentru simţurile noastre, pe care cred că nici nu le mai avem. Avem o viaţă scurtă, dar care am putea să o facem să conteze. Suntem prea ocupaţi să ne gândim la ceea ce ne face bine, să încercăm să clădim ceva ce ne-ar putea aduce mulţumiri, fără sa vedem de fapt că nimic din toate acestea nu ne aduce vreo bucurie. Un material în care nu avem voie să spunem “mai târziu”, căci ar putea insemna “prea târziu”. De multe ori este prea târziu din păcate…

            Şi iată că, dacă ne-am gândi şi la noi, timpul s-ar scurge mai încet, ar fi mai blând, căci privesc la ceas din nou… a trecut doar un minut şi treizeci de secunde – o viaţă de om!

         Toate cele ce ne înconjoară sunt lucruri… un material fără de care, desigur, nu suntem obişnuiţi să trăim.  Dar iată cum, o mişcare relativ banala a acelor ceasului, te conduce într-o goană nebună spre Autostrada Sufletului. Înţeleg că e greu să privim către noi când avem atât de multe de făcut. Ne preocupăm să rezolvăm teme date de rutină şi uităm să facem ceva care să depăşească limita spatio-temporală pe care o impune cotidianul. Iar la sfârşitul zilei suferim complet, într-o agonie premeditată, şi ne plângem de cât de scută e viaţa. Ei bine, am citit undeva că obiectivul nostru pe acest pământ nu e să trăim mult, ci să creem ceva care să dăinuiască.

        Te-ai uitat vrodată la stele? Normal că nu. Ai timp să mănânci de 5 ori pe zi, să îţi schimbi hainele, să rezolvi toată munca, atât acasă, cât şi la serviciu, de parcă cineva ţi-ar mări salariul, ceea ce nu s-a întâmplat vreodată, dar nu ai niciodată timp să te uiţi la stele.  Ne gândim să creem ceva care să dureze în timp şi măcar prin prisma acelui lucru, oamenii să îşi mai amintească de noi, chiar după dispariţia noastră fizică. Şi totuşi, nu suntem cu toţii înzestraţi cu darul arhitecturii sau al artei şi în plus nu ne oferă nimeni o garanţie a produsului nostru final. Dar la stele ne putem uita…

        Eu mă uit deseori la stele. Sunt minunate. Strălucirea lor sparge bariele timpului, ale spaţiului… o, şi ce spaţiu e între noi!… Sunt mereu acolo când am nevoie de cineva, de un jurnal, de un prieten. Mici diamante ce sclipesc vii în noaptea ce ne acoperă tristă sufletele obosite. Scânteierea lor alungă grijile şi risipeşte gândurile cele mai întunecate. Suntem prea trişti uneori, poate pentru că ne gândim prea mult şi brusc ne găsim într-o stare de negativism. Dacă am privi mai mult… Nu trebuie să privim cu ochii minţii neapărat, ci doar să observăm: peste tot stele. Avem un cer întreg.

        Acum probabil vă întrebaţi care e legătura dintre stele şi elementul de durabilitate ce ne-ar oferi longevitate dupa despărţirea de corpul nostru. V-aţi gândit vreodată că cineva a mai privit steaua la care vă uitaţi voi în fiecare noapte (desigur, nu v-aţi ales nici o stea, dar de acum începând sunteţi liberi să o faceţi)?  Oamenii vor ca cei dragi să îşi aducă aminte de ei,  dupa ce trec în Lumea de Dincolo. Nu am auzit niciodată ca cineva să îşi dorească ca un necunoscut să îl aibe în gând – ceea ce pare imposibil. Dar iată cum, imposibilul devine posibil, doar cu o stea.

        Se spune că oamenii rămân pe Pământ atât cât le rămâne umbra: adică o reflexie a sufletului lor în lucrurile din jur.  Aşadar, nu trebuie să îţi ştie nimeni numele, vârsta, cât bine ori cât rău ai făcut în viaţă. Trebuie doar să se gândească că cineva, undeva, s-a mai uitat la aceeaşi stea şi iată cum o persoană o să se gândească la tine şi astfel vei „trăi” mai mult.

        Nu ne obligă nimeni să construim palate sau să ridicăm statui. Putem să fim oameni şi atât. Dacă nu vedem nimic special în noi nu înseamnă că nu suntem minunaţi. Toţi avem o menire, chiar dacă timpul nostru  „palpabil” pe pământ se scurge mai alert faţă de al altora.  Misiunile se îndeplinesc întotdeauna, căci altfel s-ar pierde echilibrul. Nu te lăsa înşelat de raţiunea care îţi sopteşte în permanenţă să făureşti lucruri materiale. Câteodată un cuvânt, o atingere, un zâmbet, o clipire sunt lucruri atât de semnificative, ce contează atât de mult. Dar asta e altă poveste… Până atunci, „ceează” o privire către stele. Sigur cineva, cândva, o să vadă în acea stea ochii şi sufletul tău.

Va urma…

   AUTOR: Larisa Bălan