Fericirea căţelandrului amorezat - MariusIonescu

motto: 

"Fericire care vine

şi se duce-n orice zi"

(Valeriu Sterian & Compania de Sunet - Fericire)

De mic copil, Adi era un băiat plăcut de lume... Nu știa nici el cum se putea întâmpla acest lucru, dar nu exista om să-l salute, băiatul răspunzându-le politicos. 

Adi era un băiat la vreo 12 ani, cu părul ondulat care purta mai mereu un tricou roșu asortat cu o geacă și o pereche de jeanși și toate fetele care îl vedeau pe stradă îi zâmbeau frumos, el răspunzându-le cu un zâmbet pe măsură și cu un clipit din ochiul stâng, șoptindu-și mereu principiul său: “Cu cât primesc mai multe zâmbete, tot pe-atât pășesc spre adevărata fericire...”. Într-o zi oarecare, bunică-sa îi spune:

- Adi, ia du-te și ia și tu o pâine, două...

- Bun, dar de unde?

- Ei, de unde?! Parcă tu n-ai ști.... De la prietena ta, fata aia drăguță...

- OK

Băiatul se duse până la magazinul din mahala și cum puse piciorul în prag, salută simplu și fata care servea, cum îl văzu, îi și zâmbi și-i zise:

- O, micul meu amic! Bine-ai venit! Tot o pâine, două?

- Tot... Adică trei, de ce nu?! Una-două... trei!

- Buuun... Trei să fie... trei pâini la băiatul drăguț. Pa-paaa! zise ea zâmbind și schițându-i o pupătură...

Băiatul făcu cale-ntoarsă către casă bucuros și fluierând ca mai mereu. Când ajunse-acasă, bunică-sa îl primește cu o căutătură puțin contrariată:

- Păi câte-ai luat, Adi? Trei? Ți-am zis io să iei trei?

- Păi n-ați zis una-două?! Una-două – trei ca treimea!

- Bine.... P-a treia o halești al'de mătăluță să te-nveți minte! Ce-o fi cu tine azi, nu-nțeleg...

- Altădată să vă hotărâți! Două să fie două, trei să fie trei și basta!! zise Adi luându-și chitara și se duse în curte unde începu să lege niște acorduri, cu privirea undeva î cer gândindu-se aiurea “Prietena mea.... Prietena mea...”

În ziua ce veni, Adi se trezi cu zâmbetul pe buze, își arajă părul și ieși afară cu chitara la o ceașcă de vorbe cu bunică-sa. 

- Ei, Adi, ce-i cu tine azi?

- Ce să fie?... Știți bine,.... Ca mai mereu: chestii, socoteli, rutină...

- Ce tot zici acolo, băiete, că nu-nțeleg nimic... Legătura la Vest!

- Știți... De când eram eu mic copil, erau numai zâmbete în jur... fete zâmbindu-mi frumos....

- Mda, da... Ai dreptate; bine, erai și tu frumușel și toate cele, dar... ce-are a face?

- Tocmai că are!! ... Să mă tot trezesc și azi așa...

- Păi atunci, ia du-te și culcă-te! Cine mai știe ce-oi fi visat....

- Văd că n-o scot la capăt.... nici pe lumina zilei!!

- Atunci ia scoate-o mătăluță la coadă și du-te de ia două pâini.

- Bun! S-a făcut!

Adi o porni într-un zâmbet până la magazin, unde fata în aștepta cu același surâs:

- Ooo, cine vine azi?.... Micul amic!

- Adică Adrian!

- Ok... Mersi că mi-ai spuns; nu de alta, dar nu știam... O pâine? Două? Trei?

- Două

- Nu trei?!

- Astăzi nu!

- Buuun! Două pâini la prietenul drăguț....

Băiatul luă pâinile și... pe-aci ți-i drumul spre casă...

- Eeeee, așa mai vi de-acasă, dar tot e ceva suspect...

- Păi nu de două era vorba?!

- Ba da, ba da, dar....

- Dar ce?!

- ... În fine, am vrut să te-ncerc!.... 

Băiatul își luă chitara și tot improviza un cântec cu ochii în soare șoptindu-și “Prietena mea.... Prietena mea...”[În film, va cânta chiar un cântec în toată regula!...]. În bucătărie, însă, bunică-sa boscorodea de mama focului “Ce-o fi cu el?? Ce-o fi cu el? Parcă mai zilele trecute, era bun-zdravăn!...”

În ziua următoare, Adi se trezi din nou cu zâmbetul pe buze...

- Oho, ce avem noi aici?

- Da! Ce avem noi aici?

- Păi, ia să vedem: tot un zâmbet de boem, tot o stare de preabine care nu prea cadrează...

- Ei,... Ați uitat? Cu cât mai multe zâmbete, pe-atât de mulți pași spre adevărata fericire!

- Iote-iote, oi mai fi și filozof ca Noica....

- Aș... cel puțin... în fine!!

- Nțț.....

- Apropos,.... O pâine pentru azi?

- Mda... Poți să iei, dacă zici tu...

- Păi cum să nu? Doar mă duc la prietena mea, nu?!

- Dracu să mă ia de mai înțeleg ceva din gura ta....

- Păi nu ziceați ?!

- Ce nu zice omu'....

Adi o porni spre magazin cu același zâmbet, de data asta umbrit de un ușor dubiu, adică “Cum vine asta? Pe o parte prietenă, pe de altă parte ce nu zice omul sau ce?”. Când dă să intre pe ușa magazinului – ce să vadă? – fata lipsă! În loc, era un individ care-l luă direct:

- Ce vrei să iei, vere?

- Păi, ... o pâine.

- Na!

Adi dădu să iasă, dar se-ntorsese și întrebă la fel de timid:

- Știți... era pe-aici o fată...

- Mdea, și ce vrei?

- Ști... eu... unde-o pot găsi?...

- Și ce? Crezi c-oi ști io toate fetele care trec p-aci?! Caut-o și-o vei găsi! Ce mă-ntrebi pe mine?!

Adi o luă la pas spre casă necăjit de situația creată și ajunse-acasă unde trânti nervos pâinea pe masă încât bunică-sa se sperie și-i zise:

- Ce-i, Adi, cu istericalele astea?

- Prietena mea... Nu mai e!

- Eh... Și tu acuma... Nu mai e, nu mai e... O fi alta și tu repede faci de parc-a mâncat-o pământu'!...

- Tocmai asta e, că nu era nici alta, nu era niciuna! Era unul în loc!! Ce nu s-a-nțeles?!

- O fi prietenul ei, mai știi?!

- Păi și cu MOI cum rămâne?...

- Păi Ioana aia ce mai e?

- Aia-i doar colegă... M-am săturat de ea – și la grădiniță, și la școală – s-a banalizat... oricum nici nu-mi place de ea, dacă vreți să știți exact! Eu vreau o PRI-E-TE-NĂ! Îmi vreau PRI-E-TE-NA ÎNAPOI!

- De unde să ți-o dau? Din pod? Din beci? Din cămară? N-am nimic! Caută și-o să vezi că-ți găsești tu alta...

- Da? Unde și pe cine? Prima a fugit.... sau probabil mi-o țineți în pod pân' la putregai, iar io mor "brad tâmpit" și nu știu! Alta – mă și mir că-i ziceați tot “prietena ta”... și “prietena ta” în sud, “prietena ta” în vest, și când colo, aia mai era și căsătorită (,) cu un copil, iar pe-asta chiar nu vreau s-o pierd!!

- Și-acu ce vrei? S-au dus, s-au dus.... Ce-mi ceri mie socoteală?

- Adevărata dragoste NU SE DUCE NICIODATĂ! Am zis

- Greu cu tine, măi “Fritzy-Fritzy-Franz /.... Degeaba îți strici tu gurița...”... Nu e de năsucul tău... 

- Atunci de ce mai ziceați despre ea ca "prietena mea"?!....

Adi zise ultimele sale cuvinte și, necăjit, intră în cămăruța lui unde începu să plângă lovit fiind de vorbele bunicei sale... Nu mult, dar parcă nici puțin după aceea, își luă chitara, ieși în curte unde se așeză pe pragul ușii și începu să cânte un cântec strigând cu ochii în sfidătorul soare:

“Dar m-am săturat

m-am săturat...

M-am săturat

M-am săturaaat

De mine și de voi

de tine și de noi

de noi doi amândoi.......”

Deodată, vecina de alături, îi strigă: 

- Adi, ce-i cu tine?

- Nimic..., absolut nimic, doar necăjit...

- Cum așa? Ți-a mai zis bunica ta vreo vorbă de ocară?!

- Bunica vrea să mă distrugă... Să nu mă mai iubească nimeni...

- Aiurea, nu-i adevărat, băiete... Vorbești prostii... Știi bine că de mic erai și ești iubit de tot cartierul...

- Parcă nu-i de ajuns... Vreau o prietenă, dar bunică-mea nu mă lasă!...

Deodată, ca la comandă, apăru și bunică-sa și strigă: 

- Te-am prins! Mă vorbești de rău, ai?! Ia marș înapoi în camera ta ți să stai acolo până-ți ies toți dracii!!

- Ho, coană Lizo, că doar îi copil, nu câine de pază! Hai la mine să stăm de vorbă.

- Ba aici va sta până la loc comanda!!

Adi, însă, își luă chitara la spinare și inima-n dinți și sări gardul, luând-o spre parcul din mahala.... Se-așeză pe-o bancă, se gândi ce se gândi și o luă agale, aiurea, pe străzi... Puțina lume care-l vedea îl saluta, dar el era mult prea deprimat și nu mai avea niciun chef să le mai răspundă... Deodată, se trezi în dreptul magazinului, și o voce drăgălașă îl luă în primire:

- Bună, ce faci?

- Tu ești?! 

- Da, Adi, cine credeai? Sunt tot eu, Luiza. Ce-i cu tine? Te văd puțin cam supărat... sau poate ești doar obosit?!

- Lasă asta...

- Hmm, văd că ai o chitară. Îmi cânți și mie ceva?

- Ba da, cum să nu....

Și băiatul începu să-i cânte, puțin răgușit, dar apoi descurcându-se din ce în ce mai bine:

“În liniștea mea,

mă întreb de-aș putea

să te simt aproape din nou.

Îmi revin amintiri, 

gânduri ce-mi vor veni

să-mi aducă în suflet un gol.

Îmi lipsește curajul 

de-a spune ce simt;

Nimic nu s-a schimbat.

Sentimente pierdute

le-am reîntâlnit,

de-acum eu am aflat:

Am nevoie...”

Dar nu apucă să spună toată fraza, că pe ușă apăru individul de azi-dimineață:

- Ce se-ntâmplă aci? Un muzicant? Afară cu tine!!

- Dacă m-a rugat să-i cânt, ce era să-i fac?! răspunse Adi

- Bă, băiatule... Eu te credeam în toate mințile! Unde te visezi tu, mucosule să cânți ei așa ceva?! Tocmai ei... Nu puteai să găsești alta pe măsura ta?

- Lasă-l în pace! Îmi cânta și mie ceva frumos! zise Luiza.

- Să nu mai cânte! E un pericol public! Am să chem poliția!

Pe ușă, apăru și bunică-sa însoțită de o armată de tăntici de prin cartier și strigă printr-un megafon:

- Aici erai?! Distracția s-a terminat!! Ia hai al'de mătăluță acasă și nu comenta!! Te ții numai de intrigi și haos, fir-ai tu să fii de copil astăzi și mâine....

- Băiatul ăsta îmi cânta și mie ceva, că l-am rugat frumos și dumneavoastră....

- A-ha! Îi ții partea, ai?! Avocatu neplătit este bun de pălmuit, știi asta, nu?! Ia să vedem ce-ai de zis în apărarea ta, domnule mini-casanova!

Adi trase aer în piept, își drese glasul, se uită la toată lumea din jur și apoi la Luiza:

- Luiza, te iubesc! zise Adi sărindu-i fetei în brațe și pupându-i obrajii cu lacrimi în ochi

Consiliul de tăntici – mai mai să moară de râs, bunica – să moară de ciudă și mai multe nu.

- Mai convingător, Adi!! Cin'te crede?! Zi și tu un “Sunt un prost”, un “Domnule președinte, am fost un dobitooooc”.... Cin'te ia pe tine în seamă cu gogoșele-dulciurele d'astea?? UL-TI-MA DO-RIN-ȚĂ!!

Adi își drese din nou glasul și începu să cânte: 

“Am nevoie de tine....

Să mă asculți

Am nevoie de tine....

Să nu mă uiți.....”

Și după ce termină refrenul, Adi se mai uitase o dată la Luiza, la individul de dimineață, la bunică-sa și la consiliul de tăntici și apoi o șterse tot înainte pe drumul opus casei, spre libertate... L-o fi prins fata din urmă?! Dar tipul?! Dar șleahta de tăntici??... Vecinii zic că băiatul ar fi ajuns la gară și fata a prins trenul lui din mers agățându-se de ultima scară a ultimului vagon, dar asta-i deja altă poveste...