Femeia care îmbrățișa copacii - Lucia Eniu

A murit femeia care îmbrățișa copacii, mi-a spus zilele trecute vecinul meu de vizavi. Tudorache, vecinul cu pricina, e bârfitoarea cartierului, pe la el trec munți de vorbe, mai bune, mai rele, el le adună, le mai înflorește, le dă, așa, o față mai festivă, le pune în ordine după criterii numai de el știute și, când te prinde la colț de stradă, scoate câte una din buzunar și ți-o spune cu un aer de academician. Nimeni și nimic nu-i scapă. Femeia aia care... Știu, îmbrățișa copacii, i-am răspuns sec, trecând grăbit mai departe. Da, mi-o aminteam, deși trecuseră câțiva ani de când plecase din oraș. Locuia într-o căsuță la marginea orașului, nu departe de benzinărie, într-o zonă destul de retrasă pe atunci. Era o femeie cam la vreo cinzeci și de ani, măruntă și slabă, mereu vioaie și foarte politicoasă, poate mult prea mult pentru vremile acelea și pentru cele de acum. Mereu în același pardesiu decolorat, cu aceiași veșnic pantofi suri, dar cu o față zâmbitoare, cu ochi veseli și un glas delicat. Casa în care locuia era o bijuterie. Mică, dar foarte îngrijită, cu o grădină superbă de flori spre stradă, cu o alee de tei și, în spate, o grădină de zarzavat. Doamna Ina, parcă. Dar toată lumea îi spunea Femeia care îmbrățișa copacii. Așa am cunoscut-o, așa mi-o aduc aminte. Cum începuse și de ce, n-am știut niciodată. Nici Tudorache, așa de plin de har într-ale bârfelor, nu reușise să afle. Doamna Ina era politicoasă, dar discretă, saluta cu reverențe largi, dar nu se confesa nimănui, nu primea, nici nu făcea vizite. Îmbrățișa copacii. Era o apariție aproape impalpabilă, o simțeai că parcă plutea spre copacii din parcul cel mare al orașului. Se apropia de fiecare, îi privea zâmbind, apoi începea să le mângâie scoarța, așa cum ai mângâia un copil pe creștet sau coama unui cal, cu o duioșie fără seamăn. Poate că, la început, unii vor fi zâmbit, uimiți de ceea ce le era dat să vadă. Poate că au luat-o peste picior și i-au râs în față batjocoritor. Poate că...cine mai știe? Doar la început. Apoi, încetul cu încetul, doamna Ina a devenit Femeia catre îmbrățișa copacii și gesturile ei tandre deveniseră o obișnuință în micul oraș de provincie. Lumea o privea cu ochi limpezi, ea devenise un bun al comunității, un soi de terapie existențială. Ieșeai la plimbare și nimic nu era mai firesc decât să o privești pe Femeia care îmbrățișa copacii urmându-și rutina. Era același lucru ca râul care traversa orașul curgând tot în aceeași direcție, ca munții din depărtare care se înălțau spre cer, ca cerul însuși care rămânea veșnic acolo sus. Era ceva tot atât de firesc ca ziua care urma nopții, ca primăvara care urma după o iarnă grea. Femeia care îmbrățișa copacii depășise cu mult și de mult statutul de ființă obișnuită și intrase în sfera neobișnuitului acceptat cu seninătate de toată suflarea.
Vestea despre ea se răspândise până departe, veniseră, la început, câțiva, apoi, cu timpul, tot mai mulți doritori de senzațional, o priveau și se minunau ca de urs, se făceau fotografii, ba chiar și filmări, țin minte că, într-o vreme, făcuse una un reportaj, primarul se înfoiase în pene, în sfârșit, se mai petrecea și pe la noi câte ceva, ar fi vrut să dea și o medalie, dar n-avea cui, căci Femeia care îmbrățișa copacii îmbrățișa copaci, și atât. N-avea nevoie de laude, ovații, interviuri și apariții pe sticlă. Avea nevoie doar de copaci. Iar copacii aveau nevoie de ea. Mai apoi, cum, necum, s-a trezit cu adepți, ba mai înființase unul, nu mai știu cum îi zicea, o organizație, sau ceva de genul, care avea ca scop protejarea copacilor. Ei, și adepții ăștia i-au sucit mințile, săraca, au antrenat-o în tot felul de așa-zise acțiuni cetățenești pro-arborifere, ce mai, o întreagă tevatură. Cum s-a făcut, numai ea a știut, dar, într-o bună zi, Femeia care îmbrățișa copacii a dispărut. Și, odată cu ea, bunul mers al orașului. Lumea s-a întristat, toate mergeau anapoda, lipsea ceva, sufletul orașului, culoarea lipsea, muzica din aer, nimic nu mai avea sclipire, totul devenise fad și fără seamăn de trist. Femeia care îmbrățișa copacii nu dispăruse fără urmă. Aveau să audă vorbindu-se despre ea, călătorea cu adepții, îmbrățișa copacii de pretutindeni, ajunsese în locuri îndepărtate, se vorbea despre ea în toate limbile pământului. Apoi, nimic. Până astăzi, când auziserăm că a murit. Tot Tudorache a fost cel care a dezlegat misterul, în cele din urmă. Da, se întorsese în oraș, după aproape trei ani de hoinăreală prin lume. Și găsise un oraș schimbat din temelii. Cu blocuri abia răsărite, cu străzi betonate și cu o șosea de toată frumusețea și un pod nou peste râul cel mare. Dar copacii...copacii dispăruseră în toiul metamorfozelor, luați de vântul schimbării. Fuseseră tăiați și aruncați la groapa de gunoi a orașului. Acolo îi găsise. O mare de crengi peste care crescuse un mușchi vârtos, de un verde închis. A rămas o vreme acolo printre ei, privindu-i, le-a mângâiat crengile, s-a culcat printre ele, pe pământul reavăn. Acolo a fost găsită, apoi, după ceva vreme, cu trupul neputrezit. Înverzise, însă, ca un copac. Îi răsăriseră mlădițe la mâini și la picioare.
Mai târziu, la ceva vreme după aceea, se zvonise cum că primarul avea de gând să comande o statuie pentru cartierul cel nou al orașului. Și, într-o dimineață, cu mare fast, statuia cu pricina a fost inaugurată. Reprezenta o femeie încolăcită în jurul unui copac. O caricatură bizară creată de un sculptoraș de provincie cu pretenții de mare artist. La câteva luni de la inaugurare, statuia a prins a se inverzi. În plină vară, în jurul ei au crescut, printre crăpăturile din asfalt, mlădițe. Astăzi, după mulți ani de atunci, statuia abia se mai zărește din mijlocul copacilor falnici. Pe o plăcuță, înverzită și ea, un ochi bun poate citi scrisul cu litere de-o șchioapă: Femeia care îmbrățișa copacii.