Era Evelinelor (fragment) - Lucia Eniu

Teritoriul Evelinelor, numit și Ganaedia sau Triunghiul Ganaedic, din cauza formei sale perfect triunghiulare, se întinde pe o suprafață de aproximativ 137 de kilometri pătrați. Imaginați-vă un triunghi ale căror laturi sunt înconjurate de un zid virtual, Zidul cel Mare, înalt de 152 de metri și căptușit, în interior, cu păduri uriașe care se întind, de jur împrejur, pe o lățime de doi kilometri. În interiorul Triunghiului, cele două Careuri ale civilizației eveline, Ganaedia de Nord sau Marele Careu Nordic și Ganaedia de Sus sau Marele Careu Sudic sunt despărțite printr-o întindere de apă, Lacul lui Adam. O denumire oarecum nostalgică, improprie în peisajul evelin. Cinci poduri leagă cele două Ganaedii. De-o parte și de alta a Ganaediei de Sud există, la stânga, Insula Artelor, și, la dreapta, Insula Științelor, două suprafețe, triunghiulare și ele, unde societatea evelină învață să evolueze și să se destindă. Cele două insule sunt separate și ele de Marele Careu Sudic prin două lacuri de mici dimensiuni, Lacul Artelor, respectiv Lacul Științelor, fiecate surplombate de câte trei poduri. Marele Careu Sudic este centrul administrativ al Ganaediei, sediul Arcăi și al tuturor instituțiilor publice eveline. La periferie sunt grupate Cuburile, ansambluri rezidențiale. Marele Careu Nordic este exclusiv rezervat Cuburilor. Acolo trăiește cea mai mare parte a societății eveline. Se cunosc puține lucruri despre istoria Ganaediei, despre formarea ei și despre cei sau cele care au întemeiat-o. La școală, fetele învață că, în prezent, teritoriul lor este singura întindere terestră unde mai există civilizație. Dincolo de ea, cine știe? Se vorbesc vrute și nevrute. Dar nu se știe nimic concret, nimeni nu intră, nimeni nu iese din Ganaedia. Nici n-ai avea cum. Contactul cu gardul, se știe, este mortal. Li se spune, la școală, că penuria androgină a sfârșit prin a distruge echilibrul uman. Că lucrurile au început să meargă tot mai prost de pe la jumătatea celui de-al treilea mileniu. A existat, mai întâi, o perioadă destul de mare de confuzie, urmată, apoi, de tot felul de eforturi disperate de redresare a situației. Băncile androgine și-au făcut apariția undeva prin anii 2750. De atunci încoace se poate vorbi despre un soi de "ameliorare a afacerii androgine." Cu toate acestea, cele mai multe dintre eveline sunt nemulțumite de prestația acestor bănci. Guvernele care s-au succedat promiseseră, de fiecare dată, "măsuri radicale și imediate". Era formula standard pentru fiecare nou guvern, un fel de minge cu care politicienele jonglau la nesfârșit. Nevoia de un echilibru androgin era călcâiul ahilian al acestei societăți. Mirina se săturase până peste cap de toate astea, încă din adolescență, când începuse să înțeleagă mersul lucrurilor. Nu-i plăceau deloc nici androtecile, nici acele Case filomasculine răspândite peste tot prin oraș. I se părea dezgustătoare doar simpla idee de-a merge acolo în căutare de bărbați, pentru a-i folosi pentru câteva clipe de plăcere. Bunica îi vorbise de multe ori despre acele timpuri îndepărtate despre care auzise vorbindu-se, la rândul ei, când lucrurile stăteau complet diferit, când raporturile dintre bărbați și femei satisfăceau toate nevoile umanității. Fusese o perioadă a emoțiilor, a sentimentelor, a fericirii intense pe care orice cuplu o cunoștea. Limbile vorbite pe atunci - Mirina se mira de fiecare dată când auzea acest lucru, ea cunoștea doar evelina - dispuneau de un larg evantai de expresii pentru a transmite tot acel filon emoțional. În prezent, atât evantaiul, cât și filonul erau pierdute pentru totdeauna pe undeva, în îndepărtatul timp trecut, într-un spațiu care dispăruse, poate, de mult.
Micuța Mirina își imagina tot felul de scenarii feerice, "se îndrăgostea", era "un coup de foudre", adică, îi explicase bunica, o dragoste la prima vedere. Expresia provenea dintr-o limbă veche, franceza, îngropată, ca atâtea altele, în uitare. Mirina își imagina apoi că "se mărita", că purta "o rochie albă de mireasă", "o cunună de flori", "un voal alb" pe cap și "buchetul miresei" în mână. Semăna, de fiecare dată, cu o "prințesă din poveștile cu zâne". Cuvintele nu existau în vocabularul evelin. Căsătoria era un simplu mit. Societatea permitea doar relații de scurtă durată între puținii bărbați existenți și femeile eveline, un soi de companie controlată în care era vorba despre un raport între două persoane alese pe baza Codului Evelin. Acest aranjament se aplica exclusiv în cazul femeilor care făceau parte din Marele Bloc Politic. Pentru sora sa geamănă, mai nou. În ceea ce-o privea, Mirina nu renunțase niciodată la visul că, într-o bună zi, îl va întâlni pe "frumosul ei prinț".
Era deja seară când ajunse acasă, în Careul cu numărul 312. O lună imensă își răspândea lumina lăptoasă peste Marea Cupolă. Stelele străluceau și ele ca niște candele mișcate de mâini invizibile. Străzile erau pustii. O liniște adâncă apăsa greu peste toate lucrurile. Dar acolo, în cuburi, viața era intensă. Siluete în mișcare se ghiceau dincolo de geamuri. Miile de du-te-vino dădeau naștere unui mozaic gigantic. Plutitor. Mirina ridică mâna dreaptă la nivelul panoului încastrat în poarta de la intrare. Un sunet ascuțit, o străfulgerare proiectată pe chipul ei. Clic! Ușa se deschise. Cubul Mirinei nu era prea diferit de celelalte. Aceeași arhitecturî riguroasă, geometrică, aceeași dimensiune, același amplasament în Careuri - într-un Careu existau douăsprezece cuburi -, aceiași copaci aliniați în jurul fiecărui Careu, formînd un zid verde - stejari, sălcii pletoase, plopi tremurători și mesteceni - și, de jur împrejurul fiecărui cub, același fel de grădină încărcată de flori și de arbuști. De sus, de deasupra Marii Cupole, panorama era impresionantă. Cât despre cubul Mirinei, un mic detaliu aflat deasupra ușii de la intrare îl scotea în evidență. Un copăcel care-și răspândea rădăcinile într-un ghiveci enorm, fixat în perete. Frunzele lui cărămizii se potriveau de minune cu nuanța kaki a cubului. Mirina îl privi cu un zâmbet afectuos. " Bună seara, Kaoma!". spuse ea cu voce catifelată. Intră. Ușa se închise încet în urma ei.
Muzica se răspândea în aerul cald al camerei din mijloc, se infiltra în pereții groși ai cubului și revenea, metamorfozată în ecou. Camera devenea ea însăși muzică, un laborator de sunete. Conceptul de cub, propus la începutul erei eveline, reușise să uniformizeze spațiul, conferindu-i acest spirit de grup care interzicea orice tentativă de individualizare. Contrar tuturor normelor, Mirina își impregnase cubul cu personalitatea ei, spiritul ei viu, liber se insinuase în acești pereți impersonali. Se legase de cubul ei prin corzi invizibile, dar solide, pline de sevă, asemeni unei broaște țestoase atașate de carapace. Pereții respirau în ritmul Mirinei, Mirina respira în ritmul cubului. Dacă se simțea nefericită, lumina din jurul ei devenea mohorâtă, dacă deborda de fericire, cubul râdea în felul său, se lumina, vesel, se împodobea cu scântei.
În seara aceasta, ca în mai toate serile, Mirina își va servi un ceai de salvie cu un strop de lămâie și miere, apoi, la lumina stelelor și a uriașei luni, se va înveșmânta ca o domnișoară a anilor ' 20 ai secolului al douăzecilea, perioada sa favorită din toată istoria umanității despre care reușise să afle atât de multe lucruri din cărțile bunicii, adevărate comori interzise de societate, dar pe care bunica reușise să le păstreze. Moștenirea aceasta bibliofilă o făcea pe Mirina să se simtă specială, ieșită din tiparele societății înguste în care trăia. Se va regala, după aceea, cu unul din acele vise induse care-i plac atât de mult, lăsate și ele moștenire de la aceeași bunică extraordinară, o rebelă prin definiție. Și, apoi, mâine, va vedea. Înainte de a experimenta mașina de vise, ar trebui să încerce să ia legătura cu sora ei, s-o îmbrățișeze, să-și ia rămas bun. În ciuda dorinței nebune de a deveni soția lui Armin, de care se îndrăgostise cu mulți ani în urmă, și de a ocupa primul loc în fruntea societății eveline, Dhanirei i-a fost, cu siguranță, greu să-și părăsească pentru totdeauna sora geamănă care-i lipsea, fără doar și poate. Mâine, Mirina va trebui să găsească o cale de a o vedea. Mâine, neapărat.


* * *



Mai întâi s-a auzit un sunet slab. Un declic. În liniștea care puse stăpânire pe camera cea mare, o ureche fină ar fi putut percepe, fără-ndoială, un sunet prelung, duios ca un cântec de leagăn. Dar Mirina, care căzuse într-un somn profund în așternutul alb pufos al patului plutitor, nu auzi nimic. În mijlocul porții de la intrare, ramurile cu frunze cărămizii pătrunseră prin lemnul viguros, se răspândiră de-a lungul pereților, invadară una câte una camerele cubului, transformându-le într-o pădure strălucitoare. Un imens rug de frunze. Mirina scoase un geamăt abia perceptibil. Visul indus era pe cale să înceapă. Era momentul său favorit din timpul nopții, cele câteva clipe în care spiritul său reușea să călătorească în timp și în spațiu, neîngrădit, să pătrundă în lumi nemaivăzute, ireale, să cunoască senzații neștiute. Din toate cele petrecute, odată cu venirea zorilor, Mirina își amintea, de fiecare dată, același lucru: o statură impozantă, un chip masculin cu trăsături plăcute și o senzație de bine pe care n-o simțise nicicând în lumea reală. Îi vorbea, fără-ndoială, din moment ce inflexiunile vocii i se insinuau prin frunzișul cărămiziu. Arbustul era și el un cadou de la bunica. Femeia aceea pe care avusese marele noroc s-o cunoască, fie și, din nefericire, pentru o perioadă scurtă de timp, fusese obsedată de domeniul oniric. Ea era cea care pusese bazele onirologiei eveline și-și petrecuse o mare parte din viață în laboratoarele onirice din Cubul Stiințific. Situat într-un campus îndepărtat înspre nord, acolo unde Zidul Înalt separa teritoriul evelin de lumea necunoscută, acest cub se întindea pe o suprafață de trei hectare, fiind, ca, dealtfel, toate cuburile, mai mari sau mai mici, înconjurat de arbori uriași. O poartă uriașă la intrare făcea o breșă între doi arbori seculari. Acolo, în fața grilajului de un albastru închis, Mirina își petrecuse atâtea clipe în copilărie, admirând măreția Cubului și a copacilor ce îl înconjurau. Poarta cea mare nu fusese nicodată deschisă pentru ea. Puțină lume era autorizată să intre. Fetița nu putea decât să-și imagineze un ținut fabulos în care calești zburătoare cu atelaje înaripate măturau un cer de smarald. Și, departe de a o ajuta să rămână cu picioarele pe pământ, descriindu-i spațiul labirintic al laboratoarelor albe cu mașini complicate și cu tuburi care urcau și coborau întretăindu-se în aerul lăptos, bunica îi hrănea spiritul exaltat, ludic și gustul său pentru fantastic, imaginația debordantă și setea de evadare. În această lume ordonată în care fiecare lucru își avea locul și rolul său bine definite, în care fiecare persoană aparținea unei caste, prin trup și spirit, rebela Nayana, bunica Mirinei, își privea nepoata cu admirație și neliniște. Cum avea să reziste în lumea aceasta care se voia perfectă și indestructibilă? " Îți dăruiesc acest arbust, îi spusese într-o zi în limbajul ei prețios, te va ajuta să-ți creezi spațiul tău intim în cubul în care îți va fi dat să-ți petreci viața, să te simți în largul tău departe de ochii rigizi ai acestei lumi." Așa ajunsese arbustul cu frunze cărămizii gardianul spațiului său familiar.
Mirina suspină ușor. Afară, rozul palid al zorilor invadase cerul. Copacul își retrase crengile, reluându-și rolul de obiect decorativ. O nouă zi era pe cale să înceapă.