Enigma. Visare. Domnul A. - Larisa Balan

Nu am mai fost de foarte mult timp în vizită la Domnul A şi nici el nu a mai venit pe la noi. Poate este ocupat cu diverse. Nu reclam atitudinea nimănui, atâta timp cât are un motiv bine întemeiat. Oricum mi-a promis că în curând mă aşteaptă o surpriză din partea lui, aşa că aştept cu nerăbdare. Poate o să fie ceva care o să mă impresioneze tare.

........................................................................................................................

Am primit săptămâna trecută o scrisoare care mi-a făcut ziua o fericire. După trei luni, în care am suferit cumplit de absenţa Domnului A, iată că, gândul îi zboară din nou la familia mea, iar acest lucru poate doar să mă bucure enorm. Scrisoarea era de fapt o invitaţie, scrisă într-un mod absolut fabulos şi original, aşa cum obişnuia mereu. Nu ştiu cum, dar de fiecare dată cuvintele sale se împleteau într-o armonie feerică, fiecare propoziţie era magică, nu neapărat din prisma mesajului transmis, ci din cauza alternării cuvintelor, care prin glasul său dur, dar dulce, prindeau un aer distins şi o culoare aparte. Aşadar, eram invitaţi la casa sa; o reşedinţă de vară superbă de la malul Jiului. Îmi era aşa dor de camere acelea imense, dar pline de iubire şi căldură... nu mai fusesem de prea mult timp. Invitaţia era pentru după-amiaza acestei zile minunate de vară. Am aşteptat cu nerăbdare, iar lucrul acesta de vedea în ochii mei, pentru că mama m-a întrebat de prea multe ori. Când şi-a dat seama de izvorul extazului meu, mi-a spus să îmi şterg „fericirea aia” după faţă, pentru că dă de bănuit. Nu îmi păsa prea tare, spre deloc. Îmi era irelevant dacă cineva o să intre la bănuieli. Aşa şi... fericirea poate fi cauzată de atât de multe lucruri pământeşti... până şi pura existenţă poate fi o sursă de bucurie.

În orice caz, mai era foarte puţin timp rămas până la plecare. Avem cam o oră de mers, ceea ce era probabil cea mai groaznică oră. Am scos de la naftalină „hainele bune” aşa cum obişnuia tata să le numească. Erau cu adevarat deosebite, dar nu pentru faptul că erau diferite de cele cu care stăteam zilnic sau pe care le foloseam la alte ocazii, ci pentru că erau din mătăsuri alese, broderiile erau fine, cusute manual, împletite cu fire de aur alb şi galben şi înţepate cu diverse cristale micuţe, dar care în lumina Soarelui, erau o întreagă sursă de energie. Clasa socială din care facem parte era diferită, iar nu rochiile între ele.

Ora dinaintea plecării a fost la fel de lungă ca şi cea petrecută pe drum. M-am învârtit prin casă de o mie de ori, să ajung să fac nimic în fond. Părul nu se aranja cum trebuie, rochia nu era suficient de lungă, apoi nu era scurtă, machiajul era prea puternic, apoi nu se observa deloc... o mulţime de probleme care ajungeau în cele din urmă la aceaşi rezolvare, pentru că defapt problema era inexistentă. Dar aşa suntem noi, femeile, ne place să construim ceva acolo unde toată inspiraţia noastră feminină ne şopteşte că ar trebui să lăsăm spaţiul liber.

În cele din urmă am plecat şi probabil a fost momentul în care am simţit o anume fericire pe care nu o mai simţisem de cel puţin trei luni. Călătoream alături de familia mea, ca de obicei. Lucrul acesta nu se schimba prea des, deoarece ieşirile cu prietenii erau cam de domeniul fantasticului pentru mine. Nu pentru că nu aveam voie, ci mai degrabă pentru că simţeam un anume discomfort numai la gândul că ar trebui să stau în preajma unor persoane pe care, desigur, îi numesc generic „prieteni”, pe care îi ajut de fiecare dată, dar cu care nu am practic nimic în comun. Pentru mine, prietenia este un lucru atât de superficial. „Nu există nici prietenii şi nici duşmănii veşnice, ci numai interese veşnice”. Suntem o lume a interesaţilor; umblăm haotic după putere şi faimă, lucruri ce se dovedesc a fi în mare parte un fiasco. Adevărul este, că îmi dau seama de fiecare dată când particip la discuţiile în cadrul grupurilor de prieteni în care mâ învârt, că toţi vorbesc despre un subiect anume, în general barfă ieftină, iar eu asist în calitate de nu ştiu ce, şi aprob ori neg diverse afirmaţii, care nici măcar nu au logică şi cu atât mai puţin prezintă vreo doză de interes pentru mine. Revenind, îmi place să călătoresc cu familia. Avem aceleşi interese, însă evident că diferenţa generaţiilor şi autoritatea parentală îşi mai spun cuvântul uneori. Nu sunt însă certuri sau discuţii contradictorii de vreun fel. Le acceptăm şi le trecem elegant cu vederea. Întotdeauna mi-am spus că un zâmbet frumos şi discret va aplana orice conflict. Zâmbetul are un efect de drog, de aceea îi zâmbesc des Domnului A.

Cred că a fost cel mai lung drum din viaţa mea, deşi evident am parcurs trasee mult mai lungi, călătorind des în ţări străine. Dorul acela era usturător , iar nerăbdarea era ca o bucată de fier ce atârna greu de inimă. Îmi plăcea să privesc atunci când călătoream. Eram fascinată de tot ceea ce se lăsa de o parte şi de alta a drumului. Probabil am mai trecut prin acest loc de foarte multe ori, dar am observat de tot atâtea ori cum detaliile se modifică şi fac ca întrega privelişte de ansamblu să capete un alt contur. Mergeam destul de rapid, dar acel dor de nestăpânit mă facea să cred că mergem cu spatele. Oricum aveam timp suficient să observ natura din jur care părea că evoluează mai alert decât o face orice tehnologie prezentă. Cerul părea mai senin decât lacrimile inocente ale unui copil nevinovat. Nu avea nici o granulaţie, părea un întins fără sfârşit, care ocrotea sub sufletul său întreagă omenire cu zâmbete zbuciumate. Adierile calde te purtau într-o stare de delir, căci de deschidea în faţă o zare ameţitoare în substanţă. Vântul era puţin violent doar cu firele de păr, care zburau în şuviţe inelate şi păreau asemenea unor bucăţi de aur ce s-au desprins din sufletele triste. Praful care se ridica agitat în lumina solară mă distra extraordinar. Erau clipe atât de ravisante pentru necunoscători… Firele de iarbă dansau la nivelul lor de figuranţi în spectacolul naturii. Era o magie deplină… Arborii îşi întindeau corpurile zvelte spre măreţia vazduhului cristalin. Măngăierile din frunze alungau posibili nori de vată de zahăr. Şi totul plutea, dar era lăsat în urmă de ochii visători ai unei tinere cu aspiraţii prea măreţe.

Când a trecut ora de mers şi am ajuns în sfârşit, am simţit că am adormit şi încep să visez. Un vis foarte frumos…

Puteam să văd deja umbra casei Domnului A. Era o vilă superbă , construită de doi arhitecţi celebri. În fapt, Domnul A a avut întotdeauna o avere considerabilă, menită să aprovizioneze, într-o oarecare măsură, nu ştiu din ce motiv şi visteria familiei mele. Banii nu erau o problemă pentru nici una dintre părţi aşa că nu se punea problema de lipsuri. Totul era asigurat înainte ca planul să fie format, aşa că orice deliciu sau capriciu am fi avut era o certitudine că va fi îndeplinit.

De cum am ajuns, porţile de intrare pe domeniul Domnului A se înălţau spre bolta cerească, depăşind limitele impuse de cosmos. Stele din vârful barelor metalice erau adevărate şi luceau în note distinse diamantii. Clanţa porţii era chiar luna, încrustată cu perle şi cristale. Îţi picmentau pielea cu o ştampilă a registrului casei, aşadar un tatuaj scris drept pe epidermă. Cât poate să fie de frumos acel peisaj. Cu apa ce îşi varsă dragostea la poalele unui asemenea castel din basme... Intrarea spre reşedintă se făcea printr-o curte imensă, unde decoraţiile de flori şi aranjamentele de arbuşti ţineau loc de covoare zburătoare. Era o magie pictată pe întinsul vernil, unde toate aveau dimensiunea, stilul şi unghiul perfect. Nu existau scuze din partea gazdei niciodată, pentru că nu avea niciodată motive. Totul era perfect... aş fi locuit aici o viaţă.

Casa era un tărâm spectaculos. Coloanele în stil corintic dădeau note de fast, dar şi o eleganţă dusă la cel mai înalt nivel. Nici nu ştiu dacă are rost să descriu toate acele elemente arhitectonice, care pur şi simplu te impresionau şi atât. Nu era loc de descrieri sau de opinii. Nu exista „nu îmi place”. Exista doar plăcerea. Evident mult lux. Prezenta o afinitate pentru detalii, lucru la care ne asemănam teribil. Totul era într-o concordanţă perfectă, indiferent de religie, pasiune sau obiceiuri. Era perfecţiune!

Ne-a întâmpinat mai călduros ca niciodată. Gesturile sale simple erau mecanisme magnetice pentru sufletul meu ce aspira spre ceva ce îi semăna prea mult. Gesturile acestea te supuneau la chinuri groaznice, pentru că te puneau în situaţia dificilă să le întreci, să te faci plăcut şi chiar mai mult de atât, să te faci remarcat. Era o competiţie crâncenă pentru dobândirea unui premiu greu de ajuns: dragostea. Şi totuşi la suprafaţă rămâneai la fel de zâmbitoare şi superficială, cum cerea legea, încât nimeni nu ar fi banuit că în sinea ta se dau lupte groaznice, probabil un alt război mondial. După ce a trecut pe la părinţii mei cu introducerile a ajuns în preajma mea, acolo unde puteam să-i simt vibraţiile inimii. M-a sărutat pe frunte aşa cum obişnuia adesea şi şi-a rotit degetul pe dupa un fir de păr blond şi creţ ce îmi cădea pe umărul drept. Mi-a spus că am crescut aşa mult în trei luni... parcă au trecut trei ani şi că se loveşte de o maturizare prematură. I-am spus că sunt oficial un adult şi că am nevoie de un tratament pe măsură. A zâmbit superior şi jovial şi mi-a prins mâna.

A urmat o cină festivă. Ospăţul a fost regal evident. Nu are nici un rost să detaliez feluritele mâncăruri care parcă s-au creat prin forţe divine. Sunt iată supusă să mă lovesc de privirile celor din jur. Zâmbeam evident şi îmi păstram calmul manierat, pentru ca lumea să nu observe nimic. Se auzeau doar sunetele tacămurilor de argint care se ciocneau melodios de farfuriile de porţelan. La sfârşitul mesei am ieşit puţin în curtea din spate. Domnul A m-a urmat negreşit. Mi-a spus că simte că atenţia sa a fost concentrată spre alte părţi şi se simte într-adevăr trist pentru că nu a putut să petreacă mai mult timp alături de mine. I-am spus că îl înţeleg ... au fost trei luni aglomerate pentru toţi, încercând să mă asigur că nu crede că m-am gândit doar la clipa revederii. A continuat spunându-mi că se referă defapt la întreaga noastră viaţă. Îl cunosc pe Domnul A din clipa în care m-am născut. A fost o prezenţă în toată evoluţia mea ca om, dar cu lungi pauze de călătorii, studii şi afaceri. Acum îşi cerea scuze pentru toate aceste clipe de separare , iar eu mă simţeam foarte bine ascultând.

Priveam practic în gol. Eu eram receptivă la efuziunile lirice provocate de natură. El rămânea nemişcat ascultând lamentaţiile sonore ale melancoliei romantice. Când şi când ne loveam privirile fără să spunem nimic. Am înţeles absenteismul său, dar simţeam nevoia de ceva mai mult de data aceasta. S-a oprit din meditat şi s-a uitat la mine fix. Mi-a spus că se vede ca într-o oglindă. Eu am râs stupid. Nu ştiam ce vrea să însemne una ca asta. Mi-a declarat o dragoste puternică, dar nu erau nici pe departe cuvintele pe care îmi doream să le aud. Cu toate acestea mă făcea să mă simt foarte specială pentru el, iar lucrul acesta îmi sporea încrederea. Mi-a prins mâna, iar eu am lăsat să mi se împletească degetele printre ale sale. M-a întrebat retoric când am crescut atât; când am devenit o femeie aşa puternică şi frumoasă. M-am lăsat purtată de vraja cuvintelor sale. Era o chimie aşa puternică… ar fi putut exploda ceva în orice clipă. Mă privea măgulitor de fiecare dată când îmi îndreptam privirea spre ochii săi albaştri. Avea pielea netedă şi zâmbetul amăgitor. Ca o continunare a întrebării retorice de mai devreme a mai spus o dată, mai scazut în ton “Când?”. Nu am rezistat tentaţiei şi m-am apropiat. Am simţit buzele trandafiri într-o aglomeraţie interioară…

…Am simţit buzele mamei pe frunte. Mi-a spus să mă trezesc că am ajuns aproape la casa Domnului A. M-am ridicat pe coate, până să mă dezmeticesc mai bine şi să înţeleg totul. Mama m-a întrebat dacă sunt bine. Am zâmbit la fel de superficial cum o fac mereu. Apoi mi-a curs o lacrimă amară, care mi-a separat obrazul în dune de durere. Am înghiţit în sec şi am răspuns că mă simt perfect.

Un zâmbet amar, o lacrimă amară.

De curând am aflat că Domnul A îmi este o rudă foarte apropiată…