Drumul către succes - roryta

Un pumn zdravăn aterizat în falca lui Mike Ruby îl făcu să se dezechilibreze, iar acesta căzu ameţit pe trepte rostogolindu-se şi scăpând din mână cutia neagră.
- Mi-ai promis, mi-ai promis!, ţipă prietenul lui. Mi-ai spus că vom forma împreună cea mai celebră trupă de rap din America. Iar acum spui că te retragi? Cum poţi să faci asta, prieten trădător ce eşti?
Mike dădu din cap cu putere, ca să-şi revină.
- Încercăm degeaba, Marshall... Eu mă retrag.
- Aşa mă ajuţi? Bătând în retragere?
Marshall era prea nervos ca să se mai poată controla ori poate că frageda vârstă de şaptesprezece ani îi dădea puteri nebănuite, crezând că a ajuns deja în punctul în care poate cuceri lumea. O lume necunoscută, o lume mai mult bănuită decât trăită, unde ceea ce făcea el era mai presus de toate, unde porţile celebrităţii aveau să se deschidă pentru totdeauna.
Aşa gândea el, aşa vedea el viitorul, un viitor pe care trebuia să-l transforme în aur cu orice preţ, chiar şi cu preţul pierderii unei prietenii atât de trainice, cum era cea a lui Mike.
- Eşti nebun!, se întristă Mike, ducându-şi mâna la buze.
Un firicel de sânge se prelinse pe bărbia rotundă, iar ochii săi căprui se întristară.
Dându-şi seama de greşeala făcută sub impulsul nervilor, Marshall se scutură deodată şi se repezi în ajutorul celui mai bun prieten.
- Te rog, iartă-mă! N-am vrut... dar m-ai enervat!
- Lasă-mă în pace! Du-te dracului de tâmpit!, îl repezi Mike împingându-l cu mâinile. Dacă mi-ai distrus saxofonul, te omor!
Mike se ridică în picioare şi primul lucru pe care-l făcu fu să se uite pe toate părţile la cutia care adăpostea instrumentul muzical. O luă, o învârti încet, apoi apăsă pe cele două încuietori, să vadă cu proprii ochi dacă piesa de mare valoare suferise vreun accident. Spre uşurarea lui constată că era intactă şi nici măcar o zgârietură, fie cât de mică, nu era pe ea.
- Plec. Eşti un prost!
- Nu. Nu pleci nicăieri. Acum şi aici îmi vei spune de ce te laşi învins. De ce, Mike?
- Pentru că nimeni nu ne ascultă, prostule! Tu nu vezi? Eşti chior?
- Astăzi poate nu, mâine poate nu, dar poimâine vom avea lumea la picioare, my friend.
- Vom avea pe dracu’! Eşti atât de încăpăţânat, că nu se poate discuta cu tine.
Mike se întoarse hotărât pe călcâi şi plecă din faţa clădirii unde fuseseră cu doar câteva minute mai devreme. Un studio pe care-l încercaseră şi unde nu avuseseră nicio şansă.
Marshall îl urmă îndeaproape şi-i turui la ureche.
- Bine, gata! Uite cum facem! Mergem la tine acasă şi ne ducem la subsol. Eu vin cu staţia, cu microfoanele şi boxele... Ce zici?
- De unde le iei, mă rog?, se zbârli Mike fără să-l privească.
- De acasă...
- Şi o să te lase mă-ta!?
- Mă lasă pe naiba!.. Dar ce ştie ea? E o paranoică incurabilă care abuzează de Nathan, terorizându-l fizic şi psihic... O urăsc!
- Hai, lasă... Deci, vii?
Marshall râse şi-l bătu prieteneşte pe umăr pe camaradul său.
- S-a făcut!
Cei doi se despărţiră, urmând să se întâlnească ceva mai târziu, la Mike acasă.
- Javră ce eşti!... Habar nu ai ce este în casa asta, nimic nu te interesează!, îl întâmpină de la uşă o voce feminină groasă, pardosită cu nicotină.
- Cum vrei să vin acasă, să te văd în halul ăsta?, se enervă Marshall de cum intră. Iar eşti beată!
Mama lui Marshall era foarte tânără, slăbuţă, cu un păr neîngrijit, strâns la ceafă într-un coc făcut la repezeală.
- Dar ce am?, ţipă ea clătinându-se pe picioare.
- Uită-te la tine! Ai fumat ceva? Că de băut, se vede de la o poştă că ai băut... Nici n-are rost să te mai întreb.
- Nu prea mult... Un angel dust mi-a fost de ajuns... Ai vreo problemă?
- Nu. TU ai o mare problemă, mamă! De fapt, ai mai multe probleme... Una dintre ele este să-mi faci mie viaţa insuportabilă. Ei bine, ai reuşit! Eşti mai mulţumită acum?
Marshall se repezi la el în cameră şi-şi aruncă câteva lucruri din şifonier la întâmplare într-un rucsac nu prea încăpător. Mama lui îl urmă ţinându-se de pereţi.
- Unde te duci?
- Undeva unde să scap de tine şi de infernul ăsta! Chiar vrei să-ţi traduc ce fac? Nu este evident?
- Văd şi eu ce faci, că doar nu sunt chioară! Dar eu te întrebam unde te duci...
- Plec...
- Unde pleci?
- Mă duc la Mike. Îmi iau şi geanta mare, ca să încapă toată aparatura în ea.
Chiar în clipa aceea cineva băgase cheia în uşă şi intrase.
- Hei, unde-i toată lumea?
Nathan intră puţin dezorientat, urmat de tatăl său.
Marshall trecu fulgerător pe lângă maică-sa şi-şi apucă fratele de umeri:
- Nath, eu acum plec...
- Da, dragă, pleacă, fiindcă nu mă mai suportă... Aşa a spus...
- Mamă, încetează odată!, răcni Marshall întorcându-se şi privindu-şi mama cu ură.
- Hei, ce-i nebuneala asta aici?, interveni tatăl lui Marshall. Unde crezi că pleci?
- Mă duc la Mike...
- Plecaţi, plecaţi... O să vedeţi voi!... bâigui maică-sa.
Şi neputând să se mai ţină pe picioare, se aşeză cu fundul pe treptele care duceau la etaj.
- Unde te duci?, întrebă frăţiorul mai mic.
- Mă duc la Mike! O să vin într-o zi, să te iau de aici.. O să te salvez, Nath!
Şi-şi sărută frăţiorul blond pe frunte.
Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrajii lui catifelaţi, iar Marshall simţi cum i se frânge inima. Îl strânse la piept şi-l privi în ochi:
- Mă iubeşti, Nath?
Mărindu-şi ochii frumoşi şi rotunzi, cel mic dădu energic din cap.
- Şi eu te iubesc. Am încredere în tine. Da? Îmi promiţi că vei avea grijă de tine?
Nath repetă gestul.
- Bun. Acum eu mă mut la Mike pentru un timp. Nu voi sta prea mult. Mai târziu, o să vin la tine, să te iau. Să mă aştepţi cuminte. O.K.?
Pentru a treia oară, puştiul dădu din cap.
- Uite care-i treaba!, sări tatăl lui Marshall. Tu nu pleci de aici de capul tău. S-a înţeles?
- N-ai decât să rămâi TU cu ea! Eu nu mai suport!, se enervă Marshall, arătând cu degetul către mama lui care stătea rezemată cu capul de balustradă şi cânta un cântecel în surdină.
- Marsh, nu-ţi dau voie să pleci!
- Şi ce-o să faci? O să mă legi?, râse Marshall cu ochii în ochii tatălui său.
Se repezi în camera sa, îşi puse într-un geamantan mare boxele şi microfoanele, apoi aruncă geanta pe umăr şi ieşi val-vârtaj din încăpere.
- Vin mai târziu să iau şi staţia, anunţă el pe toată lumea.
Până să apuce tatăl lui să spună ceva, Marshall şi ieşi repede, lăsând în urma lui o familie cu mari probleme de comunicare.
Mike Ruby se entuziasmă când îl văzu:
- O să facem o treabă bună împreună. Aşa nu se mai poate... Eu aici, tu acasă la tine... Amândoi vom compune... ceva... orice... nu contează! Rap să iasă!
- Iar am avut scandal acasă...
- Maică-ta?
- Mda... Şi ea!
- Şi mai cine? Taică-tău?
- Da... Aproape că nu mă lăsa să plec... I-am spus că vin la tine...
- Ce plăcere să te văd!, se auzi o voce suavă, gingaşă, cu influenţe franceze neoriginale.
Mama lui Mike întinse braţele spre Marshall când îl zări.
Se îmbrăţişară călduros, apoi se aşezară pe scaune.
- Spune-mi, Marsh, ce vânt te aduce pe la noi? Ai de gând să rămâi?
Marsh se simţi stingher, dându-şi brusc seama că abuzase de bunătatea părinţilor lui Mike şi că venise la prietenul său acasă fără ca măcar să ceară voie.
- Vă rog să mă scuzaţi... Am venit neinvitat...
- Stai liniştit, dragule!, zâmbi încântătoarea doamnă. Nu trebuie să te scuzi atât. În fond, eşti prietenul lui Mike, doar vă cunoaşteţi de o viaţă! Casa noastră e şi casa ta. Nu se pune problema să ne deranjezi...
Marsh zâmbi amar şi lăsă privirea în pământ.
- Ei, haide, haide, gata! Lasă tulburarea şi simte-te ca acasă... Ia, hai, mai bine îmi spuneţi ce vreţi să mâncaţi. Aduc ceva de la supermarket?
Băieţii se priviră zâmbind şi amândoi spuseră în cor:
- Pizza...
Apoi izbucniră în hohote de râs.
Femeia se ridică şi dispăru pe uşă la fel de delicat precum apăru.
- N-am înţeles niciodată de ce mama ta are accentul ăsta franţuzesc.
- Suntem din Toronto. Acolo vorbeam franceza. Bine, să nu-ţi imaginezi că este franceza de Paris..., râse Mike.
- Da, da... Eu vreau să ajung în Paris, să cuceresc toată lumea...
- Şi eu vreau asta...
- Da, dar tu cu jazz-ul tău...
- Şi ce dacă? Eu cu jazz-ul meu voi cuceri lumea...
- Aşa te vreau, prietene!, râse Marsh ridicându-se în picioare.
Băieţii se apucară de treabă, îşi traseră cablurile prin tot subsolul casei, îşi instalară microfoanele, aduseră hârtii pentru partituri şi îşi cocoţaseră boxele pe două cutii mari abandonate în acea cameră imensă.
Au început să cânte, să lălăie, să scrie note muzicale, să taie şi s-o ia din nou de la capăt.
Într-o seară s-au gândit să facă o mică reprezentaţie în localul unui prieten, la două străzi mai sus de casa lui Mike. La sfârşit de săptămână, în acea sală micuţă dar selectă, avea să se organizeze o tombolă, aşa cum se făcea destul de des şi unde se câştigau mici cadouri, nici prea scumpe, dar nici prea ieftine, ci atât cât să trezească interesul şi clienţii să se simtă atraşi revenind mereu şi mereu în intimitatea localului.
Băieţii şi-au adus toate instrumentele, s-au organizat, iar după tombolă, prezentatorul care era şi proprietar, ieşi în faţa meselor şi spuse cu glas vesel:
- Pentru clienţii fideli din această seară şi nu doar pentru ei, am o mare surpriză. Doi tineri entuziaşti, pasionaţi de muzică, au compus pentru voi câteva melodii care merită toată atenţia, după părerea mea. Pentru că nu doresc să le stric plăcerea, îi voi lăsa pe ei să se prezinte şi, prin intermediul lor, să vă aduceţi aminte de rap-ul pe care-l iubim cu toţii şi pe care dorim să-l ascultăm.
Câteva aplauze răzleţe se auziră în spatele sălii, dar atât şi nimic mai mult.
Lumea îşi reluă îndeletnicirea, perechile începură să discute, iar forfota îşi înnodă firul, semn că prezentarea care se dorea spectaculoasă nu reuşi să stârnească vreun interes.
Mike ieşi primul înghiţind în sec. Marsh îl urmă îndeaproape.
Se apropiară de microfoane, iar Marsh, mai îndrăzneţ, luă cuvântul:
- Bună seara şi bine aţi venit!
Nimeni nu răspunse, dar forfota încetă subit şi lumea ciuli urechile.
- Suntem doi prieteni nu prea îndrăzneţi care s-au gândit să formeze o trupă de hip-hop. Prietenul meu Mike este saxofonist şi compozitor. În această seară veţi asculta compoziţiile lui şi sper să vă placă. Trupa „M&M” vă urează un week-end minunat şi vă invită la dans!
Acordurile muzicale începură să se facă auzite.
Prezentatorul îşi roti ochii şi observă că la o masă din dreapta stăteau două persoane care nu consumau nimic, dar care îi priveau pe cei de pe aşa-zisa scenă cu un interes din ce în ce mai vădit.
- Bună seara! Cu ce anume să vă servim?, spuse el cu un glas vesel, nedisimulat.
Bărbatul întoarse privirea către femeia de lângă el:
- Cara?
Dar femeia nu-l auzi. Făcu un semn de iritare cu mâna stângă şi se desprinse cu trupul de spătarul scaunului, semn că atenţia ei era absorbită cu totul de tinerii cântăreţi. Bărbatul îl privi jenat pe amfitrion, apoi şopti cu un ton uşor mai ridicat:
- Cara? Doreşti ceva?
Cea care răspundea la numele de Cara răspunse repezit:
- Orice, nu contează...
Ochii îi erau aţintiţi la cântăreţi şi era atât de atentă încât răspunse mecanic, fără să discearnă, fără să se poată concentra şi la altceva decât la scena aceea mică şi improvizată.
- O cafea?, insistă partenerul ei.
Cara ridică în sfârşit privirea către gazdă, zâmbi şi spuse:
- Nu. Nu vreau o cafea. Vreau un whisky dublu cu gheaţă. Trebuie să bem în seara asta, Mitch, nu-i aşa?
Şi-l privi galeş pe bărbatul de lângă ea.
- Ai vreun motiv?
Zâmbetul femeii se lăţi şi se rezemă relaxată de spătarul scaunului:
- Ei bine, cred că da. Când am venit aici nu aveam niciun motiv, dar acum cred că am. Ba chiar sunt sigură că am.
- De ce?, întrebă mirat însoţitorul ei.
- Pentru că... ei bine, Mitch, în seara asta am descoperit o comoară...
- Oh, nu... Te rog, nu!
- Ce e?
- Nu-mi spune că ai început din nou să vânezi...
- Ba binenţeles că da, dragule! Ia priveşte!, zise Cara înflăcărată arătând cu bărbia către soliştii de pe scenă.
Bărbatul întoarse privirea plictisit.
- Vă place genul, doamnă?, întrebă proprietarul localului zâmbind cu îngăduinţă.
- La nebunie. Cum te cheamă, tinere?
- Harley, doamnă.
- Harley..., repetă ea. Adu-ne, te rog, şi o şampanie.
- Da, doamnă...
Harley dădu să plece, dar ea îl opri:
- Ah... Încă ceva...
- Spuneţi, doamnă!, spuse galant tânărul.
- Scuză-mă, dar îi cunoşti pe cântăreţi?
- Da, doamnă... Sunt prietenii mei din cartier.
- Aha...
- Mai doriţi şi altceva?
- Nu, mulţumesc.
Harley se depărtă discret, iat Mitch îşi învălui partenera cu o privire bănuitoare.
- Ce?, întrebă Cara ingenuă, mijind ochii surâzând.
- Ia spune drept... ce ai în cap?
- Nimic, râse ea.
- Hai, că nu mă păcăleşti tu pe mine aşa uşor... Spune! Nu te mai juca.
Cara era o femeie destul de tânără, nu părea să aibă mai mult de patruzeci de ani, avea un păr roşcat lăsat pe spate şi era îmbrăcată cu un costum negru de stofă, sacou şi pantaloni. Sacoul scurt până în talie îl ţinea desfăcut, iar pe dedesubt se putea observa o bluză extravagantă neagră, plină cu catarame mari care se întindeau transversal, pe tot pieptul, coborând inegal în jos, până la curea. Purta pantofi din lac cu tocuri imense, iar mica poşetă tot din lac negru se odihnea pe marginea mesei. La mâini avea câteva brăţări late de culoare argintie care-i acopereau încheieturile, iar cerceii lungi îi mângâiau umerii. Când ducea ţigara îngustă la gură sau când apuca cu mâna paharul din faţa ei, toate acele bijuterii zăngăneau suficient de tare cât să le poţi compara cu geamurile unei vitrine care se zguduie uşor la un cutremur nu prea mare.
Spre deosebire de Cara, Mitch părea un bărbat banal, simplu, cu o figură comună, o faţă rotundă zâmbăreaţă, dinţi regulaţi şi un început de chelie. Avea pe el o haină în carouri, o pereche de jeanşi roşi şi un pulover gri pe gât.
O simplă privire aruncată asupra celor doi sugera că ea era cea care deţinea controlul, ea era cea care juca rolul principal, iar el părea epatat de strălucirea ei.
- Îmi plac ăştia doi..., spuse Cara nedezlipindu-şi ochii de pe cântăreţi. Ador genul lor. Cred că o să mă duc la ei...
Şi nici una, nici două, Cara se ridică de la masă şi înaintă cu pas hotărât în faţă, acolo unde cântau Mike şi Marshall.
- Bravooooo!!! Bravoooo!!!, strigă ea tare aplaudând din mers şi întorcându-se cu faţa către cei prezenţi.
Liniştea cuprinse încăperea şi toţi ochii erau aţintiţi către ea.
Cara, cu o siguranţă de nezdruncinat, apucă microfonul şi-l apropie de buze:
- Aş vrea să-i felicit pe băieţii ăştia doi, aş vrea să le spun că sunt nemaipomeniţi, magnifici şi că abia aştept să-i văd pe marile scene ale lumii.
Cara aplaudă din nou frenetic, antrenându-i şi pe ceilalţi în joc, chiar dacă nu erau la fel de entuziaşti.
- Mulţumim, mulţumim, bâigui Marshall uluit.
- Dragii mei, masa noastră este acolo, adăugă ea arătând cu degetul locul unde stătuse puţin mai devreme. După ce vă terminaţi numărul, vă aştept acolo. O.K.?
- Da, mulţumim.
Marshall o privea stupefiat, crezând că face o glumă proastă. Observându-i însă ţinuta cu coada ochiului, îşi dădu seama că nu avea cum o femeie matură, elegantă, charismatică, să-şi bată joc de ei într-un asemenea hal. Ceva trebuia să fie...
Cara se întoarse la masă râzând cu toată gura şi păşind aproape dansând.
- Eşti nebună!, o dojeni Mitch bine dispus.
- Ştiu. Uite, de-aia mă iubeşti tu pe mine. Nu-i aşa, Mitch?
- Binenţeles, darling.
Nici bine nu terminară discuţia, că tinerii cântăreţi de pe scenă, terminându-şi numărul, se apropiară sfios de masa lor.
- Haideţi, veniţi, veniţi!, le făcu semn Cara cu mâna.
- Luaţi loc, spuse şi Mitch.
- Bună seara şi mulţumim..., începu Marshall.
- N-aveţi pentru ce. Deci? Care dintre voi este autorul? Tu?, întrebă Cara direct arătând către Marshall cu degetul.
Marshall zâmbi:
- Nu. El, răspunse simplu, privindu-l pe Mike.
Mike, mai rezervat, puse capul în pământ.
- La ce vă referiţi?
- La compoziţii, binenţeles.
- Da, eu sunt.
- Sunt superbe, dragule. Îmi plac la nebunie, zise Cara euforică. Bravo, felicitări!
- Mulţumesc, răspunse Mike simplu, fără a mai adăuga şi altceva.
- Eşti puţin timid sau mi se pare mie? Uite, prietenul tău pare puţin mai îndrăzneţ.
Mike nu răspunse.
Atunci Cara, ca să spargă gheaţa, îi spuse:
- Uite, eu propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Cara Lewis, iar prietenul meu se numeşte Mitch Grossbach. Suntem impresari şi căutăm tinere talente.
- Şi ar fi bine să mergeţi pe mâna ei, vă asigur, completă Mitch cu un zâmbet complice, făcându-le cu ochiul.
Tinerilor le scăpărară ochii şi se înseninară brusc.
- Chiar aşa?, izbucni Mike cu un început de zâmbet.
- Chiar aşa!, îl asigură Cara. Ce spuneţi? Veniţi mâine la studiourile noastre să vedem despre ce e vorba?
- Sigur că da, mai încape îndoială?, sări Marshall însufleţit.
- Uitaţi, vă las o carte de vizită, adăugă Cara zâmbind. Mâine mă sunaţi şi veniţi amândoi. O.K.?
- O.K., O.K, se repezi Marshall.
- Am nevoie de o voce bună. Tu o ai. Şi de un compozitor aşişderea. Tu eşti ăla, spuse Cara arătându-l pe Mike.
A doua zi, Mike şi Marshall se duseră la studiorile Carei Lewis. După primele probe, Cara bătu palma cu ei, spunându-el hotărât:
- S-a făcut! Dar vreau seriozitate. Fără ea, nu discutăm.
- Absolut, zise Marshall râzând.
Cara făcu timp de câteva luni ceea ce ştia cel mai bine să facă: să lanseze pe piaţă tinere talente, să se implice şi să-i propulseze pe cei care aveau deja har, dar nu aveau susţinere. Mike însă, neîncrezător, se retrase şi, luând cu el saxofonul, căută un alt drum.
Marshall însă, o asculta orbeşte pe Cara.
Într-o zi, ea îi spuse:
- În seara asta o să apari pe scenă aici, în The Fillmore Detroit, unde vei ţine primul tău concert. Consider că eşti suficient de pregătit pentru asta...
Marshall simţi că-l apucă ameţeala.
- Eu???
- Da, tu. Ce? Crezi că nu poţi? Hai, că am pregătit tot. Tu nu trebuie decât să faci ce ştii cel mai bine: să cânţi. Şi să dansezi, eventual. Mai ales că acum ţi-ai pus şi un nume de scenă atât de sonor...
Toată ziua Marshall se frământă. Avea emoţii, simţea să-i vine să leşine, i se întorcea stomacul pe dos. Repetă la nesfârşit repertoriul, cu ochii închişi sau deschişi, în gând, cu glas tare, acasă sau pe stradă.
Seara se instală în culise şi aşteptă cu sufletul la gură.
Când păşi pe scena aceea imensă îi tremurau picioarele, tremura cu totul.
Începu să cânte timid, apoi din ce în ce mai cu forţă, până când sala îl încurajă. La început câte puţin, apoi din ce în ce mai hotărât. Acesta era începutul, acesta era drumul către succes, aşa cum îi promisese Cara cândva.
Cea mai mare satisfacţie, o fericire infinită, o inimă bubuind de fericire, simţi atunci când un grup numeros de puştani gălăgioşi şi extraordinar de înflăcăraţi, adevăraţi fani în devenire, scoaseră o pânză albă imensă pe care stătea scris cu litere de-o şchioapă: „E M I N E M”.