Dramă la "Știrile Nedorite” - Manuela Munteanu

Pe când zăpada cădea gros peste acoperișurile Moscovei, iar străzile miroseau a funingine și deziluzie, Aleksandr Kozlov, un ziarist cu ochelari crăpați și idealuri intacte, pășea zilnic în redacția ziarului Știrile Nedorite. Era o clădire mică, cu pereți scorojiți și geamuri aburite, dar pentru el era o cetate a adevărului.
Kozlov nu era om cu noroc. Fusese concediat din două ziare de stat pentru "lipsă de entuziasm față de linia partidului" și "exagerări literare neproductive". Scrisul lui avea o formă grea, apăsătoare, intruziv-corozivă, dar pentru cei câțiva cititori fideli, articolele lui erau mai valoroase decât chifla zilnică de la aprozar.
Aleksandr nu prea știa ce este riscul. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce reprezenta el pe scara valorilor, cu siguranță ar fi spus că este un mesager al revoluției informaționale, un justițiar al adevărului, un promotor al transparenței, chiar dacă pentru majoritatea locuitorilor din Moscova, transparența însemna în mod clar o fereastră din care se aruncau poveștile și nu adevărurile. În realitate, era aidoma unui porumbel care tot dă cu capul în acea fereastră, crezând c-o poate schimba.
Într-o zi rece de noiembrie, pe când redacta o cronică despre penuria de combustibil din suburbii, primi un plic fără semnătură. În el: o hartă schițată, un nume de fost moșier și cifre înșirate pe dosul unei foi rupte dintr-un caiet de contabilitate. Se zicea că domnul respectiv, din provincia Tula, deși oficial expropriat, trăia mai bine decât generalii de armată, învârtind lemn, terenuri, oameni.
Pentru Aleksandr, nu exista drum mai sigur spre pierzanie decât cel al adevărului. Așa că a plecat.
Ajuns în Tula, orașul îl întâmpină cu zarvă, care părea că ascunde mai multe decât spunea. Kozlov închirie o cameră la etajul unei case modeste, lângă gară, sub pretextul că studiază arhitectura industrială a regiunii. Însă zilele și le petrecea în crâșme mărginașe, în birturi cu geamuri sparte, unde țărani cu palme crăpate de muncă îi povesteau despre pădurea vandalizată, despre tăierile ilegale, despre sătenii plătiți cu votcă și promisiuni. Fostul moșier nu doar că trăia pe picior mare, dar avea și prieteni prin birourile Partidului.
Kozlov nota febril, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o probă la procesul tăcut al istoriei. Mergea pe jos zeci de kilometri, de la o moșie "cooperativizată" la alta, ascultând, cercetând registre, vorbind cu învățători speriați și preoți care nu mai aveau biserici. Într-un hambar uitat de lume, găsi un teanc de facturi falsificate și o scrisoare semnată de un oficial de la Moscova. Era dovada. Lanțul corupției pornea din Tula și se sfârșea direct în capitală.
S-a întors la Moscova cu carnețelele pline și o febră pe care o punea pe seama oboselii, dar era începutul a ceva mai grav. În redacție, scrise noaptea întreagă. Articolul era ca o radiografie a unei boli vechi și urâte: fost moșier îmbrăcat în uniformă de cooperatist, păduri tăiate sub semnături false, sate lăsate fără lemn de foc în iarnă.
"Sistemul nu s-a schimbat,” scria el, "doar a învățat să poarte altă pălărie.”
În ziua apariției articolului, Moscova a tăcut. Nu era liniștea aceea care precede schimbarea, ci liniștea care anunță prăbușirea. Cu toate acestea, numărul ziarului Știrile Nedorite se epuiză înainte de prânz. Oamenii vorbeau în șoaptă despre "jurnalistul care a spus ce știau toți, dar n-aveau curajul să spună" și împărțeau între ei jurnalul, cum împart muncitorii de pe schelă o conservă de pește.
Două zile mai târziu, bărbați cu paltoane lungi și negre, sub care se zărea câte o armă, intrară în redacție. Nu rosteau cuvinte. Doar lipeau sigilii, luau dosare, mașini de scris, cerneluri. Pe ușă, au lipit un afiș:
"Publicație închisă pentru instigare la tulburare socială și atentat la stabilitatea statului".
Aleksandr privea în tăcere din spatele ferestrei aburite cum sigiliul tremura în vânt. Nimeni nu protestase. Redactorii dispăruseră rând pe rând. Pe biroul său rămăsese o foaie ruptă, cu o frază neterminată:
"Dacă adevărul ar fi fost…"
Se spune că în anii următori a fost zărit în gări, trăgând după el o valiză grea, plină de hârtii (dovezi compromițătoare). Pesemne că și mai greu era sufletul - plin de remușcări pentru colegii rămași pe drumuri, deoarece murmura necontenit. Unii spuneau că bâiguia fragmente de articole vechi, alții că, dimpotrivă, concepea viitoare discursuri. Dar nimeni nu l-a mai ascultat.

În Rusia, adevărul nu era ascuns. Era cunoscut de toți. Și tocmai de aceea nu avea niciun rost să-l spui.