Poezii despre Dragoste:

Cât pașii încă-i pot mișca
Aș vrea să-ajung până la tine
Să-ți spun ce greu mi-a fost cândva
Când nu te-aveam, aici cu mine.

dacă aș scrie cărți ar fi interzise
cuvintele ar face oamenii să-și dorească
să fie
mereu goi

Ce voi lăsa în urma mea
Când voi pleca dintre cei vii
Pe cei ce morți au fost cândva
De mâine îi voi regăsi.

Erau pe deal copaci destui,
Dar unul, cel al nimănui,
Foșnea din frunze cu-nțeles
Când mă rupeam de-un drum de șes.

Mi-era foame de tine și ți-am frânt inima,
care pulsează albastră sub pleoapele mele.
Zâmbetul meu lucește ca lama de cuțit
și-mi întind cu limba pe buze sângele tău

Cu pași mici
Pe stropi de rouă
Pășim amândoi
În tăcut zăvoi.

Nu știam

Blând mărturisind cuvinte, nu ştiam că doare,
gândul trece printre dinţi, trec şi clipele uşoare,

Pe sâni purta sărutul, cum mugurii duc roua,
Și tremura sub vântul, ce-o mângâia ușor.
Atunci pleca spre lume, când scăpărase luna,
Și a luat iubirea, care mi-a fost izvor.

Din numele, pământ de flori,
cresc uneori în mine mierle, sărbători ,
ce fluieră duios pe plaiul strămoșesc:
viu cânt de viorele, suflet românesc.

Doamne, cred că m-ai uitat,
Căci un colț din suflet plânge
Și ocări s-au adunat...
Nefondate pe-a mea frunte.