Două surori - Ina M.

Odată, o miresucă imaculată, cu multe flori brodată, pe numele ei Orhideea, a ajuns să locuiască la fereastra unei camere de apartament, la etajul zece. A rămas înmărmurită de priveliștea de care avea parte la fereastră. Cerul larg deschis în toată splendoarea lui îmbrățișa zarea departe, până la zeci de Kilometri, munții cu crestele lor semețe și umerii mândri se zăreau în dreapta, iar jos orașul zgomotos părea mic, mic de tot, dar atât de viu și îmbietor la poftă de viață.
Miresuca , căci așa o vom numi de-aici înainte, a fost străbătută de un fior de emoție la gândul că va fi foarte fericită cu minunata priveliște pe care o va avea în noua sa locuință. Fericirea de a fi privilegiată cu un astfel de loc în care a fost așezată a trimis seva dulce către petalele imaculate ale zecilor de flori cu o delicatețe și forță de care nu credea că este în stare. Florile au devenit mai strălucitoare, dimineața, când erau discret mângâiate de razele soarelui de la orizont, începeau să surâdă somnoroase și să gângurească povești șoptite despre visele din noapte trecută, vise picurate cu albastrul stelelor care le-a ocrotit protectoare somnul. După micul dejun cu seva dulce, începea ziua care se anunța lungă și plină de evenimente. Fiecare floare imaculată devenea atentă și își ascuțea spiritul de observație pentru a identifica orice noutate în priveliștea minunată. Unele dintre ele erau mai visătoare și priveau ore în șir spre cerul senin, luminat de soarele blând , erau surprinse de zecile de păsări care traversau în grabă spațiul dintre blocuri sau se îndreptau spre pădurile din munții învecinați. Erau admirați guguștiucii care se jucau în perechi și făceau giumbușlucuri pentru a se impresiona reciproc și ași demonstra fericirea în doi, dar cel mai mult , visătoarele flori erau încântate de mierle… Ele erau cele care completau dimineața și seara minunata priveliște de la fereastră, cu culoarea trilurilor în concert. Câteodată, un uliu flămând , cu stomacul lipit de spate, se înfigea cu disperarea foamei dusă la extrem , într-un zbor de glonț către copacii în care se iubeau guguștiucii. Vai, ce emoții și frici încercau florile miresucii iubitoare de spațiu și cer și cum își strângeau petalele lângă tulpina fermă în înțelepciunea ei. Noroc cu stăpânul miresucii, care obișnuia să privească admirativ florile , să le vorbească blând și să le mângâie, care mai calma îngrijorarea lor pentru ordinea firească a naturii conform căreia cei puternici se hrănesc cu cei slabi. Dar să vorbim de nepătatele flori surate mai mari, cele mai apropiate de ghiveciul miresucii. Ei, ele erau mult mai realiste și practice dar și mai vorbărețe. Ele priveau mai tot timpul spre oraș și strada ce se lungea în stânga și dreapta ferestrei. Ele aveau întotdeauna subiect de discuții, ba despre mașinile mereu grăbire care săgetau strada în ambele sensuri, ba de pietonii nerăbdători care doreau grăbiți să treacă strada și să ajungă mai repede la destinația dorită, ba de trecătorii de pe trotuare, unii plimbându-și prietenii patrupede, alții încărcați cu sacoșele pline cu cumpărături, obosiți și încruntați de griji. Dar, cel mai haios era atunci când copiii intrau în aria de vizibilitate a „pământenelor” flori. Ei erau cel mai delicios subiect de discuție deoarece erau imprevizibili. Cei mai mari circulau gălăgioși în grupuri care ignorau pe ceilalți trecători și creau mici îmbulzeli pe trotuar, cei mici, însoțiți de mămici sau bunici, ori îi trăgeau de mâini pe adulți către o destinație de ei știută, ori, bosumflați rămâneau în urma adulților și comentau vehement refuzul celor mari de a le satisface vreo poftă. Cele mai triste momente pentru florile mai mari de la baza miresucii erau când treceau ambulanțele cu sirenele vuind a grabă și durere sau când se întâmpla vreun accident. Toate vibrațiile negative ale acelor întâmplări ajungeau la petalele”pământenelor” flori și se cutremurau de tristețe. Dar, aveau noroc cu stăpânul care le mângâia cu privirea admirativ și le îmbrățișau cu vorbele calde, șoptite.
Așa treceau zilele miresucii plină cu zeci de flori de un alb imaculat, până într-o zi, când orhideea a început să se simtă rău. Era bolnavă! O mare îngrijorare a cuprins pe stăpânul miresucii. Își făcea tot felul de gânduri, se informa despre bolile pe care le poate contacta o astfel de floare delicată, a cerut și ajutor unei prietene iubitoare de flori, dar, bobocii și florile continuau să se îngălbenească și să cadă… Nici schimbatul ghiveciului și pământul proaspăt și hrănitor pus în el nu a ajutat la boala miresucii. Stăpânul era pe zi ce trece mai îngrijorat și trist. Prietena lui a făcut o ultimă încercare… I-a adus miresucii o surioară, o orhidee albă, pistruiată în petale și tare veselă, dar și foarte îndrăzneață și cu tupeu. Văzându-și surioara prin alianță tristă și bolnavă la fereastra cu priveliștea de vis, a înțeles că ceva a afectat-o din interior, din camera la a cărei fereastră stăteau amândouă. Pistruiata, căci așa o vom numi de acum, a început lungi conversații cu bolnăvioara miresucă. După trei zile de întrebări, povești de viață și destăinuiri, pistruiata a ajuns la o concluzie: aerul din încăperea unde trăiau ele era viciat. Poate de fumul de la țigările stăpânului, poate din lipsa aerului proaspăt, oxigenat de afară fiindcă fereastra a fost deschisă mai rar din cauza temperaturilor scăzute din ultimele luni…
Cert este că pistruiata a început să-i dea semne stăpânului că acesta trebuie să schimbe ceva în obiceiuri. Ce semne? Multe și năstrușnice: de la schimbarea poziției florilor picurate cu pistrui de la o zi la alta până la udatul pervazului când stăpânul îi punea apă. Odată l-a și înțepat cu bețișorul pus în ghiveci pentru a-i ține tulpina dreaptă. Momentul acela a fost cel mai haios… Din gura stăpânului a ieșit o avalanșă de cuvinte indescifrabile care semănau cu un tunet produs de norii cenușii din toamnele ploioase. Vai, ce s-au mai distrat pistruiata și miresuca. Ce au mai râs de s-au cutremurat până în vârful petalelor. De la atâta râs, miresuca a simțit un fior care a pornit de la rădăcinile oacheșe și s-a dus până în cel mai plăpând vârf de tulpiniță. Fiorul a fost doar începutul. O avalanșă de sevă a urcat de la rădăcină la puținii boboci care i-au mai rămas. Aceștia s-au îmbujorat și în câteva zile și-au pus rochia albă de mireasă… petalele imaculate.
În dimineața în care stăpânul i-a văzut rochia cu flori imaculate, acesta s-a schimbat la față cu un zâmbet larg și a spus: „Miresuca mea, ți-ai revenit! Surioara ta , pistruiata, te-a readus la viață!”
Din ziua aceea stăpânul s-a schimbat. Era fericit, avea poftă de viață și a schimbat obiceiurile din ultimele luni. Era mai atent cu el și tot ce-l înconjoară, deschidea mai des fereastra și fredona melodii din tinerețe, odată s-a surprins dansând, privea mai des pe fereastră și comenta cu miresuca și pistruiata toată zarva de pe cer și din stradă. Venea primăvara….