Diamantul - Marian Radulescu

Diamantul

...poetul nu are o epoca a lui,
epoca îşi are poeţii ei...

Dacă trăgeai o linie între casa lui nenea Ticu Popescu, Muzeul de Istorie și Muzeul Hagi Prodan, din Ploiești, rezulta un triunghi dreptunghic, în care casa unchiului era în vârful dreptunghic. Până să ne găsim gazdă, am convenit să locuim la dânșii o vreme, dar nu prea ne trăgea inima să găsim gazdă prea repede, mai ales că făceam economie de bani, iar nenea Ticu sau tanti Steluța nu prea se grăbeau să ne dea în stradă. În acele zilele când colindam Ploieștiul, după gazdă, noi, adică eu şi fratele meu Cocuţă, am perindat prin toate muzeele din oraș, lăsând la urmă, cu bună intenție, aceste două muzee, care erau şi cele mai apropiate, din rațiuni bine gândite.
La ușa muzeului de istorie, ne-a întâmpinat ghidul muzeului, profesorul Jercan, care nu prea era încântat de vizita noastră, sustrăgându-l de la lectura ziarelor și ghicindu-i „amabilitatea” i-am propus să nu se „deranjeze” că ne descurcăm și singuri.
Curioși am luat la cercetat fiecare exponat, citind cu mare atenție fiecare etichetă sau orice document expus. Când am ajuns la copia tezaurului „Cloșca cu puii de aur”, am văzut că era trecută acolo o dată ce nu corespundea realităților istorice. Am mers iute la ghid și l-am chemat, spre marea lui supărare, şi i-am arătat ceea ce constatasem. „Obrăznicia” mea l-a deranjat, i-a trezit orgoliul amorțit și deodată a devenit „amabil” de țâfnos.
- Ia te uită, piciu a venit să-mi dea lecții!... zise fără să privească spre greşeala ce i-o semnalasem.
Fratele, cu toate era și este o fire tăcută și mai retrasă, dar ferm în atitudine, când avea dreptate în ceva, nu prea se complica în lamentări, așa că l-a apostrofat fără menajamente şi cu „argumente imbatabile”:
- Pici ne pici, datoria dumitale este să ne dai explicaţii, nu să citeşti ziarele la uşă, că nu sunteți portar, iar frate-miu are dreptate că suntem de la Buzău şi ştie totul despre cloşcă. A avut temă la ora de dirigenţie şi a fost felicitat de tovarăşa diriginte...
- Zău, şi şi-a dat şi doctoratul?...
-Tovarăşe ghid, vă rog să nu mă ironizați. Ăsta-i adevărul, iar acolo e o greşeală... Ia priviți.
La disputa noastră a asistat şi tanti Marioara, femeia de servici şș crezând că suntem nişte huligani, care l-au „atăcat” pe bietul Jercan, a fugit după ajutoare.
Pe uşă a intrat un tip în vârstă, slab, înalt, cam deșirat, într-un costum gri-petrol deschis, cam mototolit, cu un nas mare și doar doi dinţi în faţă, de puteai să-l pui compostor de bilete la autobuz.
- Ce se-ntâplă, care-i problema?
Luându-l drept omul de serviciu sau paznicul muzeului l-am cam bruscat.
-Vedeţi-vă de treabă, nimic deosebit, numai că dânsul nu ştie istoria Cloşcii cu puii de aur...
- Domnule director, interveni ghidul, ăsta o face pe deşteptul şi-i şi obraznic pe deasupra.
Nu-mi venea să cred că personajul acesta îmbrăcat dezordonat, ba şi cu pantofii necremuiţi, era Nicolae Simache, directorul muzeului de care auzisem atatea lucruri frumoase. L-am privit şi cu mai mare atenţie, dar şi cu admiraţie, mai ales că-i citisem o mulţime de articole şi monografia Starchiojdului, satul natal.
-Vă rog să mă scuzaţi, dar cred că am dreptate, am intervenit ca sa scap de stânjeneală, indicând eticheta cu pricina, priviţi, aici este greșită data.
Domnul Simache a privit atent şi luându-mă după umăr a zis:
-Jercane, ştii că „Puştul” are dreptate? Să schimbi imediat ...
Ne-a invitat în biroul din spate, plin de cărţi, tablouri şi alte obiecte de colecţie, împrăştiate într-o desăvârşită dezordine. După ce m-a chestionat un pic şi văzând că îmi place istoria şi aflând că am colindat şi toate muzeele oraşului a devenit mai amabil. Din acel moment am deveniti buni prieteni. Aproape săptămânal treceam pe la dânsul la birou. În câteva rănduri m-a invitat la diferite evenimnete cănd am avut ocazia să cunosc o mulţime de personalităţi; istorici reputaţi dar şi oameni de cultură, politicieni, etc. Cel mai drag mi-a fost George Potra dar şi Zoe Dumitrescu Buşulenga, căruia i-am făcut şi o impertinentă „declaraţie de dragoste”; «Sunt îndrăgostit de vorba dumneavoastră fermă, clară, amintindu-mi de bunica...»
Într-o cameră destul de spaţioasă, vis-a-vis de biroul „directorial”, cum îi plăcea să-i spună, era un fel de depozit unde erau alandala, laolaltă, tablouri, ceasuri vechi, unele chiar mai funcţionau, care aparţinuse diferitelor poersonalităţi, documente istorice etc. Stăteam cât era ziulica de mare şi le studiam pe rând. Ba un ceas de buzunar, o frumuseţe, cu capace de argint frumos sculptate cu scene mitologice, cu acordul dânsului, l-am purtat vreo săptămână să mă fălesc la cunoscuţi dar mai ales la fete. A mers la fix, nici măcar o secundă nu a rămas în urmă sau s-o ia înainte.
Îi căpătasem încrederea şi simpatia...
Într-una din zile tantii Marioara m-a chemat mai deopate şi în stilul ei, pisicesc şi râzând după fiecare frază (niciodată nu am înţeles ce era de râs), printre scuze, spuse în câteva rănduri cu sfiala m-a rugat:
-Ştiţi, domnul director, se cam dă cu treaba şi nu mănâncă. Am rugămintea să veniţi mai des şi, cred că o să vă asculte, că vă stimează mult, să-l faceţi să mănânce, că pă mine mă pune să-i pun mâncarea pe scăunelul de lângă sobă şi mă trimite la plimbare şi a doua zi, de multe ori, găsesc mâncarea neatinsă. Nu ştiu cu ce trăieşte.
Am promis că am să-l fac să mănânce măcar odată pe zi şi mi-am luat sarcina în serios, venind după cursuri direct la muzeu, unde mai întotdeauna îl găseam după maldărul de cărţi şi dosare (mereu mă întrebam cum se descurca între ele dacă mai ştia unde este locul fiecăruia).
Aşa am ajuns, într-o joi seara, la restaurantul „Potcoava”, vis-a-vis de palatul telefoanelor. O cârciumă mai de mâna a doua dar unde se mânca cea mai grozava ciorbă de burtă sau de perişoare şi friptură de viţel înăbuşită la tavă. Eram la o masă, lipită de peretele dinspre stradă, dotată doar cu trei scaune şi savuram ciorba de burtă cănd de noi s-a apropiat un bărbat blond-șaten, în jur de treizeci şi ceva de ani, cu părul cam vâlvoi-rebel şi perciuni lungi la acelaşi nivel cu părul picat până la baza urechii, cu ochii albaştri, cu o privire pătrunzătoare, acvilină, iar buza de jos răsfrântă, ceea ce mi-a atras atenţia şi, după un salut, cu tot respectul, fără nici o invitaţie s-a aşezat la masa noastră.
-Domnule profesor, sper că nu deranjez?...
-Nici gând, a răspuns profesorul. Nini, ştii că oricând eşti o prezenţă agreabilă, şi am simţit tonul ironic al profesorului apoi întorcându-se spre mine mi-l prezintă. Mi-a fost elev la Sf. Petru şi Pavel, acum Caragiale.
Bărbatul s-a întors spre mine şi întinzându-mi mâna s-a prezentat simplu:
- Nichita Stănescu! Pentru prieteni Nini.
Nu-mi venea să cred. Încă de la început mi s-a părut o veche cunoştinţă dar nu realizam de unde. Citisem dintr-un caiet găsit pe masa profesorului câteva din poeziile lui şi, de ce să nu recunosc, nu prea le-am înţeles. Au urmat apoi discuţii lungi, cu profesorul, referitoare la poezie dar şi autor, care mai întâi mi-a spus: „Va fi un nume mare în poezia românească.” Am devenit curios şi am dorit să citesc mai atent poezia asta care pentru mine era ceva nou şi ieşit din tiparul cunoscut, suna altfel. Şi mai în fiecare zi citeam câte o poezie şi purtam discuţii pe marginea ei. Încetul cu încetul am prins gust, căutându-i cărţile, mai ales după ce i-am citit „O viziune a sentimentelor” şi „Oul şi sfera” apărută cu un an în urmă. Ba chiar am învăţat pe de rost câteva, cele ce mi-au plăcut mai mult, mai ales îndârjit de „domnul Director”, care mă uimea recitându-mi mereu una-două poezii ale lui Nichita, dovadă a preţuirii dar şi a mândriei că i-a fost descoperitor...
Am privit cu alţi ochi musafirul. I-am spus că i-am citit poeziile din caietul de la domnul Simache, că i-am cumpărat cărţile şi ca o dovadă i-am recitat una, ceea ce l-a încântat. Am început să discutăm despre poezie, uitând de ciorbă, aşa cum o vedea el, şi ne-a recitat câteva, descoperindu-i stilul original. L-am captivat şi drept mulţumire mi-a scris câte o poezie pe fiecare dintre cele două şerveţele ce erau alaturi de farfuriile noastre cu ciorbă (păcat că s-au făcut scrum la incediul din 1983 când mi-a ars jumătate din bibliotecă şi staţia e emisie-recepţie pe care abia o terminasem de construit).
Profesorul şi-a reamintit cum a descoperit înclinaţiile fostului elev către poezie.
-Era un timid, a spus profesorul, şi dintr-o întâmplare am dat peste câteva poezii de-ale lui. Mi-au plăcut, chiar dacă erau multe „influenţate” după poeţi consacraţi. Am simţit croiala bună... Era cam în anul următor izgonirii regelui. Începuse, cu timiditate, să se înjghebe primele cercuri literare, unde comuniştii îşi strecurase oamenii şi securiştii. Cu toate astea l-am sfătuit să meargă pe la cenacluri, că numai aşa poate să-şi „definească un stil”. La început nici nu prea vrea să audă.
Totuşi mi-a urmat sfatul şi când i-a venit rândul să citească, nu prea l-au înţeles, dar mai ales că poezia lui era, aşa cum ti-am mai spus, cu influenţe ale precedesorilor şi l-au smotocit rău, iar adolescentul Nini nu accepta aşa ceva, el considerându-se, deja, un mare poet, că de, doar ştia „opinia”, celor ce-l ascultase şi mai ales a familiei. Să fi văzut ce nervos şi iritat era. Nu-i aşa, Nini?
-Păi cum să nu fiu supărat când sala era plina de „muncitori-poeţi”, care se dădeau mari poeţi şi critici şi după mine nu aveau nici o valoare.
-Nu-i chiar aşa. Erau şi câţiva buni printre ei, mai ales critici buni, adu-ţi aminte.
-Asta-i drept, viitorul a confirmat, când s-a cernut neghina, de aceea m-am conformat sfatului d-voastră.
-Şi ţi-a prins bine.
-Şi ce-a urmat, am intervenit curios.
-Atunci i-am spus: „Mă, Nini, un diamant când este găsit în pîmânt, n-are nici o valaoare. E doar un simplu bolovan, poate ceva mai strălucitor, de dat cu el după câini. Dacă intră pe mâna unui bijutier priceput şi-l şlefueşte bine, devine valoros. Şi apoi şlefuitul cu ce se face? Cu săpun? Nu, cu raşpelul şi şmilgherul. Aşa că mergi la cenacluri şi lasă-te şlefuit. „Bine, dar aici nu-s bijutieri buni...”, mi-a replicat. N-ai de unde să ştii. Şi apoi deja ai încăput pe mâna unui şlefuitor bun. Că acela care te laudă, te face să te automulţumeşti şi te plafonezi, ba chiar să regresezi. Pe când o critică este şlefuitorul cel mai bun. Cei ce te critică să-ţi fie prieteni, altfel rămâi un diamant neşlefuit.”
Şi din vorbă în vorbă nici nu ne-am dat seama când a trecut timpul şi chelnerul, cu oarecare sfială, l-a întrebat pe profesor dacă doreşte să i se reîncălzească ciorba, că se apropie ora închiderii...
Profesorul a avut dreptate. Şlefuitorul şi diamantul au conlucrat şi au fost cei mai buni... Timpul a confirmat-o...

Buzău, 31 martie 1993, când Nini ar fi împlinit 60 de ani.


BOCET

Nu mai da şi pe la icoane,
d-aia te-ai pierdut, Ioane…
Singur ţi-ai facut dreptate
cu cuţitul pe la spate,
de-ai belit la drumul mare,
cum trecea, pe fieşcare…
Nu-ţi sterseseşi din făptură
caşul încă de la gură
Hămesit cum fuşi de foame
te-ai crezut haiduc, Ioane.
Curvele de tot ce sunt
te-au fost legănat în cânt;
Tot te-au încălzit cu dor
şi dulceaţa vorbelor…
Şi te-ai potrivit la soaptă,
minte crudă şi necoaptă,
calea-n codru de-o luaşi
plin de visuri şi de caşi
Dară iarna n-o ştiui,
nici ce-abate vântul şui…
…Treişpe lupi te-au încolţit,
foamea de şi-au izbăvit
şi te-au încălzit cu dinţii
carnea ta şi ochii minţii,
de te duci cu paşi desculţi
leganat în treişpe burţi.

ALFA

Mai departe, mai aproape de centrul
spaţiului,
inima mea se consumî.
Capul meu, ca o flacără de lumânare,
mereu îşi perde ochii fierbinţi
arzând mâinile tale nevăzute.
El îşi hrăneşte lumina
din seninul trunchi
pe pământ şi pe mare.
Minunată pradă şi sprijin
al foamei- pământul -
Minunat prilej de sete - marea.
Flacără înceată, pierzându-şi ochii

mereu fierbinti,-
arzându-ţi mâinile.
CHEILE

Lanţul cu chei mi-a căzut din stele în creier,
mi-au zornăit minţile de durere şi de sunet.
Trupul meu tot deveni o cheie de fier,
Doamne, pentru o uşa uriaşă
la al cărei lacăt nu am cum să ajung,
decât numai dacă mă ridici în brate.
Haide, cât eşti de mare, tu,
haide, cât eşti tu de indiferent,
răsuceşte-mă şi rupe-mă
şi deschide odată uşa aia!
Haide, deschide-o odată!

A MURI ÎN ZBOR

Brusc, pasărea a murit în zbor;
ca o pupilă piezişă taie un nor.
Şterge cu aripa flască
steaua verde gata să nască.
Suna murdar şi greoi
prin aripa ei, aerul a noroi.
Cade din ce în ce mai încet
spre secret.
Din interiorul cel mare spre interior
fără trepte şi neagră,
clătinându-se pentru nimeni
sporind cu greaţă singurătatea...
Loveşte frunza, fructa;
urmează un sunet de picior de animal
în fugă atingând pământul
inundat
de lacrimi independente de ochi,
de umezeală independentă de frig,
de tăcere independentă, migratoare.

.