Despre rostirea poetică - marin.mihalache

A scrie poezie înseamnă a imortaliza „clipa cea repede, ce ni s-a dat” care altfel s-ar șterge din memoria noastră și a timpului. A scrie poezie înseamnă a depăna fuioarele ascunse ale gândirii și ale sensibilității sufletești și apoi de a ne folosi de aceste fuioare precum Tezeu de firul iubirii Ariadnei pentru a găsi calea ieșirii din labirint și un rost mai înalt existenței.

Fiindcă mintea omenească nu-și poate imagina, nici înțelege ori reprezenta conceptual Logosul divin, fiindcă finitul are limite pe care infinitul nu le are, în ceața incertitudinilor și a îndoielilor metafizice nu ne rămâne decât să invocăm și să ascultăm vocea aceea plăpândă și tainică din noi care ne insuflă rostirea poetică. Scriind poezie devenim creatori ai unei lumi a noastre, unice și irepetabile, aducem la lumina realității perceptibile ceea ce înainte de a scrie era imperceptibil și totuși real chiar dacă doar în intuiția ori imaginația noastră.

Poezia se naște lăuntric, în adâncurile tainice ale sufletului unde există ca potențialitate și devine realitate din însăși momentul germinal al inspirației și al imaginației plăsmuitoare. Dacă își găsește expresia și forma potrivită de comunicare, starea sufletească, de spirit și de grație a inspirației, se obiectivează și se întrupează, devenind artă poetică. Nu însă toate impulsurile creatoare devin artă. Sunt mari poeți care nu scriu sau care nu pot scrie dar care pot trăi în starea de grație a poeziei.

Poezia apare și dispare ca un izbuc din inima muntelui magic, precum o lumină sau ca o umbră la linia transparentă dintre sensibilitate și intelect, dintre intuiție poetică și concept estetic. Pentru a se naște poezia trebuie însă captată, limpezită și decantată în imagine estetică, în metaforă, în expresie și reprezentare lingvistică, simbolică și inteligibilă, toate organizate și orânduite după o logică poetică aparte.

Cuvintele poetice, metaforele, sunt precum nucile toamna. Conțin sub coaja lor amară și tare mireasma florilor din care s-a format miezul. Pentru a degusta poezie trebuie să spargem carapacea pentru a putea găsi înăuntru miezul, substanța lirică, esența florii. Aromele miezului astfel eliberate din corsetul fibrei materiale se eliberează, plutesc imponderabil până întâlnesc afinitatea afectivă a simțurilor spre a crea o stare de reverie emoțională.

Cuvintele precum strugurii toamna trebuiesc stoarse de mustul lor care fierbe pentru a putea scoate din teasc și a decanta apoi ideile limpezi și revelatoare. Cuvintele tulburi la început se limpezesc apoi acolo unde există lumina inspirației autentice, starea de spirit fără de care intuiția poetică este de multe ori oarbă, perplexă și buimacă.

Când nu există un nexus conceptual, o conecţie cauzală, relațională, între cuvinte și realitate, atunci poezia, compoziția literară, ne apar ca fiind ermetice, criptice și lipsite de sens. În ciuda aparențelor realitatea ultimă, arhetipală, creația, lumea văzută și nevăzută nu sunt haotice ori arbitrare. Și în nebuloasa primordială și în norii de pe cer există o unitate și ordine subterană, arhetipală, o intenționalitate prestabilită și predeterminată de condițiile în care capătă formă. Cosmosul a fost și continuă să fie creat din lumina Logosului prin puterea și înțelepciunea Spiritului creator. Între creație și revelație există Cuvântul. Prin Cuvânt sunt create, calibrate și distruse lumile. Prin cuvinte omul își crează o lume a sa croită după prototipul Cuvântului întrupat.

În cuvinte există structură și energie fiindcă prin cuvinte, aceste pietre de zidire ale templului lăuntric, aceste schele nevăzute, se construiesc catedrale ale sufletului în care ne rugăm și unde trăim fie că suntem conștienți ori nu de această mare taină. Vorbele nu zboară, ci rămân, dăinuie întipărite în mintea și în inima omenească, fie chiar dacă nu sunt scrise pe raboj, pe pergament, pe hârtie ori pe ecranul virtual.

Poezia care este voit criptică ori rezultat al dicteului automat necenzurat de rațiune nu este tot una cu mantra ori textele sacre, inspirate care sunt rezultat al experienței și al trăirii mistice şi poetice per se. Este nevoie de un mistic să înțeleagă un alt mistic, de un poet să înţeleagă alt poet. Dialectica sensibilă, monologul ori dialogul cu divinitatea și cu semenul sunt posibile și dincolo de cuvinte. Gnoza mistică precum şi cea poetică sunt decantate hermeneutic în ontologie.

Limbajul poetic precum și cel mistic sunt prin natura și esența acestora ontice și semantice. Cuvintele, chiar literele, grupările de litere și de cuvinte, în contextul trăirii mistice și religioase capătă putere, sunt încărcate de energii invizibile, transcedentale. Limbajul poetic este o punte intermediară între Cuvântul revelat și cuvintele omenești.

Între Cuvânt și cuvinte există un păienjeniș de valențe, de simboluri și de corespondențe. De aceea atât poezia sacră cât și poezia seculară prin natura și geneza acestora sunt eminamente religioase, chiar dacă în pastelul trans-lingvistic al acestora nu apar cuvinte, sintagme ori concepte religioase. Duhul este preexistent și prezent în însăși fibra și țesătura textului și a contextului poetic, în structura metaforică a acestora.

Starea poetică este substratul germinator, limbajul de exprimare al acestei stări este un “joc secund” generat de starea poetică. Limbajul poetic depinde în ultimă instanță de calitatea visării și a trezviei, de sensibilitatea poetului dar și de matricea, de solul cultural în care germenul poetic este cultivat pentru a încolți și a scoate la lumină eflorescențe poetice.

Fără criterii valorice limbajul conceptual are propensiunea de a distrage atenția de la realitatea imanentă, concretă, de a crea lumi imaginare și iluzorii, care deși nu există palpabil au totuși un puternic efect modelator asupra conștiinței umane. De aceea în căutarea minotaurului cel orb pentru a nu ne rătăci prin labirintul creat prin cuvinte avem nevoie de duhul critic și de discernământ al adevărului, binelui și frumosului obiectiv și subiectiv.

Orice formă a exprimării verbale, scrise sau nescrise, profane ori sacre, se revelează ori se manifestă fenomenal ca o viziune asupra realității finite și astfel definite. Prin limbajul poetic se încearcă să se transcendă această finitudine inerentă a realității care nu poate fi exprimată exhaustiv prin cuvinte. Arta poetică este încercarea de a spune pe nume la ceea ce nu poate fi altfel spus, este o expresie a exaltării și gratitudinii poetului de a-i fi fost îngăduit măcar și pentru o clipă să se apropie de hotarele nevăzutului și ale liniștii transcedentale, de zonele suprafireşti ale conștientului unde contrariile se împacă, se întorc la matca lor originară.

Există gânduri, idei, trăiri, experiențe sufletești care prin limbajul poetic capătă sensuri și semnificații nebănuite. Cu ajutorul cuvintelor se scot din adâncurile sufletești la lumina conștiinței gânduri și idei, vise și viziuni care ne schimbă viața. Misticii, visătorii, poeții și bătrânii înțelepți își aduc aminte de astfel stări sufletești trăite în zorii copilăriei. Fără cuvinte astfel de trăiri și sentimente ar rămâne efemere. Cuvintele poetice le fixează în spațiu și timp. Există însă și trăiri, epifanii, teofanii, exaltări lăuntrice și mistice pe care exprimarea prin cuvinte le poate zădărnici. Pentru astfel de momente se cuvine tăcere.

Limbajul omenesc nu numai revelează dar și ascunde adevărul. Cuvintele sunt simboluri, reprezentări, semne rutiere care ne indică direcția în care trebuie să mergem pentru a ajunge la destinație. Cuvintele ne ajută să găsim sensuri și semnificații, calea spre adevăr, dar pot și distorsiona realitatea învăluind-o într-o nebuloasă, într-o ceață prin care ne putem lesne rătăci.

Limbajul s-a născut din nevoia omului de a găsi un sens, o explicație a lumii în care s-a trezit din somnul conștiinței, de a comunica, organiza și de a face ordine în fluxurile de gânduri și de idei care îi cutreeră ființa și îi nelinștesc conștiința. Cuvintele au rădăcini și fundament în etosul ontologic. De aceea rostim cuvintele, le scriem, le rescriem, le corectăm, le ștergem pe pergamentul palimpsest, în speranța că la un moment dat, în starea de har, vom ajunge să găsim „cuvântul potrivit”, „cuvântul ce exprimă adevărul”. În ultimă instanță numai Cuvântul întrupat exprimă plinătatea adevărului.