Despre poezia sacră - marin.mihalache

● La început a fost Cuvântul, iar poezia izvorâtă şi inspirată din Cuvânt a fost la origini un act sacru, odă, imn, invocație divină. Poeții și oratorii recitau versuri pe care le știau pe de rost, fiecare vers, fiecare stanță era o căutare și revelare, comunicare și comuniune a omului cu divinul, cu lumea, cu natura, adică religie. Prin poezie omul sensibil a încercat să găsească o punte de legătură, un dialog cu lumea și cu puterile sacre pe care le intuia ca fiind aproape, le simţea că se amestecă în treburile şi visele sale. Iar cei care recitau precum şi cei care ascultau poezie, sfârșeau prin a învăța pe de rost versurile poeților. Poezia devenea astfel un mod de a înţelege realitatea spirituală, viziune, adorație, fascinație, imaginație, mirare, rugăciune, omagiu, exercițiu spiritual, stil de viață, etos, cultură, într-un cuvânt vieţuire întru Cuvânt.

● La originile sale şi după aceea în timpurile pe care memoria colectivă le-a uitat, pe când poezia era trăire şi vis al copilăriei lumii, când poezia era comunicată prin viu grai, când era cântată ori recitată, ori și cântată și recitată, poezia era parte din conştiinţa şi modul de a fi al comunităţii umane, din etosul cultural al acesteia, era transmisă din generatie in generatie pe ale orală şi nu trebuia să fie neapărat scrisă pentru a rămâne perenă, pentru a dăinui. Atunci poezia, chiar şi cea de nuanţă profană, lumească, era considerată sacră în esenţa sa. Originile inspiraţiei poetice n-au fost şi nici nu puteau fi seculare. Secularismul este o paradigmă târzie, modernistă, un ipostas al minţii omeneşti excesiv raţionalizantă, desacralizate. Omul s-a născut și a crescut însă în pădurea luminoasă ori întunecată dar plină de vrajă şi de farmec a unei lumi pătrunse de fiorul şi de fascinaţia prezenţei sacrului. Copilăria lumii a fost petrecută în leagănul naturii, iar natura mamă i s-a revelat imaginației omenești ca plină de duioşie şi de frumuseţe poetică, de sentiment religios, ca un vis, ca un dar divin. Natura ca o doică milostivă l-a hrănit sufleteşte pe om, iar când omul a crescut mare şi puternic s-a întors împotriva naturii mamă și a naturii din sine însuşi desacralizându-le şi profanându-le. De atunci poezia şi sensibilitatea poetică din om agonizează, au intrat în amurg ontologic, bâjbâie prin noaptea sufletului.

● Sorgintea poeziei adevărate este deopotrivă inspirată și revelată fiindcă însăși natura poeziei este estetică și religioasă, chiar dacă tematica și etosul poeziei nu sunt religioase „per se”. Criteriile principale de evaluare ale substanței și ale stării poetice sunt de asemenea cele estetice și sacre. Cuvintele luate separat, fără conotaţii semantice și încărcătură poetică sunt goale, nu au conţinut sensibil. Poezia este substanța estetică din cuvinte sublimată, distilată până la esență, este taină revelată, fiindcă poezia inspirată izvorăşte din Cuvânt. Dar o poezie așa zis pur estetică, fără sens şi sensibilitate sacră, fără suflul inspiraţiei divine este precum o scoică moartă scoasă la țărm de valuri din clepsidra de nisip a oceanului. Cochilia scoicii este poate strălucitoare şi șlefuită artistic de mintea de faur a poetului poate deveni oglindă de argint reflectând azurul. Și totuși scoica din lăuntrul cochiliei este moartă. N-are viață, este în ultima instanță plăsmuire fără substanţă.

● Religiile naturaliste precum și cele ale intuiției mistice sunt izvoarele și sursele de inspirație cele mai prolifice, profunde și perene ale poeziei sacre, toate fiind cel mai aproape de sufletul și de sensibilitatea estetică și spirituală a omului dar și de inefabilul divin, de lumina creată și de cea increată care susțin și revelează tainele existenței și ale conștiinței umane.

● Poezia și religia sunt două surori gemene și orfane, ambele mereu îndrăgostite ba de mirele divin al luminii ba de neant, mirese veșnic neliniștite și nefericite. Singura împăcare și consolare a acestora este când sunt așezate în formă armonioasă și ordinea predestinată și compatibilă a sintaxei și a imaginilor poetice. Nici aici, în interiorul poemului cuvintele, dacă nu sunt sfinţite, nu-și găsesc locul, pacea și când nu ne așteptăm murmură, tresară, se înfioară, se cutremură la fiecare adiere a dorului de nemărginire din mintea și inima poetului și a iubitorului de poezie.

● Poezia și religia sunt doi vlăstari care răsar din aceeași tulpină orfică și ontică, trec prin lumea această prin tulpină și înfloresc metafizic în ramurile întinse precum niște brațe în adorare și rugăciune către înaltul cerului.

● Poezia sacră nu este sfințenia în sine, este doar umbra sfințeniei. De la sacru la sfințenie este o cale lungă. Poezia sacră este pregătirea pentru sfințenie, pentru primirea harului divin. Precum florile își deschid petalele, caliciul, stamina și pistilul, se îmbracă în podoaba curățeniei și a frumuseții feciorelnice spre a ademeni albina să aducă polenul fertilizator, tot așa și poezia așteaptă duhul inspirației. Fără polenul harului florile pot fi tulburător de frumoase, estetice, dar nu aduc rod însutit, nu devin perene, se ofilesc și mor atunci când le trece vremea.

● Poezia este limba îngerească prin care-L putem înțelege pe Dumnezeu. Poezia este limba lui Dumnezeu. Celelalte feluri de limbaje, filozofice, științifice, tehnice, cibernetice, sunt născute din necesitate pragmatică, sunt limbaj instrumental şi funcţional al oamenilor, mijloc de comunicare și cunoaştere a realităţii imanente. De aceea, fiind prea atașate și lipite de funcțiile lor pragmatice, limbajele științifice și tehnice se golesc de orice fior estetic, de realitatea fenomenală, de viaţă. Dar se înviorează de îndată ce depășim orizontul cunoașterii empirice și intrăm în grădinile de iasomie ale îngerilor.

● Atât religia cât și creativitatea poetică sunt forme de rezistență spirituală şi culturală împotriva condiţiei umane alminteri supuse damnării, împotriva tragediei implacabile a morții. Atât poezia cât și religia nu sunt doar simple fenomene şi manifestări obișnuite, naturale, culturale și psihologice. Sunt realităţi sublimate, subliminale, numinale, stihii abisale, metafizice, spirituale, de dincolo de viață și de moarte, sunt emanații din aura și gloria divină a Logosului.

● Sentimentul mistic religios precum și cel al imaginației poetice sunt realităţi viabile, nu sunt doar simple plăsmuiri, reverii, aparenţe, produse de mintea omenească. Sentimentele şi impulsurile intuitive mistice şi poetice izvorăsc din substraturile spectrelor quantice, ale trăirii sufleteșți și ale experienței religioase și estetice. Aceste realități, cea religioasă precum și cea estetică, pot fi ascunse într-un punct, într-o particulă sau într-o undă crepusculară prelungită și extinsă la infinit. Cel ce dorește să vadă această realitate trebuie însă să fie pregătit să fie parte din acea realitate tot așa cum în experiențele quantice cel care observă devine el însuși prin funcțiile și structura propriei conștiințe parte, una cu însăși câmpul de observație.

● Precum sfinții și asceții pustiei, poetul, filozoful, dar şi omul de știință, angajați în exercițiul creativității, dar cu viziunea și de pe platforma unei conștiințe transfigurate, înduhovnicite, concep procesul creației artistice și științifice ca pe un proces de schimbare, de negare de sine și de restabilire a unor relații și legături noi, noetice și spirituale, cu natura, cu semenul și cu Dumnezeu. Din această perspectivă, lumea reală ca și lumea poetică, imaginată capătă un sens și o valoare calitativă nouă, perenă. Poetul eliberat de sine și de ideile preconcepute se reorientează și își direcționează creația poetică spre lumina divină, a Logosului. Ispita de a fi creativi cu orice preț, de a schimba lumea dar nu și pe noi înșine, de a ne exprima sincer ceea ce simțim și credem are efect paleativ, terapeutic, psihologic subiectiv, dar nu schimbă radical și spiritual nici pe poet nici lumea. Numai conlucrarea cu harul divin ridică și viața și creația artistică la dimensiuni transcedentale, mântuitoare.

● Poetul religios și în special poetul care scrie poezie cu tematică și de orientare creștină este aidoma pictorului de icoane care în arta și meștesugul său nu se poate îndepărta prea mult de canonul biblic și al tradiției. Poetul și poezia profană, lumească însă nu mai au reguli nici scop predeterminat, aprioric, ci fantezia și imaginația poetului sunt lăsate libere, la voia poetului. Poetul creștin însă are o misiune, o chemare, el caută să propovăduie adevărul prin spectrul frumosului, prin prisma credinței sale religioase. Poetul creștin nu vrea să creeze numai după voia Sa, ci după voia Domnului, invocând și așteptând harul și inspirația divină să-i conducă lucrarea și impulsul creativității poetice.

● Libertatea creativă nu înseamnă libertatea de a ne exprima după voie, de a da expresie a tot ceea ce ne trece la un moment dat prin minte, oricât de valoros și important ar fi ceea ce simțim și gândim personal. Libertatea creativă se definește mai degrabă prin autenticitarea și spontaneitatea inspirației, prin revelația acelei lumini taborice, a acelui suflu tainic al harului, care stau ascunse în întunericul conștientului și a inconștientului, la granița acestora, precum un izvor stă ascuns în inima unui munte până găsește calea să iasă la suprafață, să-și croiască albie prin care să curgă până dincolo de orizontul nemărginit al oceanului.

● Nici limbajul poetic, nici cel prozaic, nici limbajul comun, vernacular, nici măcar limbajul matematic ori cibernetic nu pot cuprinde sau exprima inefabilul divin fiindcă limbajul omenesc, vocabularul și sintaxa gramaticală s-au dezvoltat din nevoia de a descrie și organiza lumea așa cum apare prin spectrul, viziunea și înțelegerea omenească a realității materiale sau a visului. Ori realitatea divină este de natură spirituală, există dincolo de categoriile filozofice ori psihologice de spațiu-timp, cel puțin spațiul și timpul perceput de facultățile mintale ale omului.

● Ideal ar fi că domeniul inefabil al poeziei să nu fie scindat după criterii arbitrare și capricioase, relative, omenești, fiindcă în ultimă instanță o poezie este poezie autentică, inspirată, sau nu este poezie. Poezia creștină precum și cea seculară trebuiesc să fie inspirate dar trebuie și să treacă rigorile valorii estetice. Dar pe când poezia sacră, religioasă, creștină are ca scop primordial revelarea adevărului și a binelui moral, poezia seculară, filozofică, a naturii, sentimentală, a ideilor filozofice, politice, are ca prioritate exprimarea şi valoarea estetică.

● Poetul secular caută și slujește adevărul și frumosul dintr-o perspectivă subiectivă, personală. Ideale sunt cazurile când adevărul religios, creștin, este îmbrăcat în veșmânt poetic, frumos, inspirat, înălțător, este creat în libertatea interioară, spirituală, primit prin har și revelație. Autentice sunt creațiile poetice unde adevărurile biblice și revelate sunt exprimate în veșmânt estetic și poetic pe măsură de inspirat. Ideale sunt și cazurile când poetul secular ajunge cu sau fără intenţie să exprime idei, sentimente, gânduri, afecte, emoții, inspirate și în lumina nepătrunsă a Logosului.