Despre frumosul sacru - marin.mihalache

Despre frumosul sacru

● Vibrațiile subtile care tresar din când în când în lăuntrul ființei precum și adierile eterice ale harului sunt raze ale gloriei divine. Sunt lumină din lumina arborelui ontologic din care încolţește și înflorește miraculos viața. Cei care pot vedea frumosul sacru din lume și din ei înșiși îl pot vedea și cu ochii închiși în întuneric precum liliecii noaptea. Cei care nu pot vedea frumosul sacru din lume și din ei înșiși nu-l văd nici cu ochii deschiși precum vulturii ziua în amiaza mare.

● Dar se va spune și diavolul strălucește de atâta inteligență și se folosește de frumos îmbrăcând straie de lumină pentru a înșela pe cei aleși, pe cei care cunosc adevărul dar nu iubesc adevărul, nici nu trăiesc în duhul adevărului. Frumosul este bineplăcut, încântător și mistuit de vrajă. Are puteri sacre dar și puteri magice, orbitoare. De câte ori n-a fost primit calul troian în cetate fiindcă era frumos, facinant, un dar al zeilor?

● Frumosul a fost creat dintru începutul lumii când ordinea, măsura, proporția și armonia Logosului s-au întrupat prin Cuvânt din energiile haosului primordial. Frumosul este matricea Ființei, a grundului din care au fost creată lumea și ca o părere mai de pe urmă omul. Împărăția frumosului este revelaţia divină, invizibilul devenit vizibil, lumină izvorând din lumină.

● Cunoașterea poetică este cunoaștere ecstatică, esoterică și estetică dar şi ontologie, gnoză și revelație. Este manifestare a gloriei și splendorii divine făcute prezente în lume și mai ales din om. Frumosul poetic devine vizibil prin imaginar, intuiție și clarviziune, prin reflecţiile din lăuntrul ființei şi iluminările sufletești, prin percepția suprasensibilă. Harul luminează lăuntrul ființei prin raze percepute doar prin simțuri pregătite spiritual și astfel capabile să recunoască și să înțeleagă tainele creației.

● Între raționalismul occidental și frumosul oriental există adevărul și binele universal. Mintea fără de inimă este moarte spirituală, deșert sufletesc, după cum și inima fără minte este iluzie și rătăcire spirituală. Omul a fost creat deopotrivă cu inteligență rațională și emoțională, cu sensibilitate estetică, spre a ajunge la înțelegere și înțelepciune, la desăvârșirea morală, la o viață trăită în duhul adevărului în împărăția frumosului sacru.

● Frumosul este o categorie estetică, dar implicit este și virtute morală, teo-ontologică fiindcă prin frumos ni se revelează gloria divină, splendoarea Cuvântului întrupat, armonia trinitară. Așa cum sfinții năzuiesc să restabilească în lume ordinea morală, poetul și artistul cu veleități morale năzuiesc să reveleze frumosul din lume, din om și înainte de toate frumosul gloriei divine. Frumosul este sublimul gloriei divine a cărei hologramă luminoasă se revelează și în câmpul finitudinilor spațio-temporale.

● Frumosul care este prin definiție deopotrivă transcedental și imanent, omogen și heterogen, există în orice formă și dimensiune a realității, dar în intensități și luminozități aparte. Pe cât mai aproape de Logos pe atât mai mult frumosul este mai mai transfigurat, mai străluminat de esența gloriei divine. Formele, structurile, energiile străbătute de lumină și har divin se îndumnezeisc.

● Prin întruparea Cuvântului mitopoeticul se actualizeză, devine realitate, trup viu înduhovnicit în care se strevăd razele de lumină ale zorilor transcedentale. Frumosul natural din lume capătă aură transcedentală; sublimul invizibil din om și din creație devine vizibil, inteligibil și sensibil; din ochii și privirea icoanei făcătoare de minuni a ființei izvorăsc lacrimi de mir tămăduitor.

● Atâta timp cât omul se mulțumește să orbecăie printre tenebrele peșterii lăuntrice, în întunericul din sine, el nu poate vedea frumosul, tot astfel cum în starea de coșmar nu se pot întrezări zorii dimineții. Ceea ce-l trezește pe om din somnul conștiinței, ceea ce-l ajută să vadă lumea ca un vis frumos sunt acele licăriri de speranță care se întrevăd de după gratiile singurătății metafizice spre a-i deschide omului calea spre lumină.

● Frumosul este lumina din lume, din tot ceea ce există vizibil și invizibil. Dar pentru a putea vedea lumina frumosului care iradiază din tot ceea ce există trebuie ca și ochiul să fie luminat şi din lăuntru și din afară de Logosul divin. Dacă ochiul nostru este plin de întuneric nu putem vedea lumina, fiindcă lumea din afară și din noi ne apare ca întuneric.

● Cuvântul este întruparea frumosului absolut. Pe cât cuvintele poetice sunt mai aproape de frumosul absolut pe atât poezia reflectă mai mult gloria divină, lumina Logosului.

● Frumosul estetic este limita de reprezentare artistică până la care se poate ajunge prin inteligența intuitivă. Dincolo de forma de reprezentare estetică începe metafizica, rațiunea pură, orizontul cunoașterii sensibile la care nu se poate ajunge doar prin facultățile intelectuale omenești. Este nevoie de har și iluminare spre a putea vedea Calea care duce la frumosul absolut.

● Frumosul sacru este plinătatea adevărului. Există și un adevăr așa zis urât dar acest adevăr este doar umbra adevărului, lipsa frumosului, eclipsa luminii adevărului. Urâtul este absența frumosului.

● Frumosul sacru este adevărul spiritual, absolut, etern, făcut vizibil în forme materiale, revelat și reprezentat inteligibil de intelectul sensibil. Numai o persoană cu sensibilitate poetică poate vedea gândul lui Dumnezeu, aura gloriei divine din lume.

● Frumosul sacru reprezintă contemplarea Logosului și a creației cu ochii clarvăzători ai inimii. Frumosul sacru este o fereastră metafizică deschisă spre ceruri, prin care se poate vedea umbra lui Dumnezeu. Această fereastră se deschide însă atât de rar, iar când se deschide puțini sunt pregătiți ori se nevoiesc să privească și dincolo de oboanele propriilor lor imaginații, înțelegeri și reprezentări.

● Ideea Absolută, Logosul divin, pe care ni-l reprezentăm prin intuiție, rațiune, contemplație, credință, nu sunt Dumnezeul cel viu care rămâne totdeauna abscons, nu se lasă cunoscut ori cucerit prin asaltul funcțiilor mentale și sensibile ale ființei create de El. Prin reflecție poetologică și contemplație ontoteologică, putem ajunge însă la o viziune poetică a gloriei divine, a frumosului și sublimului revelat prin cuvinte de har.

● Sufletul omenesc este aprioric pregătit să intuiască și să recunoască prezența luminii taborice rămasă în om și în lume încă de la începutul creației celor văzute și nevăzute. Prin sensibilitatea transcedentală existentă în imanent, prin simțurile spirituale, omul înduhovnicit poate simți tot mai aproape și în sine însăși prezența ori absența harului divin. Omul religios poate astfel vedea ca prin oglinda afumată lumina increată pe care încearcă să o reproducă și să o reprezinte în forme artistice și viziuni mito-poetice, în creații de lumi noi care există incoat și aprioric în sufletul omenesc și devin vizibile prin inspirația creativă.

● La sensibilitatea înțelegătoare se poate ajunge prin har, prin teologizarea culturii și culturalizarea teologiei, prin cultivarea discernământului spiritual, prin rugăciunea inimii și înnoirea minții, prin rațiune și contemplație.

● Ordinea, armonia și frumusețea creației sunt manifestări ale prezenței unei forțe creatoare divine. Capacitatea omului, a conștiinței sale capabile să intuiască, să perceapă și să înțeleagă ordinea divină, sunt dovadă că microcosmosul omenesc este aidoma celui ceresc, persoana omenească este chip după asemănarea chipului persoanei dumnezeiești, a Logosului divin.

● Arta, limbajul poetic sunt expresii și configurări sensibile ale prezenței Ideii, a Logosului, în lucrarea de creare și de transfigurare a lumii. Atunci când Ideea, Spiritul sunt separate de reprezentarea artistică existența în lume își pierde sensul iar arta care reprezintă o astfel de existență desacralizată devine un exercițiu inutil și lipsit de sens și de sensibilitate.

● Creez, deci exist. Existăm numai în măsura în care suntem creați și continuăm să creăm. Lumea a fost creată prin Cuvânt, iar omul, coroana creației, creat după chipul chipului și asemănarea Cuvântului, continuă să creeze o lume a sa cu ajutorul cuvintelor izvorâte din Cuvânt.

● În actul creator poetul dezvăluie vestigiile, urmele lăsate de inteligența și creativitatea divină în lumea văzută și cea nevăzută. Prin poezie sufletul nu numai că se ridică deasupra materiei și a naturii, dar se depășește și pe sine, se înalţă și se apropie de culmile sacrului, ale rațiunilor divine, până la luminarea conștiinței mistice și contemplative.

Din volumul Teopoesis, Philosophical Essays, Mirco Publishing, 2021, Chicago, USA, 209 pages