Despre frumosul poetic - marin.mihalache

Frumosul poetic înalță intelectul uman deasupra preceptelor impuse dogmatic de determinismul scientist, dincolo de limitele binare ale logicii, ale gândirii convenționale, redând omului libertatea de cuget și de simțire, posibilitatea de a crește din slavă în slavă ca ființă inteligentă, înțeleaptă și sensibilă, îl ridică pe om de la stadiul de ființă anodină la cel de ființă liberă și conștientă de adevăratul său sine, de personalitate care prin contemplație și creativitate își transcende condiția naturală înnobilându-se estetic și spiritual.

Rostul științei este acela de a demonstra că universalul este constituit din particularități, iar rostul artei și al poeziei este acela de a revela faptul că particularitățile conțin în sine universalul, că poeților și artiștilor li s-au dat ochi să poată vedea „lumea într-un bob de nisip și raiul într-o floare sălbatică”. Știința fără conștiință este oarbă iar arta fără știință este rătăcire. De aceea frumosul poetic nu poate fi găsit în stări sufletești, procese și fenomene luate aparte, atomizate, disecate cu bisturiul inteligenței analitice, iar adevărul științific nu poate înlocui sau ignora adevărul sensibil descoperit de om prin capacitățile de sinteză creatoare ale minții sale, spiritul activ care stă la baza creației și a vieții.

Mintea omenească înțelege lumea ideilor abstracte, raționale, logice, conceptuale, iar inima percepe și trăiește ideile și stările sensibile, impulsurile afective, emoționale din lăuntrul ființei pe care le transformă și le transmite intelectului sub forme de imagini idealizate, înnobilate, înfrumusețate, de stări de spirit, simboluri, expresii și reprezentări artistice. Frumosul poetic există abscons, prefigurat, în non-conceptual, în non-conștient, în cămările fotografice întunecoase ale inimii, de unde se conștientizează revelator prin actul creativ, prin “poiesis”, prin developarea și proiectarea în minte a imaginilor poetice.

Frumosul poetic se formează în zonele profunde ale subconștientului acolo unde undele subtile ale emoțiilor cognitive și ale imaginației creatoare se întrepătrund și de unde țâșnesc apoi inopinat, se reflectă şi se proiectează pe cortina cerebrală în semne, imagini și viziuni, în reverii lucide, în univers poetic. Imaginile poetice pot fi intuite de om grație fluxurilor neîntrerupte de idei și sentimente care se produc în substraturile profunde ale intelectului sensibil, la granița dintre intelect și simțuri, în zariștile orizonturilor imateriale din lăuntrul ființei.

Frumosul poetic este fascinant, fermecător, seducător. Din când în când, pe neașteptate, din labirinturile întortocheate ale sufletului omenesc, din zonele pre-conceptuale și non-raționale ale psihicului, prin intuiție, imaginație și reflecție ies la suprafață, în zariștile conștientului energii spirituale, colete de cuante subtile, subliminale, imateriale, iluminatoare. Astfel prin intuiție poetică i se revelează intelectului sensibil existența unor realități numinale, a unor imagini diafane care se întrepătrund cu realitatea materială precum un covor persan, în proporții și valențe polimorfe, într-un flux continuu greu de sesizat doar prin simțuri și intelect în starea normală a acestora.

Frumosul poetic se naște din nevoia ființei omenești de a-și reprezenta și a da expresie propriilor trăiri, sentimente și viziuni, tainelor existenţei, de a vedea măcar ca printr-o oglindă afumată conturul formelor și al stărilor lăuntrice, de a-și explora adâncurile sufletești, de a se defini pe sine. Imaginile poetice revelate de poet sunt acele intuiții subtile și preconcepționale, acele viziuni translucide ale poetului în momente când ființa sa este posedată de “daimonul” şi frenezia creativității, când poetul este luminat de harul şi darul cunoașterii lumii din sine, când este trezit din somnul conștiinței de îngerul său păzitor cu lira de aur a lui Orfeu sau cu trȃmbița profetică a apocalipsei.

Frumosul poetic intuit ori perceput de mintea și de sensibilitatea omenească este doar o răsfrângere pală a aurei divine după cum razele de soare nu sunt esența soarelui din care emană ci doar energiile acestuia. Lumina increată arde ascuns în rugul aprins al tainelor creației, dar se poate străvede din când în când, la ceasuri astrale și în adâncurile nopțiilor înstelate ale sufletului, în viziunile clarvăzătorilor și iluminările poeților, atunci când fulgerul revelației străpunge precum o săgeată de foc voalul de întuneric așezat ca un nor peste piscurile înzăpezite ale cunoașterii apofatice și catafatice.

Frumosul poetic este creat în păienjenișul relațiilor de interdependență care există între realitatea vizibilă și invizibilă, relații deslușite de minte prin capacitatea acesteia de a intui, percepe, sintetiza și reprezenta prin imaginație expresivă aparențele, miriadele de forme și de făpturi ale creației. Când însă structurile organice, formele de viață percepute de mintea omenească sunt disecate pentru a fi analizate sub frotiul microscopic, întregul organic perceput de minte ca realitate riscă să se dezintegreze iar imaginea sensibilă a lumii în care spiritul creației se obiectivizase să-și piardă straiele frumuseții.

Infinitul din finit este făcut vizibil prin intuiție poetică, iar finitul este structurat, așezat în matrice stilistică prin infinitele legături, valențe, corespondențe și rezonanțe care se formează în subconștient. Grație acestora în momente de inspirație poetul şi artistul crează prin imaginație o lume a lor, unică și irepetabilă, saturată de sensuri și sensibilități aparte, o pădure de semne, simboluri și metafore răsărită din sâmburii de lumină cuibăriți în întunericul subconștientului.

Frumosul poetic este aureola boreală a transcendenței, o lumină aparte pe care omul o poate percepe și intui în imaginile sensibile, în starea de reverie, de inspirație și de creativitate poetică. Undele luminoase ale frumosului radiază în flux continuu, fără întrerupere, precum un râu curgător în care valurile sunt înnodate unul de celălalt aidoma cuantelor astfel că niciodată nu avem certitudinea metafizică dacă ceea ce vedem sunt vibrații sau particule, unde începe și unde se termină orizontul unei lumi, în care dimensiune a realității imaginare ne aflăm. Frumosul nu este numai undă, adică nemărginire, continuitate; este totodată și particulă care înseamnă limită, stabilizare, întrupare, obiectivizare. Prin limite infinitul se înființează, se întrupează, capătă și o formă sensibilă.

Pentru a revela frumosul poetic, pentru a transcende realitatea imanentă este necesar ca intuiția, starea poetică, imaginația să prindă contur. Altfel starea de spirit creativă ar rămâne învăluită în tăcere, în neștiință. Dar odată ajunse la limanul cunoașterii sensibile intuiția, starea poetică, imaginația trebuiesc să caute și să-și recapete liniștea primordială, să se întoarcă în lumea arhetipală de unde au venit.

Frumosul poetic este o fereastră deschisă înspre grădina raiului din om și din lume; este totodată un oblon închis să țină zăgăzuit întunericul din om și din lume; este contemplarea realității cu ochii spirituali ai inimii și ai minţii în starea de veghe ori de vis a acestora. Când lumea nu mai crede în bine și în adevăr, numai frumosul mai poate trezi omul din somnul conștiinței spre a-l mântui.

Frumosul poetic este țesut diafan în fiecare fibră a tot ceea ce există. Frumosul poetic transcende realitatea, este aură din gloria divină, corolă a luminii increate. Privită prin ochii poeților și al artiștilor dar și prin intelectul sensibil al iubitorilor de frumos, prin sinergie, frumosul natural și cel sacru se întrupează în forme și imagini, devine frumos moral, estetic, operă de artă, cultură, principiu de viaţă.

Frumosul poetic este infinitul făcut vizibil în finit, reprezintă transcendența valorică, saltul calitativ dintru văzut întru nevăzut pentru a vedea. Esențialul rămâne totdeauna ceea ce nu poate fi văzut, ceea ce nu poate fi spus, ceea ce există dincolo de cuvinte. Cei care însă reușesc să vadă sunt absorbiți în sferele de atracție ale frumosului absolut și devin prin har, nu esență, parte din acesta.

Din volumul Teopoesis, Philosophical Essays, Mirco Publishing, 2021, Chicago, USA, 209 pages