Deșertul de catifea, roman cibernetic - Costel Zgan

1.Sau cum am devenit bărbat la 4 ani

N-am crezut niciodată c-aş putea scrie proză. De fapt nici acu m nu cred. Cu cât învăţam mai multe cuvinte, îmi dădeam seama că mi-e imposibil să folosesc vreunul.
Nu puteam/ nu pot decât să tac în proză! Şi vai era /este atât de plăcut s-o fac : voluptatea tăcerii!
Aveam patru ani.
AM 4 ani. E o zi obişnuită. Sunt copil, deşi nu ştiu ce înseamnă acest lucru.
Tatăl meu e la muncă. Mama, undeva prin casă. Deasupra capului străluceşte ceva albastru punctat de nori. Părinţii mei mi-au spus că se numeşte cer : e plin cu îngeri, dar mai ales e plin cu Dumnezeu.
Uneori cerul este doar ochiul lui Dumnezeu. Alteori nu e nimic: pur şi simplu stă deasupra.
Eu. Habar n-am cine sunt. EU : HABAR N-AM CE SUNT!
Am în schimb o vecină. Mai mare decât mine c-un an. Seamănă cu mama : poate să facă ce vrea cu mine. Şi ceva mai mult.
Îmi amintesc de-o remorcă. E trasă lângă gard. Casa e ceva mai încolo. În remorcă sunt paie. Baloate. Sunt şi eu. Este şi Ea. E frumoasă : ca orice amintire.
O văd . O simt de la distanţa de aproape o jumătate de veac. Suntem numai noi : Eu şi E a. Singuri pe lume. Singuri în lume.
De fapt noi doi suntem lumea! O lume fără margini.
- Hai, zi, ce făceaţi voi acolo sus?
-!?
- Spune repede că de nu o încasezi şi te spun şi lui taică-tu!
Nu înţelegeam ce voia să ştie mama : ce-am făcut sau ce mi s-a făcut?
Simt şi acum durerea. M-a lovit ca un fulger : între picioare.
Aş fi vrut să fug , dar mâinile fetei mă obligau să rămân.
- Mă doare!
- Taci!!!
Am tăcut cincizeci de ani.
N.B
NEVASTĂ-MEA SE VA NAŞTE PESTE PATRU ANI.

Costel Zăgan, 16 octombrie 2010, undeva în biblioteca verde de acasă