De vorbă cu vântul - Naty Ela Călinescu

Am vrut să stau de vorbă cu vântul… azi, dar adierea lui se îndepărta tot mai tare de adierea sufletului meu şi acum nu s-a ivit decât ca un atunci absurd şi rătăcit în dansul norilor ce îngreunează seninătatea unui mâine timid…

Am vrut să stau de vorbă cu vântul şi ieri, când frunzele rătăceau pe portativul unui imprevizibil şoptit în părul meu castaniu, plin de poveşti fictive, amestecate cu realul unui trecut, dar timpul s-a pierdut în şuviţele şuierate de vâjâitul ascuns al tăcerii, încremenite de mişcarea insuportabilă a unui flux continuu de trăiri…, de gânduri…, de vis pierdut… Am vrut să vorbesc cu vântul, dar el s-a dezis de mine, s-a ascuns în necunoscut.

Am vrut să dansez cu vântul şi să cânt pe aripi de dor, ce freamătă un cântec de nimeni ştiut, dar vântul… e plin de şoapte ce străbat labirinturi pentru a afla începutul, detaşându-se de trecut, descoperind viitorul, dar plutind în dansul infernal al unui prezent ce se repetă insistent într-un eu ce devine tu şi mângâie existenţa unui sfârşit neaşteptat sau… aşteptat oricând.

Am vrut să vorbesc cu vântul, dar el părea prea ocupat să mă asculte, căci gândul său mi-a părăsit de mult prezenţa, deşi e aici, acum, oricând, purificând esenţe de eu sau tu, pierzându-se-n adierea unui când. Am vrut să ating vântul, dar pluteam prea departe de răcoarea şi umezeala din simţiri amăgite de umbre, când mai rare…, când mai dese…, îndrăgite de un suflet hoinar ca un vânt ce nu se poate desprinde de acel ceva legat de pământ prin cuvânt.