De ce Este Arta Contemporană Atât de Inacesibilă? - marin.mihalache

„Why is Modern Art so Bad?” Este titlul unui videoclip postat pe YouTube de un profesor de artă. După contorul de șapte cifre al celor care au vizionat „situl” virtual se pare că ar fi mulți iubitori de artă, diletanţi ori experţi, care și-au pus această întrebare sau care sunt poate curioși să înțeleagă ori să se inițieze cât de cât în enigmaticile şi obscurele labirinturi ale unei anumite categorii ale creației artistice contemporane. Răspunsul profesorului de artă pare a fi simplu și la obiect. După o scurtă introducere cu privire la arta pe care o consideră demnă de laudă profesorul spune că ar fi dat studenților săi ca temă să comenteze o lucrare presupusă a fi unui cunoscut pictor contemporan. Analizele și comentariile făcute de studenți nu au fost diferite ca stil și substanță de articolele de critică de artă postmodernă care apar îndeobște în publicațiile de specialitate, în cursurile academice, în comentariile şi interviurile experților în materie. Numai că pictura dată de profesor studenților ca temă de analizat era de fapt o reproducere fotografică lărgită a petelor de culoare de pe o porțiune a șorțului folosit de profesor în atelierul său de pictură, nu o opera de artă a unui presupus pictor contemporan.

După cum se pare arta contemporană fiind prin intenție predominant ermetică și prin definiție și reprezentare comercial decorativă implicit nu mai rămâne suficient de accesibilă emoţional, sensibil, estetic şi raţional, ori din perspectiva sensului şi al înţelegerii comune şi obişnuite a omului educat cultural, dar nu expert în materie de artă. Şi aceasta nu pentru că arta contemporană ar fi peste măsură de profundă ori sofisticată, ori pentru că omul de rând ori cel educat cultural nu ar fi capabili să înțeleagă, ci poate pur și simplu fiindcă în arta care se crează acum, ori în ceea ce convențional se numește acum artă, s-a abandonat voit etosul și inefabilul estetic și s-a renunțat la ideea că arta ar trebui să comunice vreun de mesaj artistic inteligibil iubitorilor de frumos. Rupându-se astfel punțile de comunicare între artist și iubitorul de artă, artistul îşi crează o lume a sa şi a reprezentărilor sale artistice personale şi subiective la care ceilalţi nu prea au acces, cheia fiind intenţionat uitată înăuntrul turnului de fildeş iar podul de la porţile turnului ridicate. Astfel de multe ori iubitorul de artă, diletantul şi chiar expertul în materie sunt puşi în fața unei perplexităţi nonfigurative, abstractizate, în care arta de genul celeia creată în trecut prin inspirație și cu multă transpirație trebuie astăzi căutată în multe cazuri cu lumânarea prin spaţiul virtual ori obscur şi ostentativ criptic al ermetismului conceptual. Şi cum decizia dacă ne place sau nu o pictură, o sculptură ori un obiect de artă este luată de obicei instantaneu, aproape instinctiv, sub impresia lăsată în primele secunde în care privim lucrarea, dacă lucrarea artistică respectivă este intenţionat golită de orice vibraţie emoţională ori estetică, negăsind astfel o rezonanţă profundă în sensibilitatea noastră sufletească ori vreo prefigurare intuitivă ori vreun model arhetipal în psihicul personal sau colectiv, atunci fie încercăm să ne imaginăm ceea ce artistul o fi vrut să reprezinte, fie ignorăm exponatul respectiv, fie acceptăm ceea ce ni se spune de către alţii că lucrarea respectivă ar fi menită să reprezinte.

Prin repetiție și mimetism cultural și ideologic mințile omenești pot fi uşor dresate să recunoască mai ales ceea ce le este familiar, cum s-ar zice vedem mai ales ceea ce căutăm sau vrem să vedem. Adică mai tot ceea ce ne este turnat în minte fără tihnă şi repaos astăzi prin pâlniile şi goarnele megafoanelor electronice, ori prin oglinzile magice ale telefoanelor inteligente, la lumina lămpilor fermecate ale lui Aladin, prin toate mijloacele de informație și de dezinformaţie hipnotice și subliminale în masă. Astfel se face că mare parte din ceea ce se produce artistic astăzi seamănă leit, creaţiile artistice aşa zise noi fiind de fapt variațiuni pe aceeași temă, producţii a doar câteorva minți fanteziste din aceeaşi teapă şi de aceeaşi temperament cu al celora care compun hituri muzicale, sau mai bine zis zgomote amplificate și asurzitore repetate până când mintea obosită le acceptă vibraţiile disonante, le recunoaște, le adoptă și le adaptă ca şi cum ar fi ale sale. Unicitatea și originalitatea artistică devin astfel criterii, virtuţi şi veleităţi inutile, un moft oarecare al snobilor, cultivat mai mult de artişti cu principii estetice, perspective şi cu puncte de vedere mai vetuste şi demodate, o specie culturală ostracizată, pe cale de dispariție.

Etosul artei contemporane este astfel intenţionat denaturat, deplasat şi deturnat de la cursul firesc al acestuia, din albia fluxului normal, şi arta reprogramată în spiritul materialist şi mercantil al vremii este nevoită să renunţe la vocaţia sa sacră, estetică sau umanistă şi să devină obiect comercial decorativ de consum. Şi aceasta mai ales fiindcă managerii mercantili, promotorii, agenții culturali profesioniști, investorii financiari, au ajuns de mai multă vreme la concluzia și decizia pragmatică şi economică de piaţă bine studiată că nu mai este eficient și profitabil acum să te ostenești să creezi și să promovezi artişti promiţători ca talent şi să creiezi opere de artă cu valoare estetică perenă, să rişti financiar şi să ridici calitativ standardele culturale, estetice şi axiologice ale societăţii, ci este mult mai ușor, practic şi instrumental să schimbi macazul minţilor și opinia publică a consumatorului de artă, adică să reprogramezi şi să reeduci mai ales mințile sensibile, neformate și influențabile, să le faci să creadă că înțeleg, gustă și trăiesc din plin arta timpului, mesajul esoteric al acesteia, chiar dacă de fapt calitatea valorică intrinsecă a artei în contextul unui astfel de scenariu nu mai este nici măcar atât de necesar să existe.

Astfel se face că mare parte din arta postmodernă contemporană cu succes de piață este programată să fie compatibilă și adaptabilă mimetismului cultural, fie că lucrările, mai ales cele așa zis monumentale, sunt în mare parte preconcepute cu un anumit scop predeterminat, comandate și finanțate în prealabil, astfel încât dacă este solicitat ori selectat să producă respectiva lucrare artistul știe ce așteaptă patronul de la el. Iar dacă artistul cu grijă selectat după nevoi şi circumstanţe vrea să rămână în business trebuie să nu-şi pună prea multe întrebări, ori să pună la încercare intențiile, răbdarea sau aşteptările colecţionarului, ale promotorului. Lucrările astfel produse sunt marcate apoi cu etichetă artistică ușor de recunoscut de mintea omenească datorită publicității masive care se face în prealabil şi după aceea noului produs pe toate căile şi canalele de comunicare. Pentru majoritatea artiștilor de bună credință și talent care continuă să creeze artă, asceți și profeți în pustia singurătății culturale și ai travaliului, doar câțiva sunt selectați să expună în galerii și muzee, iar selecția se bazează de multe ori pe alte criterii decât cele axiologice, ale valorii estetice. O lucrare expusă într-un muzeu renumit este propulsată instantaneu la bursa financiară chiar dacă o astfel de lucrare nu este înțeleasă de nimeni sau nu are nimic în comun cu înțelesul și criteriile consacrate ale creației artistice și ale artei în genere. Fiindcă sunt la mijloc interese financiare și pentru a se recupera investiţia şi a se face şi un profit, este nevoie de o susţinută campanie de promovare publicitară și comercială a artifactului respectiv şi implicit a unei campanii de lansare şi popularizare a artistului care semnează lucrarea, care prin semnătura sa pune noului produs marca şi pecetea mărcii de fabricaţie. Astfel nu arta ca atare este promovată, ci ambalajul, eticheta, marca de fabricaţie a presupusului obiect de artă, imaginea sau simbolul comercial care pe cât mai cunoscute prin publicitate masivă, pe atât sunt şi recunoscute şi de publicul larg, devin modă, obiect nu al nevoilor ci al dorinţelor multora de a-l avea, de a-l poseda, de gusta o clipă din elixiruirile pseudoculturii contemporane. Astfel se face că arta ca atare, cel puţin arta în înţelesul clasic al cuvântului, trece pe un plan secundar, este mai mult un pretext, un surogat cultural, o monedă convențională de schimb care deși nu are acoperire în aur sau în strălucire estetică este considerată a fi valoroasă în măsura în care aduce profit, în care ajută acţionarilor la bursa comercială.

Lipsită de criteriile clasice de evaluare estetică şi obiectivă, fără scală valorică, fără sensibilitate și judecată critică arta este astfel expusă acțiunii nocive şi corosive a acizilor timpului şi ale paradigmei culturale postmoderne, se volatilizează în efemer, își pierde viabilitatea organică, vibrația sufletească, emoțională și afectivă omenească, devine spiritual sare care și-a pierdut gustul. Mare parte a artei contemporane ajunge astfel să se confunde cu simulacrul artistic, se risipește în valurile tulburi precum o corabie sfărâmată de furtuni în undele electronice ale oceanului virtual. Arta devine astfel artă fără artă, antiartă, estetică a banalității, a obiectelor deconstruite, în ultima instanță produs reprezentativ al noii ideologii mercantile şi consumatoriste globale.

Anticultura apare atunci când lipsește cultura adevărată, autentică, tot aşa cum o palmă de pământ rămasă necultivată o vreme pe care o năpădesc buruienile. Pseudoarta apare atunci când izvorul creativ și intensitatea impulsului spiritual spontan a secat. Atunci în albiile firești, naturale ale râului apar mirajele secetei iconoclaste. Improvizația creativă, negarea valorilor tradiției, nihilismul existențial par a fi rezultatul firesc al programării contraculturale postmoderne. Cultivarea şi stimularea obsesivă a imaginației groteşti, morbide, demonice şi apocaliptice sugerează că este nevoie de exorcizare culturală, de reorientare a spiritului care animă creaţia artistică a lumii de astăzi.

Când noul în artă este promovat din alte motive decât cele care țin de natura și de rostul artei, atunci standardele tradiționale ale esteticii, ale bunul gust, criteriile axiologice sunt abandonate și sacrificate pe altarul libertății eronat înțelese. Libertatea dar şi ispita de a crea orice fără inspiraţie şi fără intuiţie poetică, fără nici un discernământ rațional ori logic, ori urmând criterii altele decât cele ale artei per se, abandonarea oricărui canon estetic, a oricărui criteriu calitativ de evaluare, nu sunt roditoare de fructe ale frumosului şi cu gust bun şi bineplăcut nici omului nici lui Dumnezeu care a creat o lume atât de frumoasă.

Abandonarea tendinţelor de aservire ideologică, a raţionalităţii, a criteriilor şi a canoanelor estetice şi morale au fost necesare poate la un moment dat pentru ca arta să-şi dobândească propria identitate şi independenţă faţă de teologie, filozofie, ideologie şi faţă chiar de canaoanele estetice câteodată poate prea înguste pentru a putea cuprinde, reflecta şi da expresie şocurilor culturale, sociale, politice şi religioase prin care a trecut şi trece omul modern. A fost necesar ca la un moment dat arta să depășească impasul, inerția şi rutina, să-și reînnoiască spiritul şi vocaţia pentru a reflecta mai corespunzător sensibilitatea aparte a omului de astăzi, condiția ontologică precară și mentalitatea seculară a acestuia. Dar acum s-a ajuns deja la stadiul în care acest proces cultural revoluţionar, de deschidere şi înnoire estetică şi spirituală, a degenerat prin proliferarea excesivă de stiluri și de mode experimentale care își au rostul lor atâta timp cât sunt rezultat al talentului, inspirației și al valorii artistice.
Necesitatea de a crea ceva nou se impune mai ales atunci când spiritul tradiţiei îmbătrâneşte, împietrește și se osifică. A crea la nesfârșit în maniera maeștrilor din trecut ai artei duce implicit la epigonism și pastișă. Dar paradoxal, același lucru se întâmplă acum când artistul nu mai caută nimic altceva decât noutatea; un astfel de artist sfârșește pastişizand și idolizând manierist însăşi conceptul de noutate, imitând ceea ce este cultural la modă, cultivând şi dându-şi silinţa să creieze doar în spiritul şi maniera a ceea ce este aşa zis ori presupus a fi nou. Nevoit prin împrejurări să dea de ceva nou, artistul dornic de a i se recunoaşte talentul pe care poate chiar îl are, este trebuie însă să se conformeze tendinţelor şi cerinţelor vrermii şi în special ale pieţii, devenind astfel mai puţin interesat în autenticitatea şi calitatea artei, în căutarea cu orice preţ a valorii perene a creației artistice. Normal, firesc și chiar ideal însă este când între tradiția și noutatea artistică există o unitate organică și o legătură axiologică, există un proces de continunitate și de discontinuitate şi apoi de sinteză, așa cum există în mod natural în orice proces viabil și coerent al realității.

Libertatea fără de limite a creatorului de artă și a artei sale a dus însă după cum bine se vede la o diversificare și proliferare de stiluri și mode din ce în ce mai periferice și îndepărtate de artă, de viață, de tainele existenţei, de ceea ce a fost şi este valoros în tradiția creației artistice din toate timpurile şi din toate locurile. Fără rădăcini ontologice adânc îngemănate în sufletul omenesc produsul artistic nu poate fi decât un artifact artificial, străin de ceea ce este omenesc, neurotic, despiritualizat. Astfel se adevereşte faptul că în ultimă instanță alienarea omului și a artei sale sunt simptome al crizei spirituale contemporane, ale excesului consumatorist şi a pustiului creativ prin care trece lumea de astăzi. Conștiința omului postmodern reflectată în arta sa este precum cea a unei oglinzi sparte într-o puzderie de cioburi în care omul nu-și mai regăsește chipul întreg. Imaginea vizibilă a artei, reprezentarea artistică a realităţii lăuntrice şi din lume sunt tot astfel radical detașate de obiectul reprezentat, în timp ce artistul este nevoit să se nege pe sine și să-și deformeze mentalitatea și crezul artistic, credința religioasă și filozofia de viață doar pentru privilegiul de a fi mai ușor acceptat în cercurile și grupările artistice, pentru a avea o șansă să nu fie ignorat, marginalizat sau ostracizat. Astfel s-a ajuns să se fabrice artă ca pe bandă rulantă, cam aceleași marionete cărora li se schimbă din când în când coafura, ambalajul și marca de fabricație. Totul trebuie însă etichetat ca fiind nou fiindcă numai ceea ce este prezentat și promovat astfel se poate vinde cu succes pe piață unui public bine programat la rândul său să admire sau să cumpere orice marfă nou expusă cu mare artă comercială în galantarele muzeelor și ale galeriilor de artă contemporană.

www.marinmihalache.com