Creştinii au voie să existe din nou - Rian

Creştinii au voie să existe din nou

de Felix Constantinescu



Pe urmă a spus cu dezamăgire:
-A făcut tot ce se putea face. Armata a făcut tot ce se putea face. Mai mult nu le poţi cere. Nici ei nu pot mai mult şi daca mai continuă vor distruge chiar Imperiul. Grecii spun că dacă vrei să ştii cât de înalt e Olimpul trebuie să încerci să-l urci.
Era atât de dezamăgit încât dezamăgirea lui mă durea. Îmi amintesc că mi s-a părut ciudat să fii fiul unui împărat al Imperiului şi să-l vezi mărturisindu-se înfrânt. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars. Mă durea să-l văd pe tatăl meu Carpicus Maximus aproape nemaiputându-se mişca din pat.
Privindu-mă în ochi lucid şi dezintegrându-se a continuat:
-Nu mi-aş fi închipuit, Candidianus; niciodată nu aş fi reuşit să prevăd că sabia mea va fi înfrântă de turmele acestea blestemate de zei. Au murit ca oile înjungheate pentru jertfele Saturnaliilor şi cu toate acestea Imperiul nu mai poate continua.
Tăceam.
-Ce am încercat noi să facem a fost să urcăm Olimpul, dar Olimpul nu poate fi urcat. Poţi rupe o piatră din el şi s-o arunci în genune dar tot muntele nu. Creştinii sunt ca pietrele unui munte care sudate unele de altele alcătuiesc muntele. Am vrut să-i extermin dar adevărul e că deşi pot fi executaţi cu miile sau chinuiţi nu pot fi exterminaţi.
Am vrut să-i spun să se liniştească dar i se făcu rău şi doctorul îmi transmise printr-un sclav să ies din cameră. În ziua aceea n-am mai putut să intru la el. Neputând să mă liniştesc după un timp de stat singur în triclinium am ieşit afară. Mă simţeam ca un nenorocit din tragediile lui Aischylos, de parcă zeul meu îmi era străin. Eram trist ca o legiune ucisă. În oraş m-am mai dezmeticit când am ajuns lângă casa lui Pius. Pentru un moment am vrut să intru să-l salut dar apoi m-am răzgândit. Ştiam că primăvara Pius oferea în fiecare zi banchete interminabile Demetrei şi n-aş fi putut să-l jignesc negustând. Puţin mai în sus pe strada lui era un amfiteatru închinat castei Nemesis.
Stând jos pe bâncile pustii de marmură m-am gândit la tatăl meu bolnav. La uşa amfiteatrului mă aşteptau cei doi centurioni care mă însoţeau. Eram atât de gândit că nu am văzut nimic din ce era în arena aproape pustie. Nu erau încă lupte, era doar tristeţea mea de tânăr bogat. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars. Dar cine ştie poate e mai bine, poate e mai bine să devin nisip sau să devin o bucată de cer înstelat când îmi amintesc de viaţa mea întristată. Nemesis cea castă, o simţeam cum ţine sabia deasupra inimii mele, cum a ţinut mereu sabia asupra casei noastre. Tatăl meu e numit Augustus dar de fapt nu e decât un om distrus. Şi eu sunt un om distrus. Iar în Olimp pentru noi nu e decât Nemesis care îşi va azvârli sabia în inima mea. Şi eu nu sunt decât un suflet făcut de Aischylos iar apele şi tristeţea sunt eterne, revărsându-se şi întorcându-se în propriile izvoare pentru eternitate.
Tatăl meu, Galerius Augustus Carpicus Maximus m-a făcut mult mult să sufăr; şi pe mama. Dar vezi nu puteam să-i spunem nimic pentru că zeii îi binecuvântează pe părinţi şi îi judecă pe copii. Şi în plus el era împăratul. Tata m-a făcut mult să sufăr, cum poate suferă doar un câine. Dar totul a trecut şi dacă nu sunt cu mult prea sfărâmat am să încerc să-i zâmbesc când am să mă întorc acasă, la palat.
Stând acolo în amfiteatrul de lângă mititelul templu al castei şi răzbunătoare zeiţe am scos din tunică un ban mare de aur. Fără să-mi dau seama bine ce fac l-am privit; pe el pe avers era chipul tatălui meu, cu barbă şi încununat cu o cunună imperială din frunze de aur. Privind în jur în amfiteatrul pustiu de sub cerul încă friguros de aprilie aproape că mi-am dorit să treacă şi ziua aceasta şi următoarea să treacă asemeni unui vultur cu pene de aur până când eu voi fi pământ insensibil şi tot Imperiul va fi pământ. La colonada porţii unde îi lăsasem pe ofiţeri aceştia stăteau pe capiteluri aplecaţi asupra marmurei şi urmărindu-şi zarurile.
Eram în marele an 1064 de la începutul Lumii şi toată istoria nu era decât ca un vis al lui Neptun cu războaie glorioase dar totodată parcă asemeni unor războaie între furnici şi întreaga Cetate Eternă îmi parea asemeni unui muşuroi de furnici gigantice, nu, nu puteam să mai înţeleg de ce a plâns atât alesul Publius Ovidius Naso după aeastă Romă; îmi părea ca şi cum ar fi plâns un copil de lapte după sânul Răzbunătoarei. Când eram copil mama mi-a spus că tata aproape că a vrut să renunţe la mine, numindu-mă stârpitură, dar ea a insistat şi s-a luptat cu el ca să pot vedea cerul. Mama s-a luptat. Pe zeul meu, în lume ochii care nu plâng cu lacrimi plâng cu sânge, m-am gândit când am văzut cum un individ era bătut cu picioarele de către un gladiator care probabil vroia să se distreze puţin. Creştinii, m-am gândit.
Uitându-mă în jur am văzut că de partea cealaltă a arenei era o preoteasă a Răzbunătoarei îmbrăcată într-o togă purpurie cu un văl alb. Privind-o am avut senzaţia că mă scrutase în tot acest timp de când era acolo şi când văzu că o privesc îşi ridică voalul şi îmi făcu cu ochiul. Probabil a vrut să facă impresie, dar eu m-am simţit de parcă mi-ar fi făcut cu ochiul însăşi Nemesis, Moira, Diana sau Nike. Era un gând neplăcut, asemeni ca şi cum ai încerca să joci zaruri cu Pluton. Nespunând nimic, am aruncat banul tatei în arenă şi am plecat. Ştiam acum că nu trebuie să intru în templul Răzbunătoarei, deşi aş fi vrut. Ieşind puţin mai târziu pe poarta amfiteatrului am trecut urmat de cei doi centurioni am trecut pe lângă fereastra cu gratii a unei hrube de sub arenă. La fereastră era un nenorocit de creştin cu faţa acoperită de sânge. L-am remarcat pentru că stătea cu fruntea sprijinită de una din gratii şi cânta. M-am oprit să-l ascult iar ofiţerii care erau cu mine când au văzut că vreau să-l ascult nu i-au zis nimic. Era un cântec comun, cum poate cânta oricine dar nu ştiu ce m-a făcut să mă opresc şi să-l privesc. Poate toată suferinţa lui inutilă. Poate moartea care îl aştepta probabil chiar astăzi sau mâine.
Văzându-mă, individul se opri după puţin timp din cântat şi mă strigă:
-Domnişorule! Domnişorule! Veniţi puţin la un nenorocit.
Făcându-le semn centurionilor să tacă am mers lângă ferestruica hrubei.
-Ce doreşti, omule? i-am spus.
-Aceasta, spuse omul cu faţa acoperită de sânge şi îmi puse în mână printre gratii banul de aur pe care îl aruncasem în arenă.
Am luat banul punându-l la loc în tunică şi am plecat privindu-l pe condamnat, privcindu-l parcă de rămas bun. Ca şi cum aş fi vrut să fiu uman.
Apoi am mers acasă şi am stat toată ziua în triclinium. În ziua următoare am mers iarăşi la Augustus. Îmi amintesc că era 30 al lui Aprilie anul 1064 de la începutul Lumii.
-Nu se mai poate, tocmai îi vorbea unul dintre patricieni când am intrat. Nu mai putem continua, Augustae. Armata s-a scârbit de atâta sânge, noi ne-am scârbit, chiar şi plebea s-a scârbit. Mulţi dintre nobili au început să spună că oricum, ce contează ce cred nişte nenorociţi săraci cu duhul.
Privindu-mi tatăl am putut să văd cât era de bolnav. Nu avea decât şaizeci şi unu de ani dar organismul lui era terminat. Mereu stăteau în jurul lui doi sau trei doctori, cei mai buni doctori din partea de răsărit a Imperiului. Era o dimineaţă mai luminoasă decât fusese cea de cu o zi mai înainte, era aproape călduţ şi tatăl meu aproape că murea. Viaţa nu e decât un amalgam de sentimente amestecate. Nu mi e părea corect ca un om atât de mare să moară când în lume se făcea din nou primăvară, şi ca lumea pur şi simplu să meargă înainte asemeni Istrului.
M-am aşezat pe un pat şi am închis ochii încercând să gândesc dar nu puteam găsi nimic la care să mă gândesc. Închizând ochii nu vedeam decât un vid înspăimântător, o durere geamănă cu durerea celor ucişi deja de nouă ani în tot Imperiul. Nu era nimic altceva la care să mă pot gândi şi aproape că mi-aş fi dorit să fiu în lumea subpământeană asemeni lui Aischylos, în împărăţia fără amfiteatre acoperite de sângele oamenilor-oi şi fără oameni închişi de vii în morminte, asemeni lui Naso, în locul unde Roma nu mai înseamnă nimic. Unde nici jurămintele minţite nu mai pot fi ascunse, unde nici jurămintele nu mai pot fi minţite.
Pe urmă tatăl a spus cu dezamăgire:
-A făcut tot ce se putea face. Armata a făcut tot ce se putea face. Mai mult nu le poţi cere. Nici ei nu pot mai mult şi daca mai continuă vor distruge chiar Imperiul. Grecii spun că dacă vrei să ştii cât de înalt e Olimpul trebuie să încerci să-l urci.
Era atât de dezamăgit încât dezamăgirea lui mă durea. Îmi amintesc că mi s-a părut ciudat să fii fiul unui împărat al Imperiului şi să-l vezi mărturisindu-se înfrânt. Când îmi amintesc de copilăria mea întristată totuşi îmi doresc să nu am douăzeci ani dar probabil că ăsta e Cronos transformându-ne ochii în nisip ars. Mă durea să-l văd pe tatăl meu Carpicus Maximus aproape nemaiputându-se mişca din pat. Bietul tata, m-am gândit, a încercat să urce un Olimp de sânge.
Stăteam tot aşa cu ochii închişi când Augustus împreună cu patricienii care erau prezenţi au început să redacteze un edict. Scosesem banul de aur pe care îl aruncasem în amfiteatru şi mă jucam cu el frecându-l între degete. Mă gândeam tot la locul acela unde amfiteatrele Romei nu mai sunt. Adormind, am reuşit să disting câteva secunde vocea tatei dictându-i unui scriitor:
-…Creştinii au voie să existe din nou…
Şi chiar pe când adormeam mi-am dat seama că pe chipul de aur al tatei de pe moneda de aur era zgâriată o cruce grecească semnul zeului meu.