Credința - roryta

Aş începe această zvâcnire scriitoricească cu o afirmaţie considerată în zilele noastre cel puţin îndrăzneaţă, mai ales acum, când viteza de reacţie a cititorilor este atât de greoaie, nu prin prisma iuţelii, cât mai ales prin prisma lipsei de apetenţă pentru literatură, fiindcă puţini mai sunt cei care citesc cu adevărat. Şi când spun citesc, mă refer strict la o lectură neutră, fără sonoritate în lumea criticilor, fără ecou în cercul literaţilor, ci simplu, ca de la omul scriitor la omul cititor. Lecturarea, cândva efervescentă, suculentă, plină de intensitate şi pe deplin palpitantă, şi-a pierdut definitiv strălucirea, s-a estompat în vremurile apuse, şi-a dat obştescul sfârşit, chinuită şi încrâncenată, într-o agonie leşinată de regrete că magia sa a fost azvârlită în trecut şi că a luat cu ea ultimul suflu al creaţiei, al Marelui Cuvânt ce străbătea cândva sufletul şi mintea ticsite de cultură a oamenilor.
Îl iubesc pe Dumnezeu.
Cu certitudine.
Simplu.
Neîndoielnic.
Fără sfială, fără eschivare.
E adevărat că nu mă înghesui să tocesc pragurile lăcaşelor de cult apărute ca ciupercile după ploaie în ultimii ani, e adevărat nu fac cruce din două sute în două sute de metri pentru a-mi polei imaginea de cetăţean cu o evlavie artificială şi nu particip de fiecare dată la incantaţii ecleziastice susţinute în zilele de sărbătoare. Asta nu înseamnă că sufletul îmi este golit de credinţă, că suava mea conştiinţă nu este pătrunsă de esenţa dumnezeiască sau că emblematicul meu spirit este pus în epura ateismului. Nici pe departe.
Credinţa pură însă, cea candidă, lipsită de nevroză habotnicească, nu se azvârle în cele patru zări, nu se sparge-n răsunete fariseice şi nici nu se măsoară în numărul de mătănii omogene efectuate în faţa fiecărui chip pictat, aşezat la intrarea în edificiile pentru celebrarea cultului creştin.
Credinţa, înainte de toate, o porţi în suflet, în minte, în adâncul tău, cu o intensitate profundă şi cu o solemnitate tăcută, dar ghidată de pasiune. Ea se naşte din dorinţa unei opţiuni libere, înveşnicind sfinţenia propriilor gânduri, fremătând încă din copilărie uneori, alteori poate numai din resemnare faţă de condiţia de mediocritate în care te-a aşezat viaţa sau poate pur şi simplu în urma unor revelaţii avute cândva, revelaţii rare - e adevărat, dar nu imposibile.
Subiectul religie a fost şi este arzător, dezbătut de mii de ani şi cred că fiecare dintre noi am purtat nenumărate discuţii pro sau contra pe tema aceasta, la un moment dat. Credinţa este o formă de refugiu a ego-ului nostru spiritualizat. Mă refer în speţă la noţiunea de credinţă, nu de religie, pentru că aceasta din urmă poate îmbrăca diferite aspecte: musulmanism, iudaism, creştinism. Religia a fost, este şi va fi un argument suficient de puternic ca să genereze războaie, genocid în masă, sclavie şi sinucideri. Bunăstarea materială a unora din ziua de azi nu înseamnă neapărat un salt înainte în ceea ce priveşte spiritualitatea, dar nici unul înapoi. România se situează pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte procentul celor care cred în Dumnezeu, în proportie de 90% spre deosebire de Cehia, de exemplu, unde procentul scade vertiginos către 10%. Oare să ajungem într-o zi să ne convingem că toată puterea dumnezeiască a fost o himeră? Mi se pare că acest subiect este atât de disputat încă, încât noi, grăunţii cosmosului, suntem prea insignifianţi pentru a înţelege acest aspect. Bunăoară, Einstein avea o credinţă nestrămutată în Dumnezeu. Nu neapărat cum scrie în pergamente, ci cu tărie, fiindcă a susţinut cu vehemenţă că până şi Teoria Relativităţii a fost tot o creaţie divină, la nivel macro şi microcosmic. Doar viaţa nu a apărut ca un melanj fericit de proteine dintr-o ciorbă primordială, nu? Einstein a afirmat că Universul nu are un început, că este infinit în spaţiu şi timp şi a încercat să elaboreze o constantă cosmologică pe care s-o introducă în teoriile sale. Tocmai de aceea, cu o uşoară ironie face aluzie la esenţa limitată a omului, atunci când zice: “Universul şi prostia omenească sunt infinite. De primul nu sunt încă sigur”.
Oamenii de calitate au renunţat de mult la ateism. Ateismul este un vestigiu, iar noi românii, ca nişte oameni progresişti ce suntem – cel puţin aşa vreau să cred – ne vom lepăda de el. Mă refer la acei 10% de mai sus ce nu fac parte din categoria celor mulţi, credincioşi până-n cele mai adânci cotloane ale sufletului. Poziţia subredă a ateismului îşi are originile în minţile încuiate, evoluţia sa luând naştere doar ca o formă de protest, iar agresivitatea pe care o afişează, violenţa verbală şi, uneori, comportamentală pe care o au vizavi de semenii lor pioşi, mă năuceşte peste măsură şi mă face să mă întreb retoric: dacă procentul ar fi invers peste tot în lume? Dacă nimeni nu ar mai avea niciun fel de credinţă, nicio religie?
Probabil că lumea animală ar deveni rasa superioară a Terrei, lucru mai mult decât trist, dar mai ales îngrijorător.
Credinţa este puntea noastră de legătură cu divinitatea, este vastul imperiu în care încap vieţile noastre viitoare, vieţi care iau naştere odată cu părăsirea corpului material, este liniştea modelată după Dumnezeu, este interiorul şi exteriorul spiritului zidit în eternitate, este cea mai deplină formă de manifestare imaterială de care ne putem bucura pe vecie.
Aveţi credinţă!
Fiţi una cu nemurirea!
În credinţă ne coacem spiritual, ne maturizăm şi ne găsim aroma dumnezeiască pierdută uneori prin asfinţiturile zilelor. În credinţă ne descoperim forţele interioare şi tot în ea ne aşezăm visele, fiindcă Dumnezeu înseamnă însufleţire, înseamnă speranţă şi deliciu sufletesc.