Colapsul unei lumi - Florin Pindaru

                                                Capitolul II-Orașul

După ce-și adună în grabă lucrurile domnul Ștefănescu ieși din clasă trântind deznădăjduit ușa. Se gândea ce caraghios trebuie să fi părut el în fața acelor elevi pe care era clar că-i plictisise de moarte. "Ce vină au ei? Cine sunt eu să le mănânc lor răbdarea și timpul cu povești despre sate care oricum nu mai există?" Cu aceste gânduri părăsi dascălul școala. Apartamentul său era pe strada Primăverii. Ambițios nume pentru o stradă care numai cu gândul la primăvară nu te ducea. Blocurile gri, simetrice, se aliniau toate ca la un priveghi. Ferestrele erau mari pentru a permite soarelui să răzbată și să lumineze încăperile pe de-a întregul. Așa erau proiectate toate ca oamenii să nu se folosească prea mult de bec. Iluminatul camerelor nu reprezenta oricum o prioritate. Balcoanele arătau mai degrabă a magazii. De la rufe, în mare parte murdare, până la mături și mobilă veche toate stăteau înșirate ca la o expoziție așteptând parcă să fie admirate de trecători. Acest tablou dizgrațios nu atrăgea însă atenția nimănui. În întregul oraș, ca de altfel în toată țara, te loveai de astfel de triste priveliști care nu-ți puteau trezi decât dezgustul. Apropiindu-se de stația de metrou domnul Ștefănescu își dădu seama că rămăsese fără călătorii pe cartelă. Nu stătu prea mult pe gânduri și porni pe jos până acasă. Nu-i fu prea greu să se hotărască fiindcă de la stația de metrou până acasă, oricât de agale ar fi mers, nu putea face mai mult de cincisprezece minute. Asemenea plimbare nu mai făcuse de multă vreme. Oricât de mult îi displăcea orașul, în sinea lui tot se minuna ori de câte ori refăcea traseul acesta. În stânga se ridica, precum o insulă într-un ocean învolburat, Dealul Mitropoliei. Un gard înalt înconjura biserica și anexele acesteia la vedere fiind doar o mică bisericuță care se afla mai la înălțime. Chiar dacă schimbările acestea care au venit ca un vârtej i-au mai șters din strălucire acest Deal purta încă, precum o candelă, un sâmbure de lumină care se răsfrângea peste tot Bucureștiul. Pentru profesor locul era mai mult decât special. Era printre puținele, dacă nu singurul, care îl făceau să retrăiască, din amintiri desigur, clipele copilăriei și să-și reîmprospăteze imaginea atât de scumpă a părinților lui. Ajuns la intersecție coti dreapta. Era  trecut deja de opt seara și, fiind iarnă, se întunecase de-a binelea. Lumina slabă a felinarelor înbrăca strada într-o strălucire aparte.  Zăpada strălucea și ea asemeni unor diamante care se frângeau sub pasul domol și apăsat al bătrânului. Copacii încărcați făceau plecăciuni până aproape de pământ tânguindu-se parcă de asprimea iernii care îi chinuia nespus. La toate acestea se adăuga și vântul care, suflând cu putere, scotea un sunet grav de o tonalitate sumbră. În fața blocului se formaseră adevărate dune. Niște urme se mai distingeau încă dar fură și acestea degrabă astupate de vânt. Așa e și omul! își spuse în sine profesorul. Trăiește cât trăiește, se luptă să facă ceva, să-l țină lumea minte și nici nu-l înghite bine pământul că timpul i-a și șters urma. Resemnat trecu drept prin troian fără să-l mai ocolească. O ușă mare, metalică de pe care vopseaua începuse să cadă pecetluia intrarea în bloc. După câteva îmbrânceli și zgâlțâiri ușa, care pesemne înghețase, se deschise. De cum păși înăuntru un miros greu îl izbi drept în nări. Se obișnuiese. Era același aer închis, umed pe care îl simțise zi de zi ani la rândul. Se scutură de zăpadă și păși atent până la scări. Se feri cu tot dinadinsul să nu calce pe o bucată veche de mochetă care ședea la intrare. Știa din experiență că nu avea nici un rost să se șteargă pe ea. Mai tare s-ar fi murdărit. Zăpada, așa rece și lipicioasă, măcar era curată. Scările de un albastru-verzui șerpuiau până la etajul patru. Nu urcase niciodată mai sus de primul etaj și nici nu-și dorea să o facă.