Colapsul unei lumi - Florin Pindaru

Capitolul I- Scrisoarea

"Sunt ţăran. La auzul acestor cuvinte oamenii, referindu-mă bine înţeles la aceia care au onoarea, ar spune ei, de a trăi într-un oraş se lasă stăpâniţi , din oarecare motive încă străine mie, de un soi de superioritate pe care ţin musai să o manifeste în toate formele pe care aceasta le poate căpăta. Asemeni lui Hitler, care credea din toată fiinţa sa că evreii se fac vinovaţi de necazurile nemţilor şi de contaminarea naţiei germane, omul urbanului vede în exponenul ruralului o versiune net inferioară a sa care prin simplitatea întregului mod de viaţă specific satului tradiţional retează din puritatea complexităţii orăşeneşti dobândite în urma unei lupte milenare de civilizare. Această credinţă s-ar bucura de o urmă de veridicitate dacă nu ar porni de la falsa premisă că ţăranul este doar o replică neşlefuită, netrecută prin focul civilizator al mediului citadin. Însăşi conceptul de "om civilizat" îşi pierde mare parte din valoare fiind atribuit nu în funcţie de anumite virtuţi clar definite care să fi fost câştigate în mod voluntar prin vreo implicare activă ci în raport de directă proporţionalitate cu un spaţiu fizic. Cu alte cuvinte pentru a fi considerat civilizat, bucurându-te astfel de toate privilegiile aferente acestei titulaturi, este de ajuns să locuieşti într-un oraş. Nenorocirea o reprezintă modul, lipsit de orice justeţe şi asumare, în care inpizii îşi însuşesc titlul generic de orăşean. Trebuie însă, din raţionamente de minimă obiectivitate, să admitem că există şi reversul medaliei. Unul, principalul aş fi tentat să cred,dintre motivele pentru care se cască această " prăpastie" între oraş şi sat, şi implicit între inpizii care le populează, este percepţia contradictorie asupra naturii, în special asupra laturii sălbatice a acesteia. Dacă viaţa satului, prin însăşi esenţa ei, dezvoltă o dependenţă faţă de natură, viaţa orăşenească încearcă, depunând eforturi exagerate, să reducă cât mai mult dominaţia naturii înlocuind-o, de cele mai multe ori involuntar, cu o altă dominaţie, aceea exclusivă a fiinţei umane,  care este de-a dreptul păguboasă."

-Aşa, spuse profesorul în vocea căruia se remarca un vădit ton nostalgic, sună un fragment dintr-o operă scrisă în urmă cu treizeci şi doi de ani când încă nu intrasem în "prodigioasa"  Eră a Toleranţei Zero. Urmă un moment de tăcere mormântală care, pentru bătrânul dascăl, suplini momentul de reculegere bine meritat ţinut în memoria anilor săi de tinereţe care-i păreau acum mai îndepărtaţi ca nici o altă dată. Dezmeticiţi cu greu din letargismul care îi învăluise şi  animaţi de sunetul tarp al soneriei studenţii părăsesc, fără prea mare zarvă, sala urmând să revină fiecare la rutina sa. Domnul  Șefănescu era un bărbat cam la vreo cincizeci şi şase de ani, scund, cu părul cărunt aproape în întregime şi cu ochii mici dar vioi, verzi precum smaraldul. Era profesor de nişte ani buni şi se obişnuise cu traiul acesta monoton, inert, lipsit de farmec, de mister. Dar nu fusese întotdeauna aşa. De fapt primii cinci ani din viaţă şi-i petrecuse într-un sat. Într-un sat adevărat... Casa lor, găsindu-se ceva mai sus decât restul, veghea peste întreg satul care se desfăşura dinaintea-i. Preotul Iulian Ștefănescu, tatăl protagonistului nostru, se număra printre stâlpii de sprijin ai întregii comunităţi fiind călăuză consătenilor săi.  Îvăţătorul Perciun, în grija căruia cădea iniţierea copiilor în tainele scrisului şi ale cititului,  Petru Istrate, negustorul satului care purta mărfuri din sat la oraş aducând în schimb ce nu puteau ei produce cu mâna lor, împreună cu  preotul, în mâinile căruia îşi puneau fără tăgadă sufletele, erau simboluri vii păstrătoare ale tradiţiilor strămoşeşti. Aceşti oameni,prin chiar modul lor de viaţă, suplineau cu succes instituţiile orăşeneşti făcând posibil traiul în  tihnită, trai ferit de agitaţia lezantă a oraşului. Cel mai mic dintre cei patru copii pe care popa Iulian şi preoteasa Nina îi aveau, Dorinel, era de departe " un băiet iute şi sprinten cum nu e altul în tot satul" aşa cum îi plăcea mamei sale să spună. Alături de fraţii lui , Dumitru şi George, şi de sora, Nuţa, mezinul îşi petrecea zilele, din zori şi până seara târziu, jucându-se în via din spatele casei. Un pogon de pământ avea şi preotul Ștefănescu rămas de pe urma răposatului său tată care fusese ostaş. Aşa se explică de ce, la zilele de sărbătoare, popa Iulian nu rata nici o ocazie să-i pomenească pe ostaşii români care îşi dăduseră viaţa pe câmpul de luptă plătind preţul cel mai greu pentru o libertate pe care nu au mai apucat să o guste. El însuşi avusese, în tinereţea sa, dorinţa de a-şi pune în slujba ţării, dacă împrejurările ar fi cerut-o,  viaţa dimpreună cu întreaga lui fiinţă. Se şi vedea luptând cot la cot cu Matei, frate-său, care şi el împărtăşea aceeaşi dragoste deosebită pentru patrie. Pe-atunci cu toţii, femei şi bărbaţi deopotrivă, se molipsiseră de-amorul acesta de ţară, de neam. Destinul însă n-a ţinut, cum se întâmplă mai mereu, seama de-aceste visuri de cătănie. Iulian avea să îmbrace haina preoţească şi să apere neamul nu aşa cum şi-ar fi închipuit de pe câmpul de luptă, cu arma-n spinare, ci din umbra altarului purtând în mână crucea, veşnic semn al biruinţei. Și astfel popa Iulian a rămas în satul natal însurându-se cu Nina, fiica unui boieraş de ţară. Viaţa în acest mic sat de munte curgea lin fără evenimente prea mari care să-i tulbure liniştea. De luni până vineri fiecare gospodar îşi îngrijea ograda, animalele, lucra pământul iar în timpul rămas şedea cu familia împărtăşind micile bucurii pe care viaţa binevoia să le ofere. Sâmbăta era ziua de care depindea activitatea întregii săptămâni. Toţi îşi aduceau uneltele, coase, sape, seceri, la fierărie unde Lisandru, fierarul, le ascuţea şi le pregătea pentru a fi folosite. Tot sămbăta se potcoveau caii şi se pornea moara pentru ca fiecare să macine porumb, grâu luând în schimb mălai şi făină adică pâinea cea de toate zilele. Duminica, satul vuia de sunetul clopotului care aduna copii, tineri şi bătrâni fără abateri în naosul bisericii ce se umplea de osanale acoperite doar de vocea melodioasă a preotului Iulian. În ascunzişul altarului, din umbra catapetesmei frumos pictate, acesta îşi înalţa mâinile spre cer mulţumind Sfintei Treimi că le-a mai îngăduit o săptămână de tihnă şi bunăstare. Această amintire atât de scumpă îi fură şi acum, după atât amar de vreme, Domnului Ștefănescu câte o lacrimă.  Drept mărturie că în memoria profesorului scena aceasta este mai vie ca oricând stau nişte versuri scrise într-o oarecare seară sub apăsarea nostalgiei:

 " Nici biserica din deal

Nu mai sună-a leturghie

S-a dus cântul ei sonor

S-a dus dascălu' Ilie."

După încheierea slujbei, nu înainte de rostirea predicii, hangiul cu toţi ai casei pregăteau mâncare şi băutură, aprindeau focurile şi aşteptau să se strângă lume. Spre seară Istrate se trăgea mai aproape de  foc şi începea să povestească tot ce văzuse el cât umblase pe la oraş. Îl priveau  toţi cu ochii mari, gurile căscate şi urechile  ciulite sorbându-i fiecare vorbuliţă.

"Hanului nostru din vale

Putrezitu-i-a firida

Și-i căzu încet, agale

De ploi toată cărămida."

Toată această rutină împăciuitoare avea însă curând să ia sfârşit într-un mod atât de sumbru încât nici cel mai pesimist ins nu ar fi fost capabil să-l prevadă. Într-o zi geroasă de ianuarie pe uliţa satului îşi făcură apariţia patru jandarmi în frunte cu un om zvelt, cu mutră acră şi privire rece,  îmbrăcat la costum care purta în mână o bucată de hârtie. Aveau cu toţii să afle că acea hârtie le va schimba vieţile zdruncinându-le întreagul univers. Din nenorocire preotul ieşi, cum obişnuia să facă întotdeauna, în calea celor cinci. Presimţind parcă ceva rău îl trimise înapoi pe Doru', cum îi spunea el, care se întoarse în casă urmărindu-şi tatăl de la fereastră. 

- Mila Domnului cu voi oameni buni! Cu ce treburi pe la noi?

- Ascultă popo, rosti plin de ură insul acela în costum pe care, apropiindu-se, preotul îl recunoscu; era primarul. Pe-acest om îl cunoştea bine bătrânul preot căci nu de puţine ori fusese nevoit să meargă la primărie să scape pe unul şi pe altul de vicleanul acesta de primar. Cu toate că şedea, fără voia sătenilor, în fotoliul cel mare din primărie nu se-mpăca deloc cu gândul că el, care se considera un om de toată isprava, civilizat, era un biet primar într-un sătuc rupt de lume. 

 -Am primit aseară ordine clare de la Bucureşti să mergem prin  sat să-i înştiinţăm pe ţărani că au vreme o lună să-şi ia toate ale lor, familiile şi să se mute în cel mai apropiat oraş.

Oricât de calm şi de cumpătat era popa şi oricât de hain şi de învrăjbit l-ar fi ştiut pe primar tot nu-şi putu ţine firea la auzul unor astfel de veşti. Și, pe bună dreptate, cine ar fi putut?

-Ceee? tună bătrânul înroşindu-se tot la faţă. Peste poate! Cine ar putea da astfel de ordine? Vreau să văd cu ochii mei!

Cu mâna tremurându-i de furie preotul smulse hârtia şi dădu să o citească. Ochii i se împăienjeniră şi cu greu răzbi să desluşească scrisul.

" Începând de astăzi, 5 ianuarie 1947, satele vor fi depopulate, cetăţenii urmând să primească locuinţe într-unul dintre oraşele din apropierea satelor pe care le-au părăsit, în vederea construirii de noi aglomerări urbane. Aceasta survine unui atent studiu social realizat pe parcursul mai multor ani al cărui rezultate arată că satele se găsesc în discordanţă cu pretenţiile actuale ale societăţii fiind, din acest punct de vedere, insuficient dezvoltate. Am ajuns deci la concluzia că, pentru a dezmorţi evoluţia întregii ţări, satelor trebuie să dispară. Dinamica mondială alertă ne impune aceste schimbări iar noi ca parte integrantă trebuie să ne conformăm. Vă asigur că întregul demers se realizează în şi pentru folosul cetăţenilor acestei ţări.  

 Directorul general al Partidului  

Comunist Român, Petru Groza"

Încremeni. Nu mai avea puterea nici să mai răsufle darămite să mai spună ceva. Faţa i se schimonosi de uimire, fruntea lată i se încreţi iar ochii, acei ochi veşnic blânzi şi luminoşi, se-ntunecară ca prin farmec. "Ce or să facă? Unde să meargă? Din ce să trăiască?" Astfel gândea bătrânul frământându-se nespus. Dar se calmă de îndată. Nu dorea sub nici un chip ca neliniştea ce pusese stăpânire pe el să fie băgată de seamă. Primul instinct fu să rupă acea blestemată de hârtie dar îşi dădu repede seama că nu ar fi avut nici un folos. Nu l-ar fi ajutat cu nimic ba încă ar fi riscat să intr-o belea chiar mai mare. Aruncă deci hârtia în faţa primarului şi se înapoie în casă fără să mai adauge nimic. Rânjind precum un câine care simte mirosul cărnii, primarul le făcu semn jandarmilor şi porniră toţi cinci mai departe în sat.

Capitolul I- Scrisoarea

"Sunt ţăran. La auzul acestor cuvinte oamenii, referindu-mă bine înţeles la aceia care au onoarea, ar spune ei, de a trăi într-un oraş se lasă stăpâniţi , din oarecare motive încă străine mie, de un soi de superioritate pe care ţin musai să o manifeste în toate formele pe care aceasta le poate căpăta. Asemeni lui Hitler, care credea din toată fiinţa sa că evreii se fac vinovaţi de necazurile nemţilor şi de contaminarea naţiei germane, omul urbanului vede în exponenul ruralului o versiune net inferioară a sa care prin simplitatea întregului mod de viaţă specific satului tradiţional retează din puritatea complexităţii orăşeneşti dobândite în urma unei lupte milenare de civilizare. Această credinţă s-ar bucura de o urmă de veridicitate dacă nu ar porni de la falsa premisă că ţăranul este doar o replică neşlefuită, netrecută prin focul civilizator al mediului citadin. Însăşi conceptul de "om civilizat" îşi pierde mare parte din valoare fiind atribuit nu în funcţie de anumite virtuţi clar definite care să fi fost câştigate în mod voluntar prin vreo implicare activă ci în raport de directă proporţionalitate cu un spaţiu fizic. Cu alte cuvinte pentru a fi considerat civilizat, bucurându-te astfel de toate privilegiile aferente acestei titulaturi, este de ajuns să locuieşti într-un oraş. Nenorocirea o reprezintă modul, lipsit de orice justeţe şi asumare, în care inpizii îşi însuşesc titlul generic de orăşean. Trebuie însă, din raţionamente de minimă obiectivitate, să admitem că există şi reversul medaliei. Unul, principalul aş fi tentat să cred,dintre motivele pentru care se cască această " prăpastie" între oraş şi sat, şi implicit între inpizii care le populează, este percepţia contradictorie asupra naturii, în special asupra laturii sălbatice a acesteia. Dacă viaţa satului, prin însăşi esenţa ei, dezvoltă o dependenţă faţă de natură, viaţa orăşenească încearcă, depunând eforturi exagerate, să reducă cât mai mult dominaţia naturii înlocuind-o, de cele mai multe ori involuntar, cu o altă dominaţie, aceea exclusivă a fiinţei umane,  care este de-a dreptul păguboasă."-Aşa, spuse profesorul în vocea căruia se remarca un vădit ton nostalgic, sună un fragment dintr-o operă scrisă în urmă cu treizeci şi doi de ani când încă nu intrasem în "prodigioasa"  Eră a Toleranţei Zero. Urmă un moment de tăcere mormântală care, pentru bătrânul dascăl, suplini momentul de reculegere bine meritat ţinut în memoria anilor săi de tinereţe care-i păreau acum mai îndepărtaţi ca nici o altă dată. Dezmeticiţi cu greu din letargismul care îi învăluise şi  animaţi de sunetul tarp al soneriei studenţii părăsesc, fără prea mare zarvă, sala urmând să revină fiecare la rutina sa. Domnul  Șefănescu era un bărbat cam la vreo cincizeci şi şase de ani, scund, cu părul cărunt aproape în întregime şi cu ochii mici dar vioi, verzi precum smaraldul. Era profesor de nişte ani buni şi se obişnuise cu traiul acesta monoton, inert, lipsit de farmec, de mister. Dar nu fusese întotdeauna aşa. De fapt primii cinci ani din viaţă şi-i petrecuse într-un sat. Într-un sat adevărat... Casa lor, găsindu-se ceva mai sus decât restul, veghea peste întreg satul care se desfăşura dinaintea-i. Preotul Iulian Ștefănescu, tatăl protagonistului nostru, se număra printre stâlpii de sprijin ai întregii comunităţi fiind călăuză consătenilor săi.  Îvăţătorul Perciun, în grija căruia cădea iniţierea copiilor în tainele scrisului şi ale cititului,  Petru Istrate, negustorul satului care purta mărfuri din sat la oraş aducând în schimb ce nu puteau ei produce cu mâna lor, împreună cu  preotul, în mâinile căruia îşi puneau fără tăgadă sufletele, erau simboluri vii păstrătoare ale tradiţiilor strămoşeşti. Aceşti oameni,prin chiar modul lor de viaţă, suplineau cu succes instituţiile orăşeneşti făcând posibil traiul în  tihnită, trai ferit de agitaţia lezantă a oraşului. Cel mai mic dintre cei patru copii pe care popa Iulian şi preoteasa Nina îi aveau, Dorinel, era de departe " un băiet iute şi sprinten cum nu e altul în tot satul" aşa cum îi plăcea mamei sale să spună. Alături de fraţii lui , Dumitru şi George, şi de sora, Nuţa, mezinul îşi petrecea zilele, din zori şi până seara târziu, jucându-se în via din spatele casei. Un pogon de pământ avea şi preotul Ștefănescu rămas de pe urma răposatului său tată care fusese ostaş. Aşa se explică de ce, la zilele de sărbătoare, popa Iulian nu rata nici o ocazie să-i pomenească pe ostaşii români care îşi dăduseră viaţa pe câmpul de luptă plătind preţul cel mai greu pentru o libertate pe care nu au mai apucat să o guste. El însuşi avusese, în tinereţea sa, dorinţa de a-şi pune în slujba ţării, dacă împrejurările ar fi cerut-o,  viaţa dimpreună cu întreaga lui fiinţă. Se şi vedea luptând cot la cot cu Matei, frate-său, care şi el împărtăşea aceeaşi dragoste deosebită pentru patrie. Pe-atunci cu toţii, femei şi bărbaţi deopotrivă, se molipsiseră de-amorul acesta de ţară, de neam. Destinul însă n-a ţinut, cum se întâmplă mai mereu, seama de-aceste visuri de cătănie. Iulian avea să îmbrace haina preoţească şi să apere neamul nu aşa cum şi-ar fi închipuit de pe câmpul de luptă, cu arma-n spinare, ci din umbra altarului purtând în mână crucea, veşnic semn al biruinţei. Și astfel popa Iulian a rămas în satul natal însurându-se cu Nina, fiica unui boieraş de ţară. Viaţa în acest mic sat de munte curgea lin fără evenimente prea mari care să-i tulbure liniştea. De luni până vineri fiecare gospodar îşi îngrijea ograda, animalele, lucra pământul iar în timpul rămas şedea cu familia împărtăşind micile bucurii pe care viaţa binevoia să le ofere. Sâmbăta era ziua de care depindea activitatea întregii săptămâni. Toţi îşi aduceau uneltele, coase, sape, seceri, la fierărie unde Lisandru, fierarul, le ascuţea şi le pregătea pentru a fi folosite. Tot sămbăta se potcoveau caii şi se pornea moara pentru ca fiecare să macine porumb, grâu luând în schimb mălai şi făină adică pâinea cea de toate zilele. Duminica, satul vuia de sunetul clopotului care aduna copii, tineri şi bătrâni fără abateri în naosul bisericii ce se umplea de osanale acoperite doar de vocea melodioasă a preotului Iulian. În ascunzişul altarului, din umbra catapetesmei frumos pictate, acesta îşi înalţa mâinile spre cer mulţumind Sfintei Treimi că le-a mai îngăduit o săptămână de tihnă şi bunăstare. Această amintire atât de scumpă îi fură şi acum, după atât amar de vreme, Domnului Ștefănescu câte o lacrimă.  Drept mărturie că în memoria profesorului scena aceasta este mai vie ca oricând stau nişte versuri scrise într-o oarecare seară sub apăsarea nostalgiei: " Nici biserica din deal  Nu mai sună-a leturghie  S-a dus cântul ei sonor  S-a dus dascălu' Ilie."  După încheierea slujbei, nu înainte de rostirea predicii, hangiul cu toţi ai casei pregăteau mâncare şi băutură, aprindeau focurile şi aşteptau să se strângă lume. Spre seară Istrate se trăgea mai aproape de  foc şi începea să povestească tot ce văzuse el cât umblase pe la oraş. Îl priveau  toţi cu ochii mari, gurile căscate şi urechile  ciulite sorbându-i fiecare vorbuliţă. "Hanului nostru din vale  Putrezitu-i-a firida  Și-i căzu încet, agale  De ploi toată cărămida."  Toată această rutină împăciuitoare avea însă curând să ia sfârşit într-un mod atât de sumbru încât nici cel mai pesimist ins nu ar fi fost capabil să-l prevadă. Într-o zi geroasă de ianuarie pe uliţa satului îşi făcură apariţia patru jandarmi în frunte cu un om zvelt, cu mutră acră şi privire rece,  îmbrăcat la costum care purta în mână o bucată de hârtie. Aveau cu toţii să afle că acea hârtie le va schimba vieţile zdruncinându-le întreagul univers. Din nenorocire preotul ieşi, cum obişnuia să facă întotdeauna, în calea celor cinci. Presimţind parcă ceva rău îl trimise înapoi pe Doru', cum îi spunea el, care se întoarse în casă urmărindu-şi tatăl de la fereastră. - Mila Domnului cu voi oameni buni! Cu ce treburi pe la noi?- Ascultă popo, rosti plin de ură insul acela în costum pe care, apropiindu-se, preotul îl recunoscu; era primarul. Pe-acest om îl cunoştea bine bătrânul preot căci nu de puţine ori fusese nevoit să meargă la primărie să scape pe unul şi pe altul de vicleanul acesta de primar. Cu toate că şedea, fără voia sătenilor, în fotoliul cel mare din primărie nu se-mpăca deloc cu gândul că el, care se considera un om de toată isprava, civilizat, era un biet primar într-un sătuc rupt de lume.  -Am primit aseară ordine clare de la Bucureşti să mergem prin  sat să-i înştiinţăm pe ţărani că au vreme o lună să-şi ia toate ale lor, familiile şi să se mute în cel mai apropiat oraş.Oricât de calm şi de cumpătat era popa şi oricât de hain şi de învrăjbit l-ar fi ştiut pe primar tot nu-şi putu ţine firea la auzul unor astfel de veşti. Și, pe bună dreptate, cine ar fi putut?-Ceee? tună bătrânul înroşindu-se tot la faţă. Peste poate! Cine ar putea da astfel de ordine? Vreau să văd cu ochii mei!Cu mâna tremurându-i de furie preotul smulse hârtia şi dădu să o citească. Ochii i se împăienjeniră şi cu greu răzbi să desluşească scrisul." Începând de astăzi, 5 ianuarie 1947, satele vor fi depopulate, cetăţenii urmând să primească locuinţe într-unul dintre oraşele din apropierea satelor pe care le-au părăsit, în vederea construirii de noi aglomerări urbane. Aceasta survine unui atent studiu social realizat pe parcursul mai multor ani al cărui rezultate arată că satele se găsesc în discordanţă cu pretenţiile actuale ale societăţii fiind, din acest punct de vedere, insuficient dezvoltate. Am ajuns deci la concluzia că, pentru a dezmorţi evoluţia întregii ţări, satelor trebuie să dispară. Dinamica mondială alertă ne impune aceste schimbări iar noi ca parte integrantă trebuie să ne conformăm. Vă asigur că întregul demers se realizează în şi pentru folosul cetăţenilor acestei ţări. Directorul general al Partidului Comunist Român, Petru Groza"  Încremeni. Nu mai avea puterea nici să mai răsufle darămite să mai spună ceva. Faţa i se schimonosi de uimire, fruntea lată i se încreţi iar ochii, acei ochi veşnic blânzi şi luminoşi, se-ntunecară ca prin farmec. "Ce or să facă? Unde să meargă? Din ce să trăiască?" Astfel gândea bătrânul frământându-se nespus. Dar se calmă de îndată. Nu dorea sub nici un chip ca neliniştea ce pusese stăpânire pe el să fie băgată de seamă. Primul instinct fu să rupă acea blestemată de hârtie dar îşi dădu repede seama că nu ar fi avut nici un folos. Nu l-ar fi ajutat cu nimic ba încă ar fi riscat să intr-o belea chiar mai mare. Aruncă deci hârtia în faţa primarului şi se înapoie în casă fără să mai adauge nimic. Rânjind precum un câine care simte mirosul cărnii, primarul le făcu semn jandarmilor şi porniră toţi cinci mai departe în sat.