Cnapeaua Sevastiței - Lucia Eniu

Poftiți, domnule procuror, am onoarea. Luați loc. Diono, o cafea, o țuică pentru dom procuror, cu respect. Nu, nu serviți în timpul serviciului? Poate la plecare, așa, într-o sacoșică. Și noi, ca tot omu. Cu viața, cu acareturile. Da, da, știu, cum să nu, toată lumea a auzit ce s-a întâmplat. Da, știu că ați luat declarații. Da' cum să nu, se poate să nu ajutăm, suntem cetățeni onorabili, desigur. Păi cu ce să-ncep? Cu doamna Sevastița, sigur că da. Da, știu. Sevastița Corbu. Zisă și Procesomana. Cum, pe asta n-o știați? Nu v-a zis nimeni că așa-i zicem pe Uliță? Păi de aia, vedeți? Că ne-a băgat pe toți în boală cu canapeaua și cu intrigile ei. Cum să-nceapă? Așa cum încep toate lucrurile. Pe nesimțite, pe neștiute, pe nevăzute. Da' eu am vazut când și-a adus canapeaua. O frumusețe. Moștenire de la o mătușă bătrână din partea lui tat-su. O cucoană din alea cu casă cu etaj, curte lată și grădină cât vezi cu ochii. Stătea pe strada Inocenței, mai în jos de Liceul militar. A murit, săraca, și i-a lăsat Sevastiței toată averea. Sevastița? Chelneriță a fost la viața ei, dom procuror. Da' de când a dat de trai bun, s-a domnit. Face prăjituri acasă și le trimite pe la cofetăriile din oraș. Da, alea cu cremă de vișine. Strașnice. La astea se pricepe bine, Sevastița. Apoi, ce s-a gândit, ia să-și facă ea din casa asta de pe Uliță o mică pensiune. A vândut casa coanei Aglaia, mătușă-sa, și a băgat o grămadă de bani în asta, de-a fâcut din ea pensiune. Păi are lucruri ca lumea înăuntru, cum să nu? Ei, și cum ziceam, într-o zi vedem o mașină mare oprită dinaintea pensiunii Sevastițăi. Lumea, curioasă, s-a adunat pe la porți. Ce să facă și femeile? Unele casnice, sătule de cratiță, de cârpit izmene și de alăptat copii, altele, obosite de la fabrici si de pe la atelierele dimprejur. Au ieșit la porți. Am ieșit și eu, m-am nimerit acasă, că lucrez ca particular, domnule. Și, ce să vezi? Frumusețe de canapea, cum v-am zis, comandată din străinătate, adusă de mătușă-sa cine știe de prin care țară, că n-a vrut să spună. Păi ce să spună, dom procuror, că abia vorbea cu noi, domne. Cucoană mare, ajunsă. Ei, și de la canapeaua aia au început toate.
Când i-au sosit primii mușterii, m-am nimerit iar pe la poartă. Oameni de bine, domne, normali ca noi toți. Veniți care de pe unde, în trecere, unii pentru o zi, altii pentru două sau mai multe, fiecare cu treburile lor. De unde să ghicim noi, ăștia, Mituleștii de stăm pe Ulița asta, ce se-ntâmplă acolo, la pensiune? Că Sevastița curățenie, Sevastița mâncare, Sevastița în sus, Sevastița în jos. Nu i-a călcat nimeni pragul neinvitat. Da' au început să se plângă mușterii. Au prins a vorbi care mai de care cu oamenii de pe-aici și așa s-a aflat. Cum îi așeza Sevastița pe canapea, le servea o cafea tare ori un ceai, ori naiba mai știe ce, după pofta fiecăruia, ăștia cădeau ca muștele, îi căuta de bani, de ce aveau mai de preț și, până se dezmeticeau, roiu, afară! Are un mârlan de ăsta de pe la țară, un nepot pe care-l folosea ca om bun la toate. Ăsta-i scotea cu tot cu catrafuse afară. Coana Sevastița chema taxiu și, până să se dumirească omu, era departe. Păi zice lumea că era în cârdășie, scuzați cuvântul, și cu taximetriștii. Aveau și ei cota lor parte. Păi ce dacă reveneau oamenii? Sevastița suna la poliție, chema organele, intrare prin efracție, amendă și proces. Sevastița îi dădea în judecată. Pas de câștigă proces împotriva Sevastițăi. Cu ce martori? A venit poliția, cum să nu, a descins la pensiune, au cotrobăit peste tot. Sevastița i-a așezat frumos pe canapea, le-a făcut cafele și ceaiuri și, cum zice lumea, i-a adormit și pe ăștia. Cănd s-au trezit, le-a mulțumit cu lacrimi în ochi și i-a lăudat pentru spiritul lor civic, că ea, femeie singură, pradă tuturor și neajutorată, devenise o victimă sigură în calea lumii. Vezi, doamne, venise poliția și rezolvase totul. Când și cum, dacă i-ai fi întrebat, băieții fercheși de la poliție, să-mi fie cu iertare, dom procuror, nu-și mai aminteau. Și uite-așa, mai cu o cafea, mai cu un ceai pe canapeaua Sevastiței, s-a mușamalizat totul. Până-ntr-o zi, cănd a apărut domnul Tizu, parcă așa-i zicea, dacă-mi aduc bine aminte. Om subțire, cu o mustață la fel, pus la patru ace. Șarmant, domne, ce mai! Sevastița a dat ochii peste cap când l-a văzut. A început să se gudure pe lăngă el ca o cățelușă, mă iertați. De unde știu? Păi, întâmplător, mă aflam la poartă, la o gură de aer. Era spre amiază. Da. De la mine, de aici, se vede perfect. Ei, și domnu ăsta a rămas o vreme, dom procuror, de se minuna toată Ulița cum de nu l-a scos și pe el Sevastița în stradă. Stătea toată ziua pe canapeaua Sevastiței, bea cafele și citea. Om învățat, domne, așa am auzit. Cum de unde, dom procuror? De la nepot-su. Al Sevastiței. Se săturase și el de ea, domne, că-l ținea mai mult flămând, și muncea pe rupte, bietul de el. Ba la piață, ba în grădina de zarzavat, ba la cratițe, ba cu aspiratoru, ba o priză, ba un bec, uite-așa-l învârtea coana Sevastița. Și cum vă ziceam, domnu ăsta, Tizu, c-așa zice nepot-su că se prezentase, a reușit s-o vrăjească pe Sevastița rău de tot. Ce i-o fi promis? Ce mare, ce sare? Nu știu. Doar că, acum trei zile, tot pe la vremea asta, așa, pe la zece, că abia se mai vedea pe Uliță, am auzit un țipăt ascuțit, prelung. Am ieșit și eu ca tot omu la poartă, se adunase deja lumea, care cum putuse mai repede. Din curtea pensiunii se auzea, dom procuror! Țipa Sevastița ca o apucată. Banii mei, banii mei! Uite-așa țipa într-una. Într-un tărziu, a venit și poliția. O mașină cu doi domni polițiști. Calmi, liniștiți, băieții. Cu prestanță. Păi te pui cu ei? Scuzați. Au intrat, au discutat ce și cum, păi cum să nu auzim, că Sevastița rămăsese cu gura deschisă și cu țipătu-n ea. Pe domnu Tizu, ia-l de unde nu-i. Au reușit ăștia, băieții fercheși, s-o potolească, au dat să intre în casă, au dat cu ochii de canapea si au rămas fără glas, cum povestea, mai pe urmă, nepot-su. Canapeaua, mândrețea de canapea, sufletul Sevastiței, căsăpită toată, bucățele.
Păi ce să se-ntâmple, dom procuror? Cum bănuise lumea pe Uliță. Sevastița le făcea felul la portofelele si buzunarele clienților, cât timp îi ținea lungiți sau chirciți pe canapea, cu licoarea plină de somnifere tari, de puteai duce canapeaua cu ei. Când se trezeau, erau deja departe, în taxi, ce vrei, domne, se scuza taximetristul, ai chemat taxiu, am venit, mi-ai cerut să te duc la gară, dă-mi banii pe cursă și te du sănătos. Cum, n-ai bani? De unde să știu eu cine ți i-a luat? Lasă, domne, că-s om cu suflet, hai, fie gratis, de data asta. Și uite-așa, la întoarcere, își primea și el partea, bătea palma cu coana Sevastița, și roata se-nvârtea, câștigurile se adunau...pe fundul canapelei. Acolo le-ar fi dibuit Domnu Tizu, după ce i-a făcut Sevastiței canapeaua zob. Cum, necum, cine să-l știe, poate chiar după metoda Sevastița, cu somnifer. Ei, lumea zice că cineva dintre cei păgubiți ar fi pus la cale totul. Da, și Sevastița, dupa ce și-a mai revenit, s-a dus glonț la judecătorie. Da' pe cine să dea în judecată, dom procuror? Dacă habar n-avea ce hram poartă nea Tizu?
Și uite-așa s-au petrecut lucrurile, din căte am văzut și aflat eu. Pe mine? Zeno, da' de ce? Cum să mă puneți martor, doamne ferește? Păi coana Sevastița, la cât e de răzbunătoare, ar fi-n stare să mă dea în judecată pentru calomnie, să cad inculpat fără culpă? Nu mai zic de canapea. Dac-o repară naibii, și ne trezim toți de pe Uliță adormiți și cu bunurile furate?