Circu(itu)l D.S.P.-ului în pandemia din România - roryta

M-am întrebat adesea: care e cea mai ușoară modalitate de a muri? Ce anume trebuie să faci în viață, ca să ai parte de un sfârșit rapid, fără durere și fără să realizezi că tocmai ai ajuns la capătul vieții? Probabil că trebuie să fii un soi de sfântuleț sau măcar pe aproape.
Mama mea, adesea îmi spunea: ”Mamă, când o fi să mor, vreau să mor repede, să nu chinuiesc pe nimeni, să nu zac!”
Cu siguranță că mama mea a fost un pic de sfântuleață din moment ce Dumnezeu i-a împlinit dorința cât ai clipi din ochi. Sau poate că prea își dorea asta cu ardoare și, ca orice dorință pornită din străfunduri, se împlinește. A fost exact ca în vorba aceea din străbuni: ”ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se împlinească”.
O simplă amețeală, o întindere la orizontală pe motiv că nu poate sta în picioare, apoi, în drum către spital coma profundă, iar în nici o săptămână aveam s-o conduc deja pe ultimul drum pe cea care mă născuse, mă crescuse și îmi îndrumase primii pași în viață. S-a întâmplat acum șase ani.
Un astfel de eveniment, cu totul nefiresc, neașteptat și venit ca o tornadă în viețile tuturor, a lăsat urme adânci nu doar în sufletele noastre, ale celor patru fete, dar mai ales în sufletul tatălui meu, un văduv cu zece ani mai mare decât consoarta lui, dar cu cel puțin jumătate de veac mai mic în gândire și comportament. Iubita lui soție, ca orice sfântuleață, nu s-a mulțumit cu faptul că i-a dăruit patru copii, ci a mai înfiat încă trei, pe doi căsătorindu-i și văzându-i la casele lor, iar pe celălalt crescându-l încă atunci când și-a luat adio de la viața mult prea scurtă, după părerea mea. Iar tata, cu siguranță a fost un al optulea copil, de fapt primul, dar și cel mai mare - cel puțin la nivel teoretic, teribil de răsfățat și excesiv de încăpățânat, mama nereușind niciodată să-l modeleze, ci iubindu-l așa cum era, până la sacrificiu, mereu în tăcere, cu toleranță și blândețe toată viața.
Vestea morții ei a căzut ca un trăsnet asupra lui. Și-a pierdut nu doar femeia de lângă el, ci și un tovarăș de viață, o mamă adoptivă care-i făcuse toate mofturile și în preajma căreia se simțea de-a dreptul răzgâiat, un om care-l tempera atunci când el răbufnea și care, fără să-și dea seama, a reprezentat echilibrul lui de-a lungul vieții. Umărul pe care el ar fi putut să plângă în orice moment a dispărut, reazemul lui, cel de toate zilele, s-a prăbușit irevocabil.
Și atunci, ca un refugiu al propriei personalități, ca o frustrare a ceea ce Dumnezeu i-a luat samavolnic, fără să-l întrebe, s-a autoflagelat în zdrențele propriului suflet sau în ceea ce mai rămăsese din el, clacând spectaculos într-o demență senilă galopantă, cu șanse minime de stagnare, nicidecum de vindecare.
Puteam noi să-l lăsăm așa? Într-un chin perpetuu, debusolat, singur și cu început de Alzheimer?
Categoric nu.
În consecință, de comun acord, am hotărât să-l internăm la un azil de bătrâni modern, având asigurarea expresă că va fi îngrijit corect, că va avea o masă caldă și că nu există șansa de a rămâne singur în cameră, să aibă motiv de sinucidere de la etaj, așa cum ne amenințase în nenumărate rânduri, când susținea că iubita lui soțioară, Geta, e dincolo de fereastră și îi face semn să se ducă la ea. Norocul nostru și al lui a fost că am avut prezență de spirit extrordinară și l-am apucat de cracul de la pantaloni într-o ultimă secundă, cu toată revolta și violența sa ulterioară, făcându-ne albie de porci că suntem împotriva lui și nu-l lăsăm să-și ostoiască dorul de nevastă-sa.
Numai că, toate episoadele lui de nebunie temporară, toți acești ani de normalitate provizorie și sporadică, cădere, ridicare și iar prăbușire a sinapselor neuronale, au dus la o degradare constantă a bolii, înceată - e adevărat, dar sigur evolutivă.
Asta până într-o zi modernă de aprilie 2020 când cineva de pe hol, nu a făcut altceva decât să tușească un pic prin fața camerelor din căminul de bătrâni.
Suficient.
Arhisuficent.
Verdictul: COVID-19.
Bătrâni bolnavi, tușind misterios și violent, febrili, cu privirile încețoșate, îngrămădiți într-o sală mică pentru a li se face teribilul test.
- Tatăl dv. a ieșit negativ, aud în telefon.
Răsuflu ușurată și îmi fac planuri idioate ca a doua zi, dimineață, la prima oră, să-l smulg din focar.
La prima oră?
Nu.
Înainte de prima oră, adică la ora zero, primesc un telefon, tot de la azil:
- Tatăl dv. a căzut și și-a rupt urechea. Sângerează abundent și am chemat ambulanța. Trebuie să-l ducem la urgențe pentru a-i pune câteva copci.
Cum adică a căzut? Cum adică și-a rupt urechea? Unde anume a căzut? Când s-a întâmplat asta, dacă eu aseară, la orele 22 vorbisem cu el la telefon și totul era ok?
Doamne, Dumnezeule, câte întrebări ne punem în viața asta și nu primim niciodată răspuns!!
Fugim la spital, dar ne lovim de un triaj isteroid, haotic și disperant și suntem ținuți la distanță forțat. I se repetă testul, dimineață la orele 6. În miezul zilei, sentința: COVID-19.
Nu pot să cred!
- Nu puteți intra la triaj, nu-l puteți vedea.
- Rămâne internat aici?, întreb.
- Nu știm. D.S.P.-ul hotărăște!
Ah, da... mirobolantul D.S.P. care decide peste noapte!
Și orele trec, târându-și minutele, lungind secundele până la paroxism, iar când cred că ziua e pe sfârșite, primesc un telefon:
- Suntem de la azilul de bătrâni. Am fost sunați de la spital că tatăl dv. nu are la el medicamentele date de medicul psihiatru, ci sunt la noi. Să veniți să le luați, să i le duceți!
- Când? Acum?
- Da, imediat.
- Unde să i le duc? Că nici nu știu... Este ora 10 seara... am stat la triaj până acum o jumătate de oră... Nimeni nu mi-a spus nimic.
- La Spitalul C.F.R. Așa a hotărât D.S.P.-ul.
Sunt năucă, obosită, nervoasă și-mi vine să urlu.
Plecăm repede la Cămin, luăm punga cu pastile și fugim la Spitalul C.F.R. Să mă mai revolt că l-au trimis exact acolo unde este focarul cel mai mare? Irelevant.
Nu ni se dă voie să-l vedem și nici măcar relații despre starea sa de sănătate nu avem.
A doua zi, dis-de-dimineață, sunăm ca disperații, la C.F.R. Nimeni nu răspunde la telefon. Probabil l-au scos din priză. Sunăm la D.S.P.
- Credem că nu are COVID, fiindcă nu avem niciun pacient cu numele ăsta internat cu acest diagnostic. Nu știm unde este pacientul. Reveniți mai târziu cu un telefon.
Aud clicul de final de conversație, iar în fața mea apar mici puncte negre și sângele începe să clocotească. Simt că înnebunesc. Îmi iau inima în dinți și după o oră revin cu telefonul.
- Tatăl dv. este internat la Spitalul Județean. Nu e bine. E intubat, la Terapie Intensivă.
Poftim? Când l-au luat, Dumnezeule?
Alergăm la Județean și dăm de o asistentă arțăgoasă care ne oprește cu un gest vehement:
- Unde este haina și medicamentele?
- Care haină?
- L-ați adus cumva gol?, ne ia ea la bătaie de joc.
- Dar nu l-am adus noi, ci Ambulanța, cu izoleta.
- Ce izoletă, doamnă? Era pe o targă și apoi l-au adus cu căruțul...
Îmi vine să țip.
- Dar a fost la Spitalul C.F.R.
- Păi și de ce nu i-ați adus medicamentele lui, tratamentul lui vechi... Să știți că noi aici îl tratăm doar pentru COVID! Dar ceea ce are el, este responsabilitatea dv. Dacă moare, sunteți direct responsabili. Noi nu ne asumăm nicio vină!
Alergăm înapoi la Spitalul C.F.R. și cerem lămuriri la poartă. Nu ne lasă să intrăm. După mai bine de o oră coboară cineva-
- Dar ce ați așteptat, doamnă? Să i le ducem noi? De ce nu ați venit până acum să îi luați bagajul?
Prea mult.
Izbucnesc într-un plâns isteric și mă descarc două ore, fără să țin seama că sunt în plină stradă și cei care parchează mașinile în fața spitalului, mă privesc ca pe o ciumată.
Pur și simplu nu mai pot.
Îmi vine să urlu.
La lună, la stele, la sistemul medical din România, la țara asta plină de idioți, la lumea asta complet incompetentă și dezinteresată și-mi aduc aminte brusc de un articol pe care l-am citit zilele trecute: Indiferența ucide!
Pe nimeni nu interesează că în sălile de Terapie Intensivă se moare pe săturate din neglijență, din nemernicie și superficialitate, din haos și circ, etichetând brutal și unanim pe toți agonizanții cu virusul ultramodern, în detrimentul atâtor alte boli chinuitoare, detronându-l cu succes până și pe apocalipticul cancer, indiferent dacă acesta este motivul real sau nu.
Cel mai probabil, cel care scrie Certificatul Medical Constatator al Decesului are concediu fără plată, iar persoana care-i ține locul, dă copy-paste la tot ce nu mai mișcă.