Cimitirul pedepsiților - Ioan Silvan

Cimitirul pedepsiților


Morții își serbau centenarul. Odată la o sută de ani, din zidurile Primului Palat, morții înviau să-și povestească coșmarele. Nimic festiv, nimic distractiv, doar inima vrăjitorului Cuttyt plesnea de satisfacție când îi vedea smulgându-se dintre pietrele grele, ce-i țineau turtiți, secol după secol, în zid. Aveau fețele stoarse, trupurile seci, se târau cum puteau spre lespedele de calcar cioplite sumar. Femei și bărbați, fete și băieți cu hainele putrede. Vrăjitorul îi ucidea încă odată și încă odată, dar nu într-atât, încât să se poată elibera de spaime. Unii erau doar oase cu craniile vii, alții putrezi pe jumătate, iar Pan Roci, ultimul pedepsit al cimitirului era, încă, aproape viu. Își memorau coșmarele pe puținul ce le mai rămânea în craniu, de fiecare dată mai mic. Arena din curtea palatului, necurățată de la ultima lor întâlnire, urma să se umplă de povestiri morbide. Erau o sută de morți pedepsiți să nu moară definitiv decât după o mie de ani. La fiecare anivesare înviau o sută. De la ultima lor aniversare se mai adăugaseră patru, dar alți patru, cei mai vechii dintre ei, putreziseră. În crăpăturile dintre pierte, nu mai rămânea decât numele lor zgârâiat, cu litere colțuroase, pe bolovanul de sus. Înaintau ca niște viermii incompleți, pe aleile dintre lespedele reci, spre locul de întâlnire. Câte doi, căte patru sau cinci, întinși pe șolduri. Nu se vedeau uni pe alții, ochii le putreziseră primii. Hanz Mein fusese adus încă înaintea ieșirii zorilor acolo. Știa că din Primul Palat sau, Vechiul Palat, cum îl mai numea Cuttyt, nu se întorsese nimeni, viu, vreodată. Îl lăsase să stea în Capela Groparilor. Doi Clopiteci, care trădaseră și ei, îi scoteau apă din fântâna largă de piatră. Trebuia să-i asculte pe morți. Să desprindă din coșmarele lor, idei, idei care, prelucrate apoi, să dea un studiu pentru transformarea obișnuiților în strigoi vrăjitori. Era unica șansă de a scăpa de acolo. Încă de la prinele ore ale dinineții, îl auzise pe Cuttyt, undeva, ca în cer, gâlgâind de răs, înainte să învie vreunul. Trecuse aproape pe întuneric prin dreptul zidului circular, citind ca într-o criptă enormă, pe pietrele de deasupra cadavrelor, numele celor îngropați de vii. Nu toți erau pedepsiți. Pe rândul de jos, în partea dinspre apus, erau îngropați familialii lui Cuttyt. În cripte largi, culcați pe o parte, fără să putrezească. Îi vedea prin vitrinele din cristal gros, pe care calopitecii-gropari, le ștergeau în fiecare diminață cu șervețele îmbibate în alcol. Ei nu trebuia să se prezinte la serbarea centenarului, ei nu aveau coșmaruri. Doar pedepsiții, trădători sau inimamici. În partea de nord, printre pietrele enorme, rămăseseră câteva crăpăruri prin care se vedea afară. Nu erau atât de largi, încât să poată evada un om, dar își dădu seama că sunt cripte, când văzu zgârâiate, cu aceleleași litere colțuroase, pe piatra de sus, nume: Humanoid Felina, Trahan, Ciubuc, Cumbol și la câțiva metri mai încolo, Hanz Mein; după numele lui era zgâriat, de câteva ori, semnul întrebării. ”Locul de veci al unui savant, gândi, crăpătură între două pietre, veșnicie oribilă. Semne interogative.”
Continuă să pășească printre bolovani. De pe celelalte ziduri, din criptele cu cadavrele strivite ale celor ce urmau să participe la serbarea centenarului morții, curgeau zdrențe; hainele cu care fuseseră îngropați pedepsiții: margini de rochii largi și franjuri de pantaloni putrefacți. Când termină ocolul prin interiorul panteonului fără acoperiș se luminase de ceva, ce părea a fi un cer translucid, nesigur. Calopitecii îi făceau semne cu lămpașul lor chior. Era semnalul de începere a marasmului.
- Deschide-te poartă a infernului! se auzi din cerul translucid, vocea vrăjitorului, și pietrele începură să se miște în ziduri. Ieșiți cadavre vii și vărsați tot ce ați adunat mai înspăimântător în voi, în ultima sută de ani.
Morții zidiți în ultimele rânduri de sus, se prăvăleau ca niste marionete de putregai, pe aleea pe care tocmai pășise savantul, apoi, se recompuneau cum puteau și începeau să se târască spre locurile ce păreau a le fi rezervate. Câțiva bătrâni, cu fețele incomplete, îl surprindeau de Hanz Mein, cu pletele lor albe și unghiile imense, crescute din seva unui blestem enorm. Timp de două ore și jumătate, șerpuiseră printre pietrele acoperite cu licheni, târându-se încet, totdeauna pe șolduri, împingându-se cu picioarele informe, morții pe care puterile vrâjitorului îi pedepsiseră să nu aibă parte de somnul etern. Nu se recunoșteau, poate nu se cunoscuseră niciodată, se alegeau după criterii cunoscute doar de gheochiul Vrăjitorului Cuttyt, care, din Turnul de Optzeci și Nouă de Etaje, îi dirija în grupuri bine definite; nici după vârstele pe care le avuseseră când fuseseră îngropați în pereții Vechiului Palat, nici după sex, nici după vechimea în ziduri, nici după gradul de descompunere. Când se termină ceremonialul ieșirii din ziduri și a târâtului viermănos, incinta panteonului morbid se umplu de voci: unele groase și răgușite, altele înecate ori abia perceptibile, strecurate printre maxilare informe. Atunci, calopiteci îi făcură iar semn lui Hans Mein, cu lămpașul lor chior și acesta înțelese că se poate apropia de grupul celor șase morți, din apropierea fânânii. Cu reflexul lui de pământean, saută. Cadavrele nu-i răspunseră. Se așeză pe o piatră colțuroasă, la un meru depărtăare de morți, închise ochii. ” Dacă ei nu mă văd...”
Primul coșmar pe care îl auzi povestit, venea din stânga lui:
”Se făcea că eram viu, îngăimă cadavrul. Era noapte și eu, totuși, vedeam.”
Se făcu liniște. Urmă o pauză lungă. Hans Mein auzi un ciocănit de mandibulă pe maxilar și își deschise ochii. Un alt cadavru încerca să spună ceva, dar corzile lui vocale putreziseră. Îl privi cu milă. Își întoarse privirea spre cadavrul unui tânăr, ce nu-și putea ține capul în sus. Încolăcit ca un vierme în propria lui neputință, mortul începu cu sunete rare:
”Am visat că sunt viu și că mă pot întoarce acasă. Era lumină, dar totuși nu vedeam.”
Hans Mein se ridică de pe lespedea pe care șezuse și se apropie de cadavrul barbatului care nu mai avusese putere să se târască până în dreptul celorlați. Se mulțumise să-și întoarcă fața spre ei și să-și aștepte rândul.
”Eu sunt viu! îl auzi pe acesta povestind și nici nu ar mai trebui să mă țină aici. Am conștientizat că sunt viu, încă din prima clipă când m-au înghesuit calopitecii între pietrele alea. Atâta doar că îmi lipsea puterea de-a mă opune. Sunt viu și nu visez asta, știu sigur că sunt viu!”
Hanz Mein se apropie, se aplecă asupra lui și privi de aproape, înăuntrul craniului prin caverna care, cândva, fusese ureche. Creierul mortului, învelit în licheni, pulsa ca plasma din interiorul unui gheochi. ”Da, sunt viu,” mai bolborosi mortul, apoi se prăbuși de osteneală. Avea jumătatea stângă a feței intactă, îngălbenită, stoarsă, imprimată cu firicele de nisip, dar vie. Se lăsă în genunci, își introduse degetul arătător prin gaura craniului, spre creier. Voia să se convingă de realitatea acestuia, când, din cerul nesigur, deosebit de senin la ora aceea, se auzi vocea Vrăjitorului Cuttyt.
- Nu-mi atinge cadavrele, Hanz Mein!
Se sperie, uitase că nu e de capul lui acolo. Făcu un pas înapoi, se ridică în picioare. Privi înspre locul din care venise sunetul. Nu-l văzu pe vrăjitor, deși, după cum îi sunară în urechi cuvintele acestuia, părea că e aproape. Așteptă câteva minute. Din grupul celor șase nu mai vorbi nimeni. Vocile lor muriseră. Porni pe alee, spre curba potcoavei formate de ziduri. Două bătrâne, cu baticurile lor țuguiate deasupra frunții, înnodate sub bărbie, se conservaseră aproape perfect. Păreau chiar zglobii, în raport cu putrefacții și atât de vii, încât te mirai că stau târșite acolo, pe o parte, de parcă nu ar fi vrut să să-i supere pe ceilalți.
- Bună ziua, mătușilor! salută Hanz Mein, de data aceasta convins că trebuie să facă acest lucru. Cum merg treburile pe aici?
Tăcere. Moartele își vedeau de treaba lor, sporovăind vorbe, doar de ele-nțelese. Aveau șoldurile aplatizate, umerii turtiți dar integrii, picioarele alungite, sub poalele unor veșminte țărănești. Le ocoli prin partea stângă a unui imens mușuroi de furnici, ca să ajungă din jos de ele. Privi de acolo, ochii femeilor lipseau. ”Poate le lipsesc și urechile, gândi Hanz Mein, din moment ce par vii și nu răspund la salut. Sub baticurile alea... cine știe.”
Ar mai fi înârziat în dreptul lor, dacă din grupul celor cinci bărbați, aflați la doar trei, patru metri mai încolo, nu l-ar fi auzit pe unul cu barba neagră și lungă, crescută din osul mandibulei albe, zicând: ”Ultimul meu coșmar a început așa: Eram viu, sau cel puțin așa mi se părea. M-am întors de la liturghie, aici, în mormântul dintre pietre. Și tot mă miram că am venit de bună voie, ca nu-mi era musai. În cer, Cuttyt îl înlocuise pe Dumnezeu și asta nu îmi plăcea deloc. Nu eram obișnuit cu el, nu-mi convene să mă închin lui. Încă de pe băncile seminarului învățasem să nu mă închin la alt Dumnezeu, decât la Cel Sfânt.”
- Ăsta a fost preot, gândi Hanz Mein.
Se așeză și el pe un șold, ca și cum s-ar fi târât, tot dintre pietre, împreună cu ei. Îi era clar că mortul nu îl vede, dar totuși, se așeză pe direcția privirilor lui. Ceilalți patru morți, din grupul preotului, tăceau. Își mișcau din când capetele în sus și în jos, dintr-un reflex obscur de comunicare, însă foarte încet. Unul gâlgâi ceva, un fel de angajare în acea discuție, dar cuvintele lui se pierdură morbide, într-un somn subit. Mortul își întinse piciorele subțiri ca de scaun, pe iarba aspră, zvâcni de câteva ori din întreaga lui neființă și amuți.
- Sunteți preot? întrebă Hanz Mein, fără mari speranțe de a se putea antrena în dialog cu mortul.
Previziunea lui se împlini; preotul nu răspunse. Îl mai privi o dată în față?
- Sunteți preot? întrebă iar.
- Cu morții nu se poate vorbi! vuiră vocea lui Cuttyt, din spațiul de deasupra sa. Tu ești trimis acolo să asculți, numai cei ieșiți dintre pietre aniversează azi. Ascultă morții, ascultă morții, Hanz Mein! Lasă-i să-și povestească coșmarele! urlă cu demența lui cunoscută, vrăjitorul.
Neamțul nu-și mută privirea de la mort. Aștepta cu răbdare momentul în care mandibula descarnată, va începe să miște. Minutele trecură, iar preotul deveni inert. O adiere de vânt, flutură un colț din roba lui, uscată, ca o frunză de prun. După o jumătate de oră, cadavrul preotului se împinse jumătate de metru în sus, pe aleea spinoasă, către celelalte cadavre, dar fără cuvânt.
”Sunt viu! auzi o voce puternică, prelungă, departe de locul unde se afla. Toți știți că sunt viu. Un val imens a inundat cripta, mă trage în larg.”
Hanz Mein se ridică din poziția de cadavru în care stătuse la picioarele preotului, căută cu privirea printre putrefacți și repede îl zări pe vorbitor. Era un corp turtit, cu grosimea de cincisprezece, douăzeci de centimetri și lat cât o saltea din pătuțul unui copil, în formă de om. Avea umerii băgați într-olaltă, bazinul zmintit de la loc, picioarele lipite, fața de căprioară. În gura cât o coajă de almendră, presupuse că pâlpâie o aprigă limbă, pentru că, înainte să pornească spre el, îl auzi repetând: ”Sunt viu, toți știți că sunt viu!”
Când ajunse în apropierea mortului, acesata își întrerupse coșmarul. Se ghemui, împingându-și genunchii către bărbie, trăgându-și, cu dificultate, brațele sub paltonul mucigăit. Tăcu. Trupul lui, lățit sub presiunea unei pietre imense, părea un decupaj. Își dădu seama că îl văzuse dimineață în cripta din zid, în stânga porții de la intrare. Îl recunoscu după paltonul gros, cu guler îmblănit, a cărui margine atârna peste pietrele de jos, până aproape de mortul următor. Nu-i reținu numele înscris pe piatră, deși îl citise când inspectase Cavoul, dar presupuse că e o personalitate, din moment ce purta odăjdii domnești. Așteptă câteva minute neclintit. Bănuia că în momentul în care cadavrele îi simt prezența, se chircesc în neființa lor, evitânt să-și depene amintirile ultimilor o sută de ani.
- Pe ăla, de opt sute de ani, îl trage valul în larg, răsună stridentă, lipsită de respect pentru morți, vocea vrăjitorului. E tatăl Humanoid Felinei, Hanz Mein!
Neamțul nu-și ridică privirea spre locul din care veni sunetul. Nu-l interesau detalii despre identitatea putrefacților înviați în jurul său, câtă vreme, în toate intervențiile sale, vrăjitorul fusese scârbos. Se deplasă în tăcere pe aleea ce șerpuia printre grupurile de cadavre, până în partea opus porților de intrare, apucă cărăruia ce ducea către zidul de pe colină, oprindu-se în dreptul unei cripte, din care mortul nu ieșise afară.
- Eu sunt administratorul morților, se pomeni întâmpinat de vocea celui întins pe spate, în crăpătura dintre pietre. Eu sunt administratorul morților, repetă cadavrul.
- Mă vedeți? se poneni Hanz Mein întrebând.
Tăcere. Din nou, tăcere. Tăcerea morților începu să îl enerveze. Nu știa cât durează serbarea centenarului în Vechiul Palat, dar scurgerea timpului, oricât de încet s-ar fi produs, era în defavoarea lui. Se apropie de peretele colțuros cât putu de tare, se întinse pe vârfurile picioarelor și-i atinseră mortului, zidit la doi metrii înălțime, umărul ieșit înafară.
- Povestește-ți cosmarele! îi ceru cadavrului, iar când încercă să îl zgâție de umăr, degetele îi intrară în carnea acestuia. Sunt aici ca să strâng idei pentru o cauză nobilă, își zise iritat, folosind ghilimelele pentru închiderea acelei nobleți.
- Nu-mi atinge cadavrele, Hanz Mein! auzi iar vocea răutăcioasă a vrăjitorului, și insistențele acestuia îl enervară atât de tare, încât, hotărî să renunțe la oferta lui Cuttyt. Închise ochii, se lăsă pe vine, căzu în șezut pe nisipul umed de la baza peretelui. ”Îmi imaginez că sunt viu”, murmură și el, obosit de propriu-i coșmar. Își astupă urechile cu palmele albe. Stătu în poziția aceea minute în șir. Înafară de un strigăt de hâitaș ce-și asmuțea câinii, undeva departe prin pădurile vrăjite ale Furryei, nu mai auzi nimic. ”Ce pot eu învăța de la morți? gândi. Transformarea oamenilor obișnuiți în strigoi vrăjitori este imposibilă. Coșmarele altora nu pot deveni sursă de inspirație pentru mine. Practic, sunt condamnat să trăiesc această stranie umilință! Mă sinucid! Așa, vrăjitorul nu va dispune de sufletul meu, de trupul meu putred. Condamnați la nemurirea oarbă, ucișii lui, atinși de o vrajă cumplită. Nu pot accepta asta.”
Un somn devastator îl cuprinse. Se răsturnă pe o parte, încovrigat ca un câine adormit pe asfaltul înghețat. Începu să tremure. Mortul din cripta de deasupra lui nu mai scoase niciun cuvânt. Departe de el, auzea vag, vocea unui alt mort, mai vorbăreț decât ceilalți, dar nu reuși să dezlege sensul cuvintelor aceluia. ”Un mort ținut viu printr-o vrajă, pentru ați bate joc de el, e o blasfemie, gândi. Cuttyt ar trebui ucis și singurul care poate face acest lucru este Dumnezeu.” ”Dumnezeu nu pătrunde aici! auzi prin somn, vocea vrăjitorului. Ăsta e cerul meu, Hanz Mein!”
Se cutremură. În clipa aceea înțelese că vrăjitorul, prin intermediul gheochiului, îi supraveghează meditația. Decise să nu mai gândească nimic, să se sinucidă prin dorința de moarte.”Nici asta nu mai poți face! îl auzi iar pe vrăjitor. Eu sunt cel care hotărăște aici!”
Spionarea meditației sale îl enervă atât de tare, încât îi dădu puterea să se ridice în picioare, să-și făcă palmele pâlnie în dreptul gurii și să strige.
”Taci! Taci!” auzi vocea mortului de deasupra sa și în loc să pună întrebări răutăcioase către Cerul lui Cuttyt, se întoarse spre mort. ”De ce e oportun să tac? ” întrebă. Dar mortul amuțise deja, iar răspunsul...
Porni pe alee, buimac, înspre centrul platoului. Acolo, un grup de patruzeci, cincizeci de cadavre, în cadrul unui ritual ciudat, se ridicase în genunchii, ascultând coșmarul în desfăsurare al unui alt pedepsit, care tocmai se zbătea în somn pe covorul de frunze. Mări pasul. Cănd ajunse în apropierea cercului format din cadavrele îngenunhiate, se descălță. Își luă pantofii în mână și se apropie pe vârfurile picioarelor să nu facă zgomot.
”Sunt viu! spunea mortul, al cărui chip era ascuns de câteva frunze, căzute în ultimul moment peste fața sa. În curând voi putrezi, pentru că anul viitor se împlinesc o mie de ani de când am fost zidit între pietre, nu știu cine-mi va lua locul.”
Hanz Mein se gândi la el. Morții din jur aplaudară printr-un gâlgâit de curcani. Ar fi vrut să vadă fața mortului care-și trăia coșmarul, dar peste chipul acestuia continuau să cadă frunze dintr-un platan crescut în apropiere. ”Când am fost înghesuit în zid, calopitecii-gropari balansau lămpașul lor chior, prin dreptul privirilor mele. Da, atunci aveam ochi, nu-mi putreziseră încă. O mie de ani trec repede, mă consolă unul din ei. O luasem drept speranță. Dar n-au trecut repede.”
Cadavrul tăcu iar. Și morții din jur, gâlgâiră din nou. Hanz Mein se și văzu scoțând aceleași gâlgâituri oribile, peste o sută de ani, în jurul unui alt pedepsit cu chipul acoperit de frunze. Vru să se întoarcă cu spatele către morți, dar își dădu seama că fuga de realitate nu-i va folosi la nimic. Cadavrele din jurul celui ce-și povestea subconștientul, începură să se lase încet, încet, unul câte unul, pe o parte, răpuse de un somn profund. Se încovrigaseră, asemeni celor ce vorbiseră sau ascultaseră coșmarele altora, înaintea lor, sforăind. Doar Hanz Mein rămase în picioare, privind uimit spre morți, fără să desprindă, din coșmarul milenarului putrefac, vreo idee salvatoare.
”Gata! se auzi vocea vrăjitorului Cuttyt, trecând ca un tunet prin cerul, ceva, mai plumburiu decât dimineață. Le va lua patru ore calopitecilor-gropari să-i suie în cripte! Închide-te poartă a infernului și prin voința mea, dă-le morților puterea să se târască spre mormintele lor!”
Hanz Mein nu se așteptă la nimic bun. Cadavrele adormiseră, subit, fiecare în locul în care se aflase în momentul anunțării închiderii Centenarului. Un cor de sforăituri înecate începu să să se audă în jur, ca și când, o mie de porci înjunghiați în același timp, și-ar fi dat unltima suflare. Rămăsese singur, în poziție verticală, privind înmărmurit la trupurile putrefacte, chircite în îmbrăcămintea lor zdremțuită. Calopitecii-gropari legănau iar lămpașul lor chior, într-o parte și-n alta, în apropierea fântânii, și de data aceasta, prin plumburiul coborât deasupra platoului, acesta lumina mai puternic.
”Fântâna, fântâna!” auzi un țipăt venind dispre zidul lângă care adormise ceva mai devreme. Privi înspre fântâna din partea de jos a platoului, din care calopitecii-gropari scoseseră apă la primele ore ale dimineții și nu văzu nimic. Se răsuci pe călcâie și îl văzu pe administratorul morților, ieșind din cripta în care ținuse loc de mortar pe durată serbării Centenarului după ce, alt mort, îl înlocuise în cripta lui. ”Ăsta e efectul Mănăstirea Argeșului”, gândi. Cadavrele țin loc de mortar. În momentul în care și ultimul cadavru părăsește zidul, Vechiul Palat se prăbușește.”
Își puse încălțămintea și se apropie de mortul cu umărul putred. ”Ce înseamnă fântâna?” îl întrebă în timp ce acesta se îndepărta de zid, târându-se pe un șold, asemeni celorlalți morți, spre aleea uscată din apropiere, pentru a beneficia și el, câteva minute, de sărbătoarea aproape încheiată. Administratorul morților nu-i răspunse. Se mulțumi să se târască până în apropierea unui cadavru feminin și să-și pună obrazul pe femurul piciorului acesteia. ”O fi soția sa, gândi Hanz Mein. O dată la o sută de ani se reîntâlnesc și se pot mângâia, unul pe celălalt, în felul acesta.”
După nici jumătate de oră, cadavrele de pe platoul din interiorul Vechiului Palat, dădură semne de deșteptere și începură să se târască, cum putură, către criptele lor. Unii, mai încet, alții mai repede, fiecare după gradul lui de descompunere. Privit de pe colina pe care Hanz Mein încremenise în picioare, platoul părea o rană în care niște viermi în descompunere, se luptau să supravițuiască hrănindu-se din puroiul unui lamentabil blestem. Doar administratorul morților nu se sinchisea de ordinul vrăjitorului, el, continuând să rămână inert, cu obrazul lipit de femurul piciorului presupusei sale soții. Nu sforăia, deși lăsa impresia unui somn adânc sau al unei morți autentice. Hanz Mein îl privi mânios. Ar fi vrut ca înainte de intrarea în letargie, să-i fi dezvăluit semnificația acelui urlet. Dar, cum înțelese că după fiecare sforțare de comunicare, cadavrele cad într-o tăcere definitivă, nu-și mai făcu iluzii. Porni în fugă, pe lângă uriașul zid, pe aleea ce ducea către mormântul părinților lui Cuttyt, spre poarta de la intrare. Își aduse aminte că undeva, pe pitrele de căpătâi, dimineață, văzuse zgârâiat numele lui Pan Roci. Ar fi vrut să-l întâlnească, să vadă care este starea de descompunere a strigoiului-vrăjitor, după ce Fluturele cu Cap de Câine îl otrăvise cu veninul vrăjit. Nu-l remarcă între zecile de putrefacți care, încet, încet se apropiau de criptele lor. Îi văzu însă pe cei doi calopiteci zdraveni, ca niște halterofili, apucând cadavrele, unul de umeri, celălalt de picioare și azvârlindu-le în crăpăturile dintre pitrele, care se lărgeau ca niște fălci acționate hidraulic, să le facă loc, după care îi presau în somnul centenar.
- Cum apucați morții ca pe niște saci putrezi? îi întrebă pe calopiteci. Nu vă temeți că o să rămâneți în mâini cu oasele lor?”
Tăcere. Asemeni morților pe care îi azvârleau în locașurile lor dintre pietre și calopitecii-gropari erau muți. Prinși de munca strașnică, grăbiți să nu-i prindă noaptea, păreau să nici nu-l fi auzit. Când își îndreptă privirea către zid, remarcă că se afla chiar în dreptul propriului cavou. Până la el, groparii nu mai aveau de azvârlit în cripte mai mult de patru sau cinci morți. Tresări scurt, își strânse pumnii și o zbughi la fugă pe aleea pe care venise. Ajuns în dreptul administratorului morților se opri și îl privi de aproape. Acesta, își răsucise capul și își lipise celălalt obraz de femurul femeii. ”Hei! srigă. Mă auzi?”
Administratorul morților nu-i răspunse. Ar fi vrut să-l tragă de mâneca flanelei scorțoase, să-l facă să vorbească. Se temu însă, că iar îl va auzi pe Cuttyt răcnind în cerul de deasupra sa și nu putu suporta acest gând. Pe platoul în pantă, dintre zidurile groase de piatră ale Vechiului Palat, era din ce în ce mai puțină lumină. Lămpașul chior se aprinsese deja, pe fereastra Capelei Groparilor. Cele mai multe cadavre erau zidite în peretele din partea opusă acestei mici clădiri. Dincolo, către nord, doar din loc în loc, câte un mort își aștepta suirea în criptă. Această constatare îl făcu pe Hanz Mein să transpire și repede simți cămașa lipindu-i-se de piele. În nici o jumătate de oră, calopiteci iși terminau treaba și abia constatând acest lucru se gândi la el. ”Ce se va întâmpla cu mine de azi înainte?” se întrebă, știind că din Primul Palat nu se înorsese nimeni viu, vreodată. Idei, din care să tragă concluzii științifice, pe baza cărora să poată începe cercetarea privind transformarea oamenilor obișnuiți în strigoi vrăjitori, de la morți, nu desprinse. Se îndreptă spre centrul platoului, se opri lângă platanul tânăr din coroană căruia continuau să cadă frunze, una căte una. Mortul care crezuse că o mie de ani trec repede, nu mai era acolo. Se întinse pe spate în locul din care acesta plecase târându-se pe șoldul lui sec, își puse mâinile încrucișate pe piept, așteptând ca frunzele să-i acopere, mai întâi fața, apoi tot corpul. Prefera să fie îngropat de viu, sub o grămadă de frunze uscate, să putrezeasză odată cu ele, decât să se vadă azvârlit de cei doi calopiteci-halterofili, între fălcile pietrelor colțuroase din zid. La început văzu frunzele plutind în aer, legânându-se ca pe valuri, înainte să se oprescă pe chipul său. Apoi le simți doar, acoperindu-i dosul mâinii, fruntea, picioarele, întregul corp. I se păru confortabil să moară de moarte adevărată, îngropat sub frunze, să putrezească asemeni obișnuiților, să miroasă a hoit, decât prins în mreajele unei vrăji cumplite, al cărei stăpân nemilos, să-i batjocorească trupul și sufletul o mie de ani. Mirosul vegetal al frunzelor și propria lui respirație, erau singurele componente ale lumii din jur, în realitatea cărora mai credea. Stătu așa aproape două ore. O durere cumplită de rinichi, îl obligă să se ridice în fund și, oricât de mult s-ar fi concentrat asupra sinuciderii prin voință, înțelese că aceast tip de moarte nu se produce. Își deschise ochii, îndepărtă frunzele de pe corp cu palma, privi în jos. Se făcuse întuneric-bezna. Lămpașul nu mai era chior, dimpotrivă, lumina foarte puternic la ora aceea și fusese agățat de găleata ce spânzura în cumpăna de deasupra fântânii. Se ridică în picioare. Îi văzu pe cei doi calopiteci spălându-se la busturile goale, umplându-și pumnii cu apa ce dădea peste marginile zidăriei rotunde. În jur era liniște, o liniște de mormânt, nu, nu de mormânt, de morminte. Morții din ziduri nu mai sforăiau și nu-și mai povesteau coșmarele, le trăiau, poate. După doar câteva minute, îl văzu pe primul calopitec urcând pe bordura fântânii și aruncându-se, cu picioarele înainte, în interiorul acesteia. La scurt timp în urma lui, și celălalt. Trezit ca dintr-un vis urât, mintea i se lumină și pornii în fugă, într-acolo. Când ajunse în dreptul fântânii, lămpașul de deasupra lui începu să se legene puternic într-o parte și-n alta, să producă curenții care să-l stingă. Apucă totuși să privească în urma calopitecilor-gropari, în interiorul fântânii. Valurile circulare mai izbeu încă, pereții acoperiți de mușchi și licheni. Iar în străfundul acesteia, un topogan luminos, ducea în afara palatului. Se aruncă și el în picioare, în adâncul fântni, cu mâinile și privirea îndreptate în sus. În clipa eceea, felinarul se stinse.