Ce este adevărul? - marin.mihalache

„Ce este adevărul?” l-a întrebat Pilat pe Iisus. Iar Iisus a tăcut discret, demn, stoic. Ce ar mai fi fost de adăugat? Propovăduise deja adevărul celor care avuseseră urechi să audă şi ochi să vadă. Mărturisise despre sine că este Calea, Adevărul şi Viaţa. Acum însă misunea sa pământească se apropia de sfârşit. Era conştient că îl aşteapta moartea, că venise ceasul fatidic al întunericului, când urma să dea bătălia decisivă pentru răscumpărarea şi mântuirea neamului omenesc. Îşi învinsese deja frica prin rugăciunea cu sudoare de sânge şi încredințarea îngerilor; era pregătit, hotărât să bea până la capăt paharul morţii. Dar totodată ştia şi că în scurt timp totul se va termina, că va spune “sfârşitu-sa“ calvarului pământesc, că îşi va încredinţa în curând duhul în mâinile Tatălui şi se va întoarce în Împărăţia cerească. Ce ar mai fi fost totuşi de spus lui Pilat ori unei gloate aduse cu japca, instruite şi plătite să facă zgomot şi galerie politică la un spectacol trist şi tragic, la un proces hotărât deja dinainte fără dovezi sau martori credibili, pus la cale şi înscenat în prealabil de elita religioasă şi parafat de un judecător indecis, dispus să tergiverseze sentinţa în căutarea unei soluţii de compromis care să-l exonereze şi să-l absolve pe el însuşi de responsabilitate. Deși șansele unui vedict favorabil erau minime, Iisus putea totuși să încerce să-și salveze viața printr-un compromis cu autoritatea politică și militară reprezentată de Pilat. Alege însă cu demnitate și dăruire de sine suferința și moartea pe cruce în numele adevărului.

Dat fiind contextul rechizitorial, lipsa de scrupule a interlocutorilor, natura falsă a acuzaţiilor şi nejustețea înscenării acelui proces penal, orice cuvânt al lui Iisus oricât de cinstit şi de drept ar fi fost, ar fi fost folosit ca un nou capăt de acuzare, ar fi fost interpretat şi ar fi fost răstălmăcit şi măsluit tendenţios, maliţios şi contențiós după cum de fapt s-a şi procedat în acest caz. Ar fi dat mai multă apă la moară acuzatorilor săi și ar fi elevat pe interlocutori și gloatele tocmite la o demnitate morală și de caracter care nu li se cuvenea. Ar fi putut chiar da o anumită aparență de legitimitate acelei nelegitime înscenări. Apoi Iisus n-a pregetat să urmeze El însuși ceea ce propovăduise și cum îi învățase pe ucenicii Săi. Când a fost lovit pe un obraz a oferit și obrazul celălalt. Iar oamenii așa ziși ai legii și slujbașii lor servili au lovit cu ură, cruzime și barbarie. Tăcerea și calmul dumnezeiesc al lui Iisus îi înfuria și ȋi exaspera la culme pe cei fără milă de om şi fără frică de Dumnezeu. Din păcate pentru noi și condiția umană dovedim că suntem în continuare dispuși să facem același uz al puterii şi abuz necontrolat și astăzi. Din leagănul copilăriei omeneşti şi până acum am lovit și nu precupeţim nici un moment să lovim cu mişelie, cu sete, abuziv, fără de milă și fără remușcări, de multe ori fără motiv întemeiat, în cei mai neajutorați și poate nevinovați, de multe ori doar să facem pe placul stăpânilor noştri. Ştiind sau neștiind ce facem, dar în mare măsură fără a fi conştienţi că suntem noi înșine orbiţi şi controlați conştient sau inconştient de forţele obscure din noi înşine precum şi de ispitele demonice ale puterii. Iar dacă ar fi ca Iisus să mai umble astăzi prin lume cei invidioşi şi puternici n-ar ezita prea mult nici astăzi să-l răstignească din nou. Oamenii în general preferă mai degrabă sclavia fericită, dictatura benvolentă care oferă cât mai multă pâine şi circ decât libertatea responsabilă, demnă şi sfântă. 

Pilat s-ar fi așteptat poate să audă de la Iisus judicioase și înțelepte argumente legale, filozofice ori teologice ori la un disperat discurs de apărare ca al oricărui inculpat acuzat pe nedrept de sediție, conștient de tragicele repercusini, de spectrul iminent al pedepsei capitale. Însă precum Iisus n-a lungit vorba atunci când diavolul îl ispitise după ce Iisus postise și se rugase în pustie, tot aşa a tăcut când a fost ispitit de Pilat despre ce este adevărul. Tot așa nu răspunde nici lui Irod Antipa când Iisus este adus de la Pilat la curtea regală să dea socoteală de acuzațiile care îi fuseseră înscenate. Sacrificând adevărul şi pe Cel care era şi este Adevărul pe altarul profan al afacerilor omeneşti, prin gestul de a-l trimite pe Iisus la Irod să fie chestionat, Pilat și Irod care până atunci fuseseră adversari politici și se dușmăneau, se împacă devenind prieteni. Iisus era conștient de această perfidie și înțelesese bine faptul că autoritățile seculare, politice și religioase oricât de diametral opuse ar fi la un moment dat ori în alte privințe, totuși de fiecare dată când consideră că sunt la mijloc interesele lor nu pregetă prea mult să ajungă la compromis, să pactizeaze mai ales când împreună se lovesc ca de un zid de un adversar redutabil ori de forțe pe care altfel nu le-ar putea controla ori anihila dacă ar acţiona separat.

Așadar, Iisus a tăcut. Tot aşa tăcuse şi Dumnezeu Tatăl de când dialogase cu înţeleptul şi suferindul Iov până la botezul Fiului când grăise pentru a-I confirma filiatia divină. Și ce argumente ori dovezi mai persuasive de apărare ar fi putut aduce Iisus decât însăși viața sa exemplară, faptul că le vindecase bolnavii, că le hrănise săracii cu pâinea cea întru ființă, că le redase vederea orbilor și că le înviase morții? Că la întrebarea vicleană a celor care se infiltraseră în jurul său să-l ispitească le spusese direct şi deschis să dea cezarului ce este al cezarului. În ciuda orbirii și a paranoiei politice și religioase a puternicilor zilei, Iisus nu venise în lume după puterea politică, nici să răstoarne ierarhiile puterii politice ori religioase ori să tulbure ordinea imperiului secular. Venise să vestească lumii ianugurarea prin Sine a unei altfel de împărății, Împărăția lui Dumnezeu, o împărăție bazată pe adevărul, morala și dreptatea divină. Diavolul îi oferise deja lui Iisus împărăția lumii acesteia, numai dacă Iisus i s-ar fi închinat. 

Precând ședea pe jilțul de judecător al lui Iisus, starea de spirit a lui Pilat era însă pe cât se poate de tulbure și agitată din cauza grijilor personale, a situației sale politice precare. De aceea poate și ezita, era în cumpănă, se frământa, nu prea știa ce să facă neprihănitului aceluia. Pilat avea el însuși nevoie de o salvare personală, dar nu de natură escatologică, ci omenească, de o salvare a vieții și poziției sale politice. În momentul istoric respectiv protectoratul politic al lui Pilat la Roma se cam terminase când mentorul său puternicul şi influentul comandant al gărzii pretoriene Lucius Aelius Sejanus, amicul și sfetnicul apropiat al împăratului Tiberius,  căzuse el însuși din grațiile imperiale și fusese trecut la cele veșnice. Precând se pregătea să stea pe jilțul de judecată în cel mai important proces politic al istoriei și urma să decidă soarta omenească a lui Iisus, împotriva lui Pilat fuseseră deja depuse plângeri la împărat și se mai insinuau chiar atunci și alte acuzații grave de trădare a intereselor romane dacă decizia sa în privința lui Iisus n-ar fi fost pe placul celor care-l adusese la el să fie judecat și condamnat. Pilat urma să se prezinte în persoană în fața lui Tiberiu la Roma să încerce să dea socoteală și eventual să se dezvinovățească, dar acea întâlnire ar fi putut fi fatidică și ar fi putut să-l coste nu numai cariera politică dar poate și capul. Providențial pentru Pilat a fost însă că împăratul Tiberiu a murit înainte că Pilat să fi ajuns la Roma. Dar când îl judeca pe Iisus, Pilat era el însuși tulburat și în același predicament ca Iisus și poate chiar ar fi vroit să știe ce este adevărul, dacă astfel de adevăr există, sau cel puțin cum s-ar fi putut apara cineva precum Pilat însuși acuzat de multe pe drept sau pe nedrept și pe care-l păștea, precum pe Iisus sentința capitală. Înțelepciunea nazarineanului, a lui Yeshua, despre care ca și Irod Antipa auzise vorbindu-se, i-ar fi putut oferi lui Pilat o soluție, o cale de ieșire din propria sa încurătură și  dilemă în care se afla.

Din textul și contextul Scripturii reiese destul de clar că Pilat era informat și înțelesese bine adevărul că Iisus era nevinovat de toate acuzațiile care i se aduseseră și chiar a încearcat de câteva ori să găsească o cale spre a-l declara nevinovat pe Iisus. Dar adevărul și toată nevinovătia lui Iisus au fost socotite a fi mai periculoase pentru liniștea puternicilor zilei decât eliberarea din temniță a unui criminal notoriu. Pilat era însă versat juridic, era conștient și poate mândru de suprioritatea sistemului legislativ și a principiilor de jurisprudență romane a căror standarde de echitate și efect civilizator atinseseră apogeul în lumea antică și de aceea erau aplicate cu tot decorul şi prestanţa demonstrativă posibilă ca argument justificativ al dominației romane asupra vastului demeniu colonial. Atât romanii cât și iudeii fiecare în propria tradiție ajunseseră la sisteme juridice fără egal pentru timpurile respective dar care au influențat după aceea și sistemele  juridice ale lumii. Dar la adevărul juridic pe care-l cauta Pilat nu se putea ajunge doar prin logica, rațiunea și înțelepciunea omenească, ci prin legea cea nouă a Împărăției lui Dumnezeu propovăduite de Iisus.

Oricât de virtuoasă și de luminată ar fi mintea omenească, unde este rațiune este și îndoială, încercare de justificare şi de raționalizare a păcatului şi a fărădelegilor. Câtă inteligenţă şi rafinament intelectual n-a pus şi continuă să pună nonşalant, voit sau nevoit omul în slujba răului și a nedreptății de multe ori chiar cu bune intenții? Mintea omenească oricât de logică și etică ar fi ori și-ar propune să fie este în mare parte controlată sau influențată aprioric de inconștient, de instinctul personal de conservare, de formația intelectuală și de sensibilitatea aparte a celui care judecă. Mintea este de multe ori condiţionată tacit și dispusă să facă jocul viclean al puterii precum ursul dresat joacă după ritmul tobei celui care l-a dresat și îl hrănește. Astfel s-a ajuns ca judecata lui Pilat, în ciuda bunelor intenții, să eșueze într-un lamentabil fiasco, în ratarea și trădarea spiritului dreptății, a justiției și a legii. In ciuda existenței celor mai echitabile sisteme juridice la dispoziție la timpul respectiv, și prin legea romană și cea iudaică, totuși datorită sperjurului, a lașității morale, a manipularii din umbră a gloatelor, la cel mai important verdict al istoriei omenești s-a ajuns printr-un compromis de culise, prin vicierea procedurilor legale, a celor mai elementare reguli de jurisprudență, de prezentare și de adminstrare a probelor de evidență. Nu numai spiritul legii ci și litera legii au fost flagrant încălcate.

Pilat pune lui Iisus o întrebare omenească, mult prea omenească, şi ca răspuns se aștepta poate la vrun aforism poetic sau teologic ori la un anume enunț filozofic de preferință stoic, ceea ce l-ar încântat şi flatat pe prefectul provinciei romane Iudeea. “Ce este adevărul?” era totuși o întrebare abstractă și impersonală pusă lui Iisus care a marturisit despre sine că este „Calea, Adevărul şi Viaţa”, adică Persoană, fiinţă dumnezeiască. Că este Dumnezeu și om și nu un lucru, o stare, ori o categorie filozofică impersonală. Pilat era o ființă omenească, parte din lumea aceasta și de aceea condiționat de înțelegerea relativistă și limitată a lumii acesteia. Pilat nu ajunsese să înțeleagă ori să se lase covârșit de rațiunile iubitoare dumnezeiști, nu era atins de aripa de înger a acelei nebunii frumoase a credinței în Adevarul cel viu și revelat. Ori Iisus spusese și știa că nimeni nu poate veni la El, nu-i poate înțelege Adevărul, nu-l poate cunoaște pe El ca Adevărul cel viu și întrupat dacă nu era chemat la El de Tatăl.  

Din textul Sfintei Scripturi reiese că Pilat era în cumpănă și nedumerit, nu-i pricepea deloc atitudinea lui Iisus, nu înțelegea de ce totuși i se cerea atât de insistent moartea. Nu-l înțelegea pe Iisus nici măcar ca om, fiindcă ar fi fost firesc, normal și de așteptat ca un om să încerce să se apere, să se dezvinovățească, să încerce să explice adevărul din punctul său de vedere, să se comporte ca orice inculpat acuzat de sediție politică asupra căruia Pilat avea putere de viață și de moarte, și Pilat totuşi încerca să-i ofere o șansă de a trăi. Pilat înțelegea însă destul de bine faptul că tăcerea de moment a lui Iisus ar fi putut să-l coste viaţa, să se prelungească în tăcere veșnică. Ca și pe Irod Antipa și pe Pilat îl chiar fascinase personalitatea enigmatică a lui Nazarineanului, poate îi chiar admira acestuia „stoicismul”, detașarea ataractică și demnă prin care își asuma destinul, inclusiv atitudinea eroică în fața spectrului tragic și nemilos al unei morți iminente și atât de crude și agonizante.

Procesul cu toată degringolada și falsitatea judecății ar fi putut bineînțeles evitate. Iisus care mai trecuse miraculos prin mijlocul mulțimilor care-i puseseră la cale moartea putea și atunci ușor să iasă din încurcătură și încercuirea celor vicleni care-l dușmăneau și îl invidiau, din viesparul înveninat al intrigilor politice în care intrase. Putea lesne să dispară incognito în noaptea de dinaintea judecății, să i se piardă urmele prin istorie pentru totdeauna. Dar nu pentru asta venise El în lume. Iisus care se rugase Tatălui să ia de la El paharul morții aceptase deja Voia Tatălui și astfel  S-a predat singur în mâinile celor care-i doreau cu orice preț moartea și nimic altceva.

Împărăția pe care o slujea Pilat era din această lume dualistă, a nesiguranței, o lume cu două fețe precum zeul Ianus zeul roman al tranzițiilor, al ușilor care se deschid și se închid în funcție de împrejurări, al începuturilor dar și al sfârșiturilor. A lui Ianua cel cu două fețe, cu o față privind spre viitor și cu o față privind spre trecut. Pus în dilema legală și morală, sub amenințarea presiunilor politice, Pilat cedează până la  urmă și alege soluția de compromis, soluția ce părea mai expeditivă și mai avantajoasă pentru el însuși și pentru cei care îl acuzaseră pe nedrept pe Iisus. Iar pentru păcatele săvârșite Pilat se spală ritual pe mâini.  

Faptul că Iisus ar fi pretins ca este Fiul lui Dumnezeu, că este de natură divină și umană și că a fost trimis de Dumnezeu Tatăl cu o misiune specială de salvare a omului și a lumii și de inaugurare a Împărăției lui Dumnezeu, faptul ca Iisus se mărturisea pe sine a fi Dumnezeu, ori regele iudeilor, pentru Pilat nu avea prea multă însemnătate. Oricum n-ar fi însemnat că Iisus ar fi comis vreo crimă care se pedepsea cu moartea. În panteonul ecumenic mai erau zeități cu astfel de pretenţii şi veleități, iar romanii, precum perșii și grecii înaintea lor erau toleranți religios dacă închinătorii nu se împotriveau statului de drept. Romanii erau chiar dispuși să adopte și să infieze toți zeii legendari și mitici ai tuturor popoarelor și triburilor cucerite. În felul acesta puteau controla mai uşor şi pe slujitori şi pe idolii lor. Prin învăţătura Sa şi prin adevărul revelat prin Duhul Sfânt, Iisus a revoluţionat însă în ultimă instanță spiritual codurile morale, religioase și penale, transformându-le din legi și cutume omeneşti, ale faptei şi a pedepsei după măsura faptei, ale legilor şi ordinelor aplicate rigid, arbitrar şi capricios de puterea politică, juridică şi religioasă prin acoliţii servili şi hipocriţi ai acestora, în deziderate ale raţiunilor iubitoare şi sensibile ale inimii, ale milei şi iertării, înnobilând fiinţa omenească prin libertatea de a alege să facă binele moral din iubire de Dumnezeu şi de semeni. Iisus n-a venit să abolească ori să schimbe legea ci să-o împlinească astfel ca omul să nu trebuiască să se mai supună orbeşte canonului, uzanţelor, și judeţelor strâmbelor vaviloane ci printr-o transformare spirituală a minţii şi a inimii omeneşti.

La întrebarea „ce este adevărul” s-ar putea răspunde totuși filozofic, juridic, logic, rațional, intuitiv ori discursiv. Este ceea ce încearcă să facă lumea aceasta științific și filozofic și reușește în mare masură. Enciclopediile lumii și telefonele inteligente, calculatoarele performante sunt rezervoare uluitoare de informații și de cunoștințe despre adevăr. Cu astfel de cunoștințe, utile, mai puțin utile ori inutile, putem construi jucării și proteze mentale, lucruri folositoare dar și arme de distrugere în masă. Dar în ultimă instanță cunoștințele despre adevăr nu mântuie pe nimeni, cunoașterea Dumnezeului cel Viu și Adevărat, da.

Astfel se face că adevărul pe care nu l-au înțeles nici autoritățile religioase din timpul lui Iisus atât de bine cunoscătoare ale legii sacre, nici venerabilul judecător împuternicit al legii seculare romane, i s-a revelat totuși într-un vis nevestei lui Pilat care i-a trimis vorbă acestuia pe când sta pe scaunul de judecare a lui Iisus: „Să n-ai nimic a face cu neprihănitul acesta, căci azi am suferit mult în vis din pricina lui.” Sentința de judecată pronunțată de Pilat n-a fost să fie definitivă, ci a fost îngăduită de Dumnezeu numai ca să se împlinească Scripturile. Cazul se va redeschide spre rejudecare la doua venire în glorie a lui Iisus Hristos la Judecata de apoi. Atunci Iisus nu va mai veni ca un miel care tace și este dus la înjunghere, ci va veni în putere, ca Împărat și Judecător al lumii. Fiul Omului și sfinții lui Dumnezeu vor judeca vii și morții cei înviați, chiar și pe îngeri. Atunci vom afla nu numai răspunsul lui Iisus la întrebarea lui Pilat. Atunci vom cunoaște cu totii cine este Adevărul și Adevărul ne va face întradevăr liberi.