Caruselul - Lucia Eniu

Calindru a primit în dar caruselul într-o zi de martie, însorită, e drept, dar ninsă ca un pom în luna mai. Nu-și amintea să mai fi nins de ziua lui în toți cei zece ani de când venise pe lume. Cu fulgi mulți, uriași, pătrați, oarecum, aducând mai degrabă cu niște bucăți de hârtie zdrențuite. O hârtie albă ca sufletul lui de copil. Dintre toate cadourile, caruselul îl impresionase cel mai tare. Nu era prea mare, dar arăta aproape ca unul "de-adevăratelea", cum spunea Mălin, fratele cel mare. Era pictat în culori vii, iar căluții străluceau în șei, fluturându-și coamele în zbor. Erau atât de bine plămădiți din lemn tare, încât parcă se auzeau nechezând. Când i-a întors cheița și caruselul a prins a se învârti, Calindru a rămas nemișcat minute în șir admirându-i rotirea, apoi l-a pornit din nou, iar și iar, și tot așa, și tot așa, vreme de mulți ani, până când, într-o zi de martie fără ninsoare, s-a trezit adult în toată firea. Caii, departe de a-și pierde strălucirea, păreau parcă mai vii ca niciodată. Caruselul fusese ținut la mare preț, ca o comoară care merită păstrată și admirată în taină.
Timpul, nărăvaș în anii copilăriei, asemeni unui cal din aceia sălbatici, nestrunit de nimeni, curgând repezit ca apa unei cascade, și-a mai domolit, pe urmă, trecerea, și Calindru și-a trăit tinerețea în ritm de trap, intrând în vâltoarea vieții cu pieptul trufaș și gustând din toate cele, îngăduite și neîngăduite. Caii, adevărați, de-acum, i-au devenit singurul rost și-n umbra lor și-a trasat fiecare drum pe care a pășit. Astfel încât, în plină maturitate, cartea pe care a intitulat-o simplu Caii lui Calindru s-a scris firesc și cuminte, ca o respirație de om crescut în creierii munților. El și caii, în ținutul acela parcă de dincolo de vremuri, cu copaci falnici și viguroși și cu dealuri de poveste, încercând să le deslușească graiul, să le cunoască ritmul și să și-l însușească. El, nepriceputul într-ale trăirilor nespuse, venind dintr-o lume încâlcită de cuvinte și gânduri, de fapte de tot soiul, mai mari și mai mici, mai rotunde și mai semețte, mai omenești și mai umile, și-a aninat sufletul de streașina lăcașului acela fără nume în care caii găseau adăpost și hrană și l-a lăsat acolo. În carte, a scris numele date fiecăruia dintre ei pe măsura înfățișării și a caracterului, le-a prins, oarecum, și o parte din strălucire, din semeție și din tandrețe. N-a reușit, însă, pe deplin, să prindă între foi dorința aceea nestăvilită de libertate pe care nimic din ce-i lumesc nu le-o poate înfrâna. N-a încăput în cuvinte, i s-a scurs printre degete și a lăsat-o să curgă, adăpându-se și el, atât cât i-a îngăduit condiția de om cu existență precară și neînsemnată. Caii, trăitori și ei doar o vreme, i-au apărut mereu ca niște ființe coborâte dintr-un cer fabulos, altul decât cel pe care el îl știa.
Apoi, într-o iarnă ca de sfârșit de lume, cu ger și ninsori apocaliptice, răul augur a făcut ca muntele din apropiere să fie zguduit de o avalanșă cum nu se mai pomenise în anii din urmă. Caii s-au pierdut cu toții, îngropați în tone de zăpadă. Calindru care, tocmai în acea vreme, coborâse în orașul cel mai apropiat pentru de-ale gurii, a privit mormanul de zăpadă cu amărăciune. N-a plâns, n-a blestemat și nici n-a implorat cerul. De adunat, n-a mai avut ce să adune. Toate acareturile dispăruseră împreună cu caii sub zăpada ucigașă. În primăvară, când zăpezile urmau să se topească, ei, caii lui falnici și frumoși, aveau să apară ca niște prinți adormiți atinși de putreziciunea vremelniciei. Calindru n-a mai privit înapoi. Și-a urmat drumul spre orașul cel mic și, de acolo, spre orașul cel mare, a străbătut ținuturi, spunând, pe rând, ca o litanie, numele fiecăruia dintre cai. Pentru aducere aminte. Ritualul acesta avea să-l respecte întocmai în fiecare sfârșit de iarnă din anii mulți care aveau să vină.
A urmat, apoi, obișnuita întemeiere a familiei, au venit copiii, un băiat și o fată, viața i-a intrat pe făgașul rutinei, al monotoniei și al decrepitudinii. Soția i-a dispărut prea devreme, pradă unei boli neiertătoare, copiii l-au lăsat în urmă, construindu-și fiecare o existență cuminte și anostă. În casa cea mare, Calindru s-a trezit singur și bătrân. Viața trecuse pe lângă el, îi făcuse cu ochiul o clipă, îi surâsese larg, apoi îl abandonase, lăsându-l în voia amintirilor de tot soiul. Caii se treziseră în el, ieșeau din ce în ce mai des din mormântul în care îi îngropase adânc, acolo, în suflet. Îi vorbeau în vis cu glasuri omenești, îl purtau prin lumi nemaiumblate. Calindru se trezea în zori cu sufletul greu de amar, tot mai bătrân, gârbovit și albit de vreme. Ieșea tot mai puțin, mânca tot mai puțin, dormea greu, tresărind în fiecare noapte, înfrigurat, ca și cum ar fi așteptat un miracol. Dar miracolul întârzia să apară, nu era pe măsura așteptărilor lui.
Apoi, într-o primăvară târzie, cu sufletul cărunt și trupul veșted, Calindru s-a pregătit de drum. Și-a sărutat copiii, și-a luat rămas bun de la toți și de la toate, a închis ușa de la intrare și-a pornit spre casa copilăriei din orașul cel mare, acolo unde fratele cel mare își construise o lume așezată în tiparele părintești. În camera de odinioară, pe un raft din bibliotecă, în mijlocul cărților cu cotoare îmbătrânite, trona, neatins de patina vremii, caruselul copilăriei. Calindru îl privi cu duioșie, îl luă în mâinile-i tremurânde. Caruselul pierduse din culoare, căzuse și el în capcana timpului. Unul dintre cai lipsea, altul era pe jumătate distrus, ceilalți, însă, rămăseseră întregi, dar fără strălucirea de altădată. Calindru învârti cheița și închise ochii, trist. Ce-ar fi putut să vadă? O rotire tristă și ea, decrepită. Un fior rece îi străbătu trupul îmbătrânit. Simți, apoi, o căldură nefirească. Începu să tremure, febril. Își simți fălcile încleștate. Deschise ochii, dar nu văzu decât o ceață groasă, apoi, lumini, umbre, culori amestecate. Încercă să țipe, țipă, într-un târziu, și auzi un sunet straniu. Un nechezat de mânz abia răsărit. Își pierdu cunoștința sau poate doar simți că și-o pierde. Nu mai avea stăpânire pe sine, pe lucrurile din jur, sunetele dispărură și ele. Apoi, după un oarecare timp, își simți picioarele zvâcnind și, în ritm de trap, cu coama în vânt, în mijlocul cailor înhămați la carusel, necheză fericit.