Un copac. O stâncă. Un nor. - Carson McCullers

Ploua în dimineaţa aceea şi era încă întuneric. Când a ajuns la tramvaiul-cafenea, băiatul aproape îşi încheiase traseul şi a intrat pentru o cafea. Localul era deschis toată noaptea, proprietatea unui tip zgârcit şi cinic cu numele Leo. După strada pustie, jilavă, cafeneaua părea primitoare şi luminoasă: de-a lungul barului stăteau doi soldaţi, trei muncitori de la fabrica de tors bumbac, iar într-un colţ, un om aplecat cu jumătate din nas şi faţă în halba cu bere. Băiatul purta o bonetă asemănătoare cu cea a aviatorilor. Intrând în cafenea, el a dezlegat cureluşa bonetei şi i-a ridicat clapa deasupra urechiuşei lui trandafirii; adeseori în timp ce-şi bea cafeaua cineva îi adresa câteva cuvinte pe un ton prietenos. Dar în dimineaţa asta Leo a evitat să-l privească în ochi şi nici ceilalţi oameni nu i-au vorbit. A plătit şi tocmai părăsea localul când o voce l-a chemat:
“Fiule! Hei, fiule!” A întors capul şi omul din colţ îi făcea semne cu degetul îndoit, arătând spre el. Îşi scosese faţa din haba cu bere şi părea deodată foarte vesel. Omul era înalt şi palid, cu un nas mare şi cu părul de un gălbui şters.
“Hei, fiule!” Băiatul s-a îndreptat spre el. Era un copil plăpând de aproape doisprezece ani, cu un umăr atârnând mai jos decât celălat din cauza tolbei cu ziare. Avea o faţă îngustă, pistruiată, şi ochii rotunzi de copil.
“ Poftim, domnule ?”
Omul a pus o mână pe umărul copilului, apoi a apucat bărbia acestuia şi i-a întors faţa dintr-o parte în cealaltă.Băiatul s-a tras înapoi stingherit.
“Hai, spuneţi! Ce mare idee v-a venit?” Vocea copilului devenise ascuţită; în cafenea se făcuse deodată foarte linişte.
Bărbatul a zis fără grabă : “ Te iubesc.” Toţi oamenii de-a lungul barului au râs. Băiatul se încruntase şi privea în jurul lui, neştiind ce să facă. Şi-a îndreptat privirea către bar la Leo, dar Leo îl urmărea cu e expresie obosită şi batjocoritoare. Băiatul a încercat şi el să râdă. Dar omul era grav şi trist.
“ N-am avut de gând să te iau în râs, fiule,” a zis el. “ Stai jos şi bea o bere cu mine. Trebuie să-ţi explic ceva.”
Cu atenţie, trăgând cu coada ochiului, copilul cu ziarele a privit întrebător la oamenii de la bar încercând să înţeleagă ce trebuie făcut. Dar aceştia se întorseseră la berea şi la micul lor dejun şi nu-l mai luau în seamă. Leo a pus a ceaşcă de cafea şi un păhărel de frişcă pe bar.
“E minor,” a zis Leo. Băiatul cu ziarele s-a cocoţat pe scaun. Urechea lui de sub clapa ridicată a bonetei era foarte mică şi roşie. Omul dădea grav din cap către el. “ Este important,” a zis el. Apoi a dus mâna la buzunarul lateral de la pantaloni şi a scos afară un obiect pe care îl ţinea în palma mâinii pentru ca băiatul să-l poată vedea.
“ Priveşte foarte atent,” a spus. Băiatul s-a uitat atent, dar nu era nimic la care să privească foarte atent. Omul ţinea în palma lui mare şi soioasă o fotografie. Era poza unei femei, dar pătată, astfel că doar pălăria şi rochia pe care le purta se desluşeau clar.
“ Vezi?” a întrebat omul. Copilul a dat din cap şi omul i-a arătat o altă fotografie. Femeia stătea pe o plajă în costum de baie. Costumul făcea ca burta femeii să pară foarte mare, încât acesta era singurul pe care îl remarcai.
“ Te-ai uitat bine?” S-a aplecat mai aproape şi pe urmă a întrebat: “ Ai mai văzut-o înainte?” Băiatul stătea nemişcat, privind bărbatul dintr-o parte.
“ Nu încât să-mi amintesc de ea.”
“ Foarte bine.” Omul a strâns fotografiile şi le-a pus înapoi în buzunar.
“ Aceea a fost nevasta mea”.
“ A murit?” a întrebat băiatul.
Omul a scuturat uşor din cap. Şi-a strâns buzele ca atunci când vrei să fluieri şi a răspuns într-un fel tărăgănat: “ Nuuuu – “ a zis. “O să-ţi explic.” Berea din faţa lui stătea pe tejgheaua barului într-o halbă mare, cafenie. El nu o ridicat-o ca să bea din ea. În schimb, s-a aplecat şi punând fruntea pe marginea tejghelei a stat aşa un timp. Apoi a ridicat halba cu ambele mâini şi a băut.
“ Într-o noapte o să adormi cu nasul ăla mare în halbă şi o să te îneci,” a spus Leo. “ Măreţie trecătoare înecată în bere. Asta chiar ar fi o moarte rafinată. “ Băiatul cu ziarele a încercat să trimită un semnal spre Leo. Când omul nu-l vedea, el şi-a răsucit gâtul şi deschizând gura a întrebat fără glas: “ Beat?” Dar Leo a ridicat doar din sprâncene şi s-a întors să mai pună câteva felii de şuncă pe grătar. Omul a împins halba mai departe de el, şi-a îndreptat trupul şi şi-a pus neglijent una peste alta mâinile colţuroase pe tejghea. Se uita la băiat, iar faţa lui era tristă. Nu clipea, dar din când în când pleoapele se închideau cu o delicată solemnitate peste ochii lui de un verde deschis. Se apropiau zorii, şi băiatul a mutat tolba cu ziare pe celălat umăr.
“ Vorbesc despre dragoste,” a zis omul. “ Pentru mine este o ştiinţă.”
Băiatul coborâse jumătate de pe scaun. Însă omul a înălţat degetul arătător, şi era ceva din atitudinea lui care îl reţinea pe băiat şi nu-l lăsa să plece.
“Acum doisprezece ani m-am căsătorit cu femeia din fotografie. A fost soţia mea nouă luni, trei zile şi două nopţi. Am iubit-o. Da. . . “ Şi-a controlat vocea ştearsă, dezlânată şi a spus iarăşi:”Am iubit-o. Mă gândeam că şi ea mă iubea. Eram inginer la căile ferate. A avut tot confortul şi luxul pe care îl putea oferi o casă. Niciodată nu mi-a trecut prin minte că nu era mulţumită. Dar ştii ce s-a întâmplat?”
“ Hopa!” zise Leo. Omul nu şi-a luat ochii de pe faţa băiatului. “M-a părăsit. Am intrat în casă într-o noapte şi casa era goală, şi ea plecase. M-a părăsit.”
“ Cu un tip?” a întrebat băiatul. Încetişor omul şi-a sprijinit palma de tejghea. “Bineînţeles, fiule. O femeie nu fuge singură în felul ăsta.” În cafenea era linişte; molcomă şi neagră, ploaia părea să cadă fără sfârşit pe strada pustie. Leo a apăsat cu dinţii furculiţei lui lungi şunca pe grătar. “Aşa că ai urmărit pocnitoarea unsprezece ani. Vai de capul tău, bătrân amărât!” Pentru prima oară omul s-a uitat la Leo. “Nu fi vulgar, te rog. Şi în afară de asta, nu vorbeam cu tine.” S-a întors către băiat şi i-a spus într-un fel de şoaptă confidentă şi conspirativă: “Hai, să nu-i dăm atenţie. O.K.?” Băiatul cu ziarele a încuviinţat îndoielnic.
“S-a întâmplat aşa,” a continuat omul. “Eu sunt o persoană care simte multe lucruri. Toată viaţa mea, unul după altul, am fost impresionat de lucruri. Piciorul unei fete frumoase. Clarul de lună. Un lucru după altul. Dar partea importantă este că atunci când ceva îmi plăcea aveam senzaţia că lucrul acela nu era bine aşezat sau prins de mine. Nimic nu părea să se lege complet sau să se potrivească cu celelate lucruri. Femei? Am avut din ele partea mea. Totuna. După, rămâneau pe alături, desprinse de mine. Am fost un om care nu a iubit niciodată.” A închis foarte încet pleoapele, iar gestul amintea de tragerea cortinei la sfârşitul actului într-o piesă de teatru. Când a vorbit din nou vocea îi era excitată, iar cuvintele curgeau repede – lobii urechilor lui mari şi clăpăuge păreau să vibreze.
“ Apoi am întâlnit femeia asta. Aveam cincizeci şi cinci de ani, iar ea întotdeauna îmi spunea că avea treizeci. Am întâlnit-o la o benzinărie şi ne-am căsătorit după trei zile. Ştii cum a fost? Pur şi simplu, nu pot să-ţi spun. Toate sentimentele pe care le-am avut vreodată s-a adunat adunat în jurul acestei femei. Nimic nu mai stătea dezlegat în mine, toate se împlineau în ea.” Omul s-a oprit brusc, frecându-şi nasul lung. Vocea i-a coborât într-o şoaptă prelungă şi plină de reproş: “ Nu explic cum trebuie. S-a întâmplat astfel – erau acolo acele sentimente minunate şi acele mici plăceri nelegate în mine. Şi această femeie era ca o linie unificatoare pentru sufletul meu. Mi-am trecut bucăţelele sinelui meu prin ea şi am ieşit dincolo afară întreg. Mă urmăreşti?”
“Cum o chema” a întrebat băiatul.
“Oh,” a spus el. ” O strigam Dodo. Dar, oricum, numele e ceva
imaterial.”
“ Ai încercat să o faci să se întoarcă?” Omul părea să nu audă. “ După câte ţi-am spus, îţi imaginezi cum m-am simţit când m-a părăsit.” Leo a luat şunca de pe grătar şi a îndoit două felii din ea într-un baton de pâine. Avea o faţă cenuşie, cu ochii ca două tăieturi şi cu un nas ascuţit, uşor pătat de umbre vineţii. Unul din muncitori a făcut semn că mai vrea cafea, iar Leo i-a umplut iarăşi ceaşca. El nu reumplea ceaştile gratuit. Muncitorul lua micul dejun aici în fiecare dimineaţă, dar cu cât Leo îşi cunoştea clienţii mai bine, cu atât îi trata mai cu zgârcenie. Acum îşi mesteca propriul sandwich ca şi cum ar fi făcut-o împotriva propriei voinţe.
“Şi de atunci nu i-ai mai dat de urmă?” Băiatul nu ştia ce să creadă despre omul acela, iar pe faţa lui de copil se citea o anume sfială amestecată cu curiozitate şi îndoială. El era nou pe traseul ziarelor; încă nu se obişnuise să fie afară în oraş atât de devreme, în dimineaţa neagră şi străină.
“ Da,” a zis omul. “Am încercat mai de multe ori să-o găsesc şi să-o aduc înapoi. Am umblat pretutindeni încercând să dau de ea. M-am dus la Tulsa, unde avea prieteni. Şi la Mobile. Am fost în fiecare oraş pe care l-a pomenit vreodată pe când era cu mine, am vânat fiecare om pe care îl cunoscuse odinioară. Tulsa, Atlanta, Chicago, Cheehaw, Memphis. . . . Aproape doi ani întregi am alergat prin ţară căutând-o.”
“ Însă perechea de turturele dispăruse de pe faţa pământului!” mârâi Leo.
“ Nu-l asculta,” şopti omul. “ Şi, de asemenea, uită acei doi ani. Nu sunt importanţi. Ceea ce contează e că undeva în al treilea an un lucru curios a început să mi se întâmple.
” Ce?” a întrebat băiatul. Omul s-a aplecat şi-a înclinat paharul pentru a lua o înghiţitură de bere. Dar cum stătea aplecat deasupra halbei, nările au început să-i tremure uşor; a mirosit aroma drojdiei, dar nu a băut. “ Pentru început, dragostea e un lucru curios. Prima oară nu m-am gândit decât cum s-a aduc înapoi. Era un fel de manie. Dar apoi, cu trecerea timpului, am încercat să mi-o amintesc. Dar ştii ce s-a întâmplat?”
“ Nu ,” a spus băiatul.
“ Când mă aşezam pe pat şi încercam să mă gândesc la ea, mintea mea devenea oarbă. N-o puteam vedea. Atunci scoteam fotografiile şi o priveam.
Degeaba. Nu ieşea nimic. Beznă. Îţi poţi imagina asta?”
“ Spune, Mac !” a aruncat Leo de la tejghea. “ Îţi poţi imagina mintea cucului ăstuia în beznă?” Fără grabă, ca şi cum ai înlătura nişte muşte, omul a fluturat din mână. Ochii lui verzi erau aţinteau concentraţi faţa mică şi subţire a baiatului cu ziarele.
“ Dar, deodată, o bucăţică de sticlă pe trotuar. Ori o melodie de câţiva bani la un tonomat. O umbră pe un zid, noaptea. Şi îmi amintesc. S-ar fi putut întâmpla pe o stradă, şi eu aş plânge sau m-aş izbi cu capul de un stâlp. Mă urmăreşti?”
“ O bucăţică de sticlă. . .” zise băiatul.
“Orice. Mă învârteam peste tot şi nu aveam puterea să ştiu unde şi cum o să-mi amintesc de ea. Ai impresia că poţi construi un fel de scut. Dar amintirile nu vin către tine direct din faţă – ci te aşteaptă pe la colţuri. Eram la mâna a orice auzeam sau vedeam. Pe neaşteptate, în loc să perii ţara în lung şi-n lat căutând-o, a început ea să mă urmărească prin toate sertarele sufletului. Ia aminte, ea mă urmărea! Şi chiar în sufletul meu.”
Acum, băiatul a întrebat:” În ce parte a ţării te aflai atunci?”
“Ooh,” a gemut omul. “ Boleam de moarte. Parcă eram bolnav de variolă. Mărturisesc, fiule, că am beţivănit. Am preacurvit. Am comis toate păcatele înspre care am fost atras. Nu-mi place s-o spun, dar o fac. Când rememorez acea perioadă, un fel de clei mi se lipeşte de creier; a fost de-a dreptul îngrozitor.”
Omul şi-a aplecat capul şi a atins tejgheua cu fruntea. Pentru un moment a stat aplecat în acea poziţie, ceafa lui vânoasă era acoperită cu ţepi de păr galben, iar mâinile cu degete lungi şi noduroase împreunate, palmă în palmă, într-o atitudine de rugăciune. Apoi omul s-a îndreptat, zâmbea, şi figura îi devenise luminoasă, timidă şi îmbătrânită.
“ S-a petrecut în al cincilea an,” a spus el.” Şi atunci a început ştiinţa mea.”
Gura lui Leo a s-a crispat într-un uşor şi trecător rânjet. “ Well, nimeni dintre noi, băieţi, n-o să mai fie iarăşi tânăr,” a zis el. Apoi cu o neaşteptată furie a trântit de duşumea cârpa de spălat vase din mână. “Of, of, Romeo cu coada între picioare!”
“Ce s-a întâmplat?” a întrebat băiatul.
Vocea bătrânului s-a auzit înaltă şi clară: “ Pace,” a răspuns el.
“ Aă ? ”
“ Este dificil de explicat la modul ştiinţific, fiule” a zis el. “ Presupun că explicaţia raţională este aceea că atât eu cât şi ea am fugit unul de celălalt prea multă vreme şi că, în sfârşit, ne-am regăsit, ne-am liniştit şi ne-am împăcat. Pace. O neobişnuită şi minunată penumbră. Era primăvară în Portland şi ploua în fiecare după amiază. Întreaga seară n-am făcut altceva decât să stau acolo în patul meu, în întuneric. Şi aşa mi-a venit ştiinţa.”
Lumina dimineţii intra, bleu pal, prin ferestrele tramvaiului. Cei doi soldaţi şi-au plătit berile şi au deschis uşa – unul dintre ei înainte de a ieşi afară şi-a periat părul şi şi-a curăţat jambierele de noroi. Cei trei muncitori erau aplecaţi peste micul lor dejun. Ceasul lui Leo ticăia pe perete.
“Asta-i. Şi fii atent. M-am tot gândit la dragoste şi i-am înţeles logica. Am priceput ce nu e în regulă cu noi. Bărbaţii se îndrăgostesc prima dată. Şi de ce anume se îndrăgostesc?”
Gura băiatului era întredeschisă, dar el nu a răspuns.
“De o femeie. “ Fără ştiinţă, fără nici o pregătire prealabilă, îşi asumă cea mai periculoasă şi sacră experienţă pe care a lăsat-o Dumnezeu pe pământ. Se îndrăgostesc de o femeie. Este aşa ceva corect, fiule?”
“Mda”, a şoptit băiatul.
“Ei, din neştiinţă, încep de la celălalt capăt al dragostei. Ei încep de la apogeu. Şi mai poţi să te miri că totul se termină atât de nefericit? Ştii cum ar trebui să iubească oamenii?”
Bătrânul s-a întins şi a apucat băiatul de gulerul jachetei. L-a scuturat un pic cu delicateţe, iar ochii lui verzi îl priveau cu seriozitate, fără să clipească.
“Fiule, ştii cum ar trebui să înceapă dragostea?”
Băiatul asculta, mic şi neclintit. A dat încet din cap a negare. Bătrânul s-a aplecat mai aproape şi a şoptit:
“ Un copac. O stâncă. Un nor.”
Afară, în stradă, continua să plouă: o ploaie liniştită, gri, fără sfârşit. Sirena fabricii de tors bumbac a sunat pentru schimbul de la ora şase şi cei trei muncitori au plătit şi au plecat. Nu mai rămăsese nimeni în cafenea în afară de Leo, de bătrân si de băieţaşul cu ziarele.
“ Aşa era vremea în Portland,” a zis el. “ Pe vremea când a început ştiinţa mea. Am meditat şi am început-o cu mare prudenţă. Câdeodată ridicam un obiect de pe stradă şi-l luam acasă cu mine. Am cumpărat un peştişor auriu.Şi m-am concentrat asupra peştişorului şi l-am iubit. Am progresat încet de la un lucru la altul. Zi de zi, acumulam aceasta tehnică. Pe drumul de la Portland către San Diego – “
“Oh, taci dracului odată!” a ţipat pe neaştepate Leo. “ Taci! Taci!”
Bătrânul încă mai ţinea strâns băiatul de gulerul jachetei; tremura, iar faţa lui era solemnă, luminoasă şi radiind entuziasm.” Sunt de-acum şase ani de când cutreier şi-mi construiesc ştiinţa. Şi astăzi sunt un maestru, fiule. Pot iubi orice. Nici măcar nu mai trebuie să mă concentrez. Văd o stradă plină de oameni şi o lumină minunată mă inundă. Urmăresc o pasăre pe cer. Întâlnesc un călător pe drum. Orice, fiule. Şi pe oricine. Toţi străini şi toţi iubiţi! Poţi realiza oare ce poate însemna o ştiinţă ca a mea?”
Băiatul rămăsese neclintit, cu mâinile încleştate de marginea tejghelei.
În sfârşit, îngăimă: “Ai mai întâlnit, în realitate, acea doamnă?”
“ Ce? Ce ai spus, fiule?”
“ Vreau să spun,” a întrebat timid băiatul, “ Te-ai mai îndrăgostit de atunci de vre-o femeie?”
Bătrânul a eliberat gulerul băiatului. S-a retras, şi pentru întâia oară ochii lui verzi au avut o lucire vagă şi confuză. A ridicat halba de pe tejghea, a băut berea galbenă până la fund. A dat din uşor din cap dintr-o parte în alta. Într-un târziu a răspuns: “ Nu, fiule. Vezi, acesta este ultimul capitol în ştiinţa mea. Păşesc cu grijă. Încă nu sunt pregătit îndeajuns.”
“Măi!” a spus Leo. “Măi, măi, măi!”
Bătrânul zăbovea în pragul uşii deschise. “Adu-ţi aminte,” a zis el. Încadrat acolo în lumina gri şi umedă a zorilor, arăta obosit şi perisabil şi fragil.
Dar zâmbetul lui era luminos. “ Aminteşte-ţi, te iubesc,” a spus cu un ultim semn. Şi uşa s-a închis fără zgomot în urma lui.
Multă vreme băiatul nu a vorbit. Şi-a netezit cu palma bretonul pe frunte şi şi-a plimbat degeţelul arătător soios jur-împrjurul ceştii goale. Apoi, fără să-l privească pe Leo, a întrebat:
“ Era beat?”
“ Nu,” a răspuns Leo scurt.
Băiatul a întrebat cu vocea lui clară, mai ascuţit: “ Atunci, era drogat?”
“Nu.”
Băiatul a ridicat privirea la Leo şi pe faţa lui mică se citea disperarea, iar în vocea lui, urgenţă şi curiozitate: “ Era nebun? Crezi că era dus cu mintea?”
Vocea băiatului a coborât brusc, arătând îndoiala: “ Leo? Sau nu?”
Dar Leo nu avea să-i răspundă. Leo ţinea cafeneaua de noapte de patrusprezece ani şi se credea un cunoscător între-ale nebuniei. Erau excentricii oraşului şi mai erau cei în trecere care se perindau pe acolo noaptea. Cunoştea maniilor tuturor. Dar el nu voia să răspundă la întrebările copilului care aştepta. Şi-a strâns mai tare faţa palidă şi a rămas tăcut.
Astfel că băiatul şi-a tras în jos clapa dreaptă a bonetei şi, întorcându-se să plece, a făcut singurul comentariu care i s-a părut potrivit pentru el, singura remarcă care nu s-ar fi putut lua în râs sau dispreţui:
“Oricum, e clar că a călătorit foarte mult.”





https://www.youtube.com/watch?v=MW9vSUZq5Lo

Trad. Petru Dimofte

vezi mai multe texte de: Carson McCullers