Carnea focului - costycom

Cu poetul stau de vorbă adesea în balconul său pentru a fi mai aproape de oraşul unde trăieşte, poate invizibil, dar purtând cu el o aură care dă putere de rezistenţă. Este un fel de ieşire în larg, fără iaht, doar cu puţin cuvânt viu, cu adierea speranţei... De multe ori poetul este crispat, se lasă greu dus de val, dar pe urmă se declanşează, se dezbracă de omul de peste zi şi devine artistul care uită de toate pentru a primi ceva în schimb - eternitate cetăţii, dincolo de zgură, de fier vechi şi dividend.

Îi place să vorbească despre operele sale aşa cum sunt văzute din interior, din partea nevăzută, partea unică, a scriitorului. Vorbeşte de experienţe şi se miră, chiar este revoltat de mizeria care însoţeşte câte o revistă, câte o operă, câte un poet, sau pur şi simplu care însoţeşte omul. Şi-a dorit, dar asta este vis, o revistă de cultură, de artă, în care să nu poată face, iată, compromisuri. Îmi vorbeşte de romanul pierdut într-o editură, este desigur imaginea transatlanticului scufundat şi care trage după sine eternităţi.

     Repetă experienţa cu romanul bazat pe propriu sânge „Carnea focului”, este o scriere care îl doare, mărturiseşte că a dorit să fie cât mai real, cât mai adevărat, să pună capul său pe tava contemporanilor.

Îşi reaminteşte de vremurile când era tânăr şi când iubea fără complexe şi cum asta l-a afectat de aceea îi place floarea de spin, floarea aceea albă chemând sângele.

      Nu regretă că s-a rătăcit în meserii care nu au legătură cu poezia sau cu scrisul ca muncitor necalificat, funcţionar, pedagog, cântăreţ de local, şomer de lux, pensionar cu obligaţii faţă de cetate, mai mereu în pierdere.

     Din balconul său îmi spune despre cei care au primit cărţile sale: prieteni de ocazie, oameni simpli, copii, scriitori cu maşină de măcinat cafea, creştini şi păgâni. A iubit scrisul şi de aceea a greşit în câteva locuri, mai ales când a lansat la apa vremii ziare fără acceptul lor, a celor din lume, cărora nu le place să le dai lecţii de morală, nu mai au timp, abia dacă au timp de afaceri, trebuie să trăiască, indiferent de morală.

    Refuză să-mi enumere premiile, nu-i pasă, dar în secret, mai doreşte un premiu. Aici este secretul, nu vrea să mărturisească ce premiu, dar înţeleg şi schimb direcţia, atunci îţi aduce aminte de tatăl său, de fraţi, dă o lacrimă pentru copii, se fereşte de femeile pe care le-a iubit, îi pare rău de Piki, câinele pierdut dintr-o eroare, care l-a înţeles în felul său simplu de animal care poate muşca din carnea cuvântului. Nu-i iubeşte pe cei care caută mereu un os de ros, dar îl regretă pe Piki, pentru că este personajul care l-a asistat la scrierea multor volume şi la singurătatea populată de epistole.

Despre titlurile din unele cărţi regretă că le-a pus aşa, dar poate mai este timp, ezită la ideea unei antologii, parcă îl încurcă, îl reţine ceva, deşi admite că a venit vremea uneia, aşa, ca rod şi ca expresie de uitare, poate  gândeşte că antologia este un fel de testament şi schimbă ideea.

A fost sărbătorit la vârste rotunde, la 50 de ani, la 60 de ani, la vârsta maturităţii, a fost premiat, dar mi-a dăruit câteva cărţi, le-a semnat totdeauna, a lăsat un mesaj, un semn, un nod, o amprentă. În ultima vreme folosea un fel de sigiliu de scrib, îi făcea plăcere lucrul acesta, de parcă semna şi sigila decrete, poate era un fel de veghetor într-o ţară secretă pe care numai el o cunoştea…

Ar vrea un fel de societate de misiune pentru scriitori, pentru ca oamenii să iubească iarăşi cartea. Îi spun că am intrat în epoca informaţiei, da, şi-a procurat  un calculator, e bun ca instrument, dar cartea, cu paginile fragile şi bună de ars pentru a fi scrisă iarăşi pe cenuşi,  este altceva.

Vine peste an vremea când se retrage la ţară, ar dori o căsuţă la ţară, înconjurată de pomi şi oameni simpli, dar greşesc şi-i aduc aminte că la ţară, deja birtul e un fel de moschee, se închină toţi beţivii, nu se supără, dar îmi povesteşte despre o drumeţie prin păduri mirifice şi despre râul Strei, unde se poate pescui ca la începuturi de lume.

Părăsim balconul, miracolul zilei, lumina gri a cetăţii şi ne retragem din lume, de sub umbrela ei acidă…

Mi-a plăcut totdeauna cum spunea poetul acesta cuvântul lilion, gândindu-se la floarea primăverii, a folosit mereu cuvântul ca un fel de cheie a poemului.

     Îl văd în cameră, înconjurat de cărţi şi tablouri, parcă balconul era o altă lume, mă gândesc când a avut timpul necesar şi ce miracol a fost cu el de a putut aduna atâtea pietre de aducere aminte, spiritual vorbind, dar poate a primit mesaje de la cei pe care i-a atins cu fiinţa sa.

Era acolo un tablou pictat de un prieten medic, îl prezenta pe poet îmbrăcat în moda veche a poeţilor, cu melon, cu o privire căutătoare după familia sa mult prea transparentă.

(fragment din romanul Pe masa de operaţie, Ed. Rafet, 2011)