Camera cu oglinzi - cristianlisandru

Atunci când visaţi nemurirea,

întrebaţi-vă – înainte de toate – şi cum ar putea arăta ea...

Camera aceea era foarte înaltă, un paralelipiped vertical care părea construit de un arhitect aflat în pragul nebuniei sau chiar torturat de ea, permanent, fără şanse de vindecare, iar pe tavanul albastru scânteiau galaxii necunoscute. Încercasem în primele ore ale claustrării impuse să identific măcar o singură stea dar nu reuşisem, în pofida unor eforturi de concentrare aproape disperate şi a scotocirii furibunde prin ungherele memoriei.

Urmărit minut cu minut de păzitorii mei (îi bănuiam notându-şi meticuloşi fiecare reacţie pe care o aveam, pe măsura trecerii timpului, însă nimic nu îmi confirmase presupunerea), pluteam de zile întregi între cei patru pereţi acoperiţi cu oglinzi, hăituit mental de o asemenea imponderabilitate paradoxală, neanticipată, nedorită şi, finalmente, acceptată  doar fiindcă nu exista, din nefericire, o alternativă. Învăţat să calc apăsat pământul de sub picioare, conştient încă din copilăria îndepărtată de binefacerile atracţiei gravitaţionale, mă chinuiam continuu, împingându-mă dintr-un perete în altul, privindu-mă în ochi sau întorcându-mi spatele, rugându-mă cotidian să am şansa reconfortantă de a sta aşezat turceşte pe podeaua lucioasă sau de a fi scos din cameră pentru (măcar) câteva minute de plimbare... normală. Anormalitatea aceea în care mă regăseam împotriva dorinţei mele făcea ca pulsul să crească alarmant, la diferite intervale de timp, simţeam cum inima o lua la goană, nebuneşte, ameninţând să spargă ţesuturile fragile, şi înghiţeam în sec, panicat, ca şi cum m-aş fi aflat dintr-o dată pe un vârf de munte, la cheremul aerului rarefiat.

Curios, instinctul de conservare părea atrofiat sau chiar anihilat şi, ceea ce mă mirase nespus de la bun început, nu exista nicio senzaţie de foame sau de sete, cu toate că organismul ar fi trebuit să pretindă – sfânta logică elementară care nu mai are absolut nicio valoare în anumite situaţii! –  respectarea unor astfel de cutume fiziologice. 

Muzica era dulce. Susura necontenit din colţurile încăperii, zi şi noapte, părând că izvorăşte direct din unghiul format de îmbinarea pereţilor, acorduri suave care mângâiau auzul, fără asperităţi, calme, prinse delicat pe un portativ nevăzut unde – o altă presupunere neconfirmată – un compozitor celebru al acelor locuri străine se străduia să atingă, prin note muzicale înlănţuite magistral, perfecţiunea.

    La început, încercând să îmi păstrez calmul, mă vizualizasem la bordul unei nave spaţiale, în postura de astronaut plecat să descopere, în adâncurile neantului spaţial, o altă planetă. Dar creierul refuzase, îndărătnic, să facă toate acele conexiuni necesare transpunerii într-o altă realitate a imaginilor proiectate disparat, aşa că renunţasem rapid la gânduri şi la virtualul drum care tăia, în mintea mea surprinzător de lenevită, vidul cosmic.

În ziua a doua mi-am adus aminte de Frank Herbert şi de personajele sale care erau obligate să apară într-o cuvă atunci când coborau pe alte planete [1], însă spectrul unui gest criminal menit a sparge pereţii protectori îmi indusese un alt atac consistent de panică. Şi rămăsesem într-o stare de prostraţie, pendulând din perete în perete, aşteptând un semnal izbăvitor care, spre surprinderea mea, nu venise. De fapt, nu se întâmpla absolut nimic. Doar muzica aceea dădea de înţeles că undeva, dincolo de oglinzi, există viaţă.

În cea de-a treia zi am recitat din Baudelaire şi din Poe, mi-am reamintit Scrisorile lui Eminescu şi, la ora când (după calculele mele) ar fi trebuit să apună soarele, m-am transformat mental în Marele Singuratic al lui Preda. Datorită situaţiei neclare (elegant spus) în care mă regăseam, n-am putut să mă identific şi cu Cel mai iubit dintre pământeni, deşi fusesem tentat să fac şi asta, la un moment dat. Cum senzaţia de oboseală era inexistentă (şi m-am văzut nevoit să accept această nouă informaţie), iar somnul rămăsese doar o amintire a serilor blânde dintr-o altă existenţă, m-am refugiat fericit în romanele pe care le citisem de-a lungul timpului, identificându-mă cu personajele pozitive şi, din plictiseală, preluând şi roluri negative care sfârşeau, invariabil, în morţi destinate a impune, cu orice preţ, happy-end-ul.

Prima jumătate a celei de-a patra zi a ciudatei încarcerări a fost una lacustră, petrecută alături de Bacovia. După-amiaza m-am prefăcut întins în Patul lui Procust, am dialogat pe diverse teme cu Felix şi Otilia, apoi, fiindcă încercasem – fără succes – să atrag atenţia păzitorilor mei, lovind oglinzile cu pumnii şi picioarele, mi-am imaginat, plin de speranţă, că sunt Omul Invizibil şi am încercat să trec prin ziduri. Încercare zadarnică, evident... Am reuşit să revin la o stare cât de cât normală numai abia după ce am plecat la pescuit alături de bătrânul lui Hemingway.  Am renunţat la gândul de a deveni, temporar, Robinson Crusoe, fiindcă imposibilitatea de a descoperi un Vineri care să-mi ţină de urât m-a convins, totuşi, să renunţ.

În ziua a şasea am plâns. Lacrimile pluteau în jurul meu, strălucitoare, şi sunt convins că am oferit o imagine cel puţin interesantă unor eventuali privitori (ştiam că sunt acolo, dar oglinzile mă împiedicau să văd dincolo de ele; cu siguranţă, însă, păzitorii mei puteau să vadă înăuntrul camerei, prin acele oglinzi, îmi spuneam), dar nimeni n-a făcut vreo mişcare. Oglinzile au rămas mute, iar imaginea mea multiplicată a mărit stresul până la cote absurde. Am ţipat zeci de minute, cerşind chiar şi o amărâtă de explicaţie oferită de formă, ca şi cum ai satisface cuiva un capriciu, dar toate strigătele mele s-au estompat, încetul cu încetul, absorbite, parcă, de un burete uriaş. 

În ziua a şaptea, aşa cum îmi spunea mama înainte de culcare, atunci când eram copil şi fiecare seară însemna o altă poveste neasemuit de frumoasă, Dumnezeu s-a odihnit după truda de şase zile în care a creat lumea şi universul. Eu am închis ochii şi nu mi-am mai dorit decât să mor.

Ceea ce, fireşte, nu s-a întâmplat...

*

La un moment dat, fără să îmi dau seama decât prea târziu, am pierdut şirul zilelor...

Simt că îmbătrânesc, însă chipul din oglindă este acelaşi. Probabil că nu voi mai ieşi niciodată de aici, iar amintirile acelui sfârşit de săptămână în care am plecat de-acasă, înainte de ivirea zorilor, pentru a pescui păstrăvi, sunt doar simple imagini sortite dispariţiei.

Într-o altă conjunctură, prizonierul ar fi început să îşi scrie memoriile pe zidurile celulei, dar în cazul meu nici măcar asta nu este o posibilitate. Mă privesc din ce în ce mai rar, sătul de mine şi de imponderabilitatea chinuitoare. Prefer să stau cu ochii închişi, plutind resemnat în camera paralelipipedică, pe acordurile suave ale unei melodii nesfârşite... Deasupra mea, galaxiile scânteiază.

*

Dispariţiile au fost mediatizate îndelung în presă şi televiziune, înregistrate de poliţişti în dosare subţirele, cercetate cu frenezie în prima perioadă, apoi lăsate în plan secund şi, pentru că toate anchetele s-au soldat cu eşecuri, abandonate. Indiferentă, viaţa şi-a urmat cursul...

*

Iar undeva, într-o fisură de timp nebănuită nici chiar de marii savanţi ai omenirii, o civilizaţie paralelă trăieşte la intensitate maximă fulminanta modă a cutiilor paralelipipedice în care plutesc, tăcute, cele mai simpatice animale de companie văzute vreodată...

Cristian Lisandru - 5 iulie 2012 - volumul "De-a viaţa, de-a moartea"

[1] Referire la saga „Dune”, scrisă de scriitorul Frank Herbert, şi la reprezentanţii Ghildei Spaţiale.