Camelia Oprita - creaţii proprii
- Viața este un poem neterminat
Casa părintească este rădăcina rădăcinilor mele;
Acolo, copilăria mi-a întins mâinile pentru despărțire.
Timpul insista să trec în vremurile următoare,
Am trecut până m-am îndepărtat de părinți.
- Nu aș putea înțelege Universul fără tine
Când te pierdeam o clipă din ochi, te căutam la gura râului.
Nu ca să mă salvez de lacrimi sau de durere
pentru că toată copilăria mi-am petrecut-o printre flori;
era una mai slabă de inimă
- Copilăria era în fiecare fluture de zăpadă
Revărsarea lină a ninsorii
este o continuă alunecare a visului.
Urc pe fiecare fulg care coboară
până la prima ninsoare a copilăriei.
- Floarea, îngerul cu zâmbet de copil
Dumnezeu a spus:
Să fie lumină...
şi a fost dragoste.
Dumnezeu a spus:
- Urc din ultimul strop al iernii
Urc din ultimul strop al iernii,
Urmez mugurul din interior,
Desfăcându-mi aripile.
- Culorile, clătinându-se, lovesc clipele
Gândurile mele
cad în pacea amurgului;
culorile, clătinându-se, lovesc clipele, auzindu-se o rază a Lunii
cum străpunge întunericul, şi din nou tăcere.
- Să-mi spui despre dorul de om
II
Tata a urcat un luceafăr mai sus de ceruri.
După ultimul cer, l-a cuprins adâncimea timpului dus;
îmi vede buzele rostindu-l
- Jumătate a trupului
Din tălpi până-n creştet mă-nveleşte glasul mamei.
N-ar fi ea scânteie dacă n-aş fi fost eu cerul legănat de ape.
Când mi se făcea dor de iarbă,
mă auzeam de sub învelişul inimii ei în mijlocul basmului.
- Vibrațiile ploii
Vând insomnii
Şi turnuri de ploaie,
Eventual schimb pe un suflet uşor.
Te privesc de atâta vreme cu ochi tandri,
- Tăcerea, singurul răspuns ce știu să-l dau
Omul l-a îndepărtat pe Dumnezeu
din slava minţii rătăcind cu paşi înzăpeziţi în amarul vremii, în tăcere…
Există o liniște a cerului înainte de furtună,

Distribuie acest autor: