Călătorul fără timp - Ovidiu Kornila

Numele meu este da


Uneori, când seara e prin preajmă, clipele dor. Sunt puține, dar mușcă mult. Întocmai leoaicei lui Nichita, numai că mult mai feroce, sălbatice, cu o sete abominabilă… În fiecare blestemat de an, la fel. Fără oprire. Pe cei la fel…
Primăvara e un teatru al gândurilor, o sonată a renașterii. Un arsenal de zbateri care bat asemenea unor ciocane pneumatice sentimentele cromaticei inimi.
Primăvara a ajuns fără prea multă întârziere pe strada lui Dor. Pomi în floare, oameni înverziți, păsări colorate și glasuri vesele umplu din nou mortuarele rămășițe ale iernii în ultimele sale răsuflări agonice.
Seara fuge repede. După ceva vreme, își doarme în tot noaptea pe care o prevestește atât de colorat sau atât de îmbufnat.
Firul timpului merge în sens invers. Parcă ar fi dimineață. Dor se pregătește să iasă la o plimbare. Aerul e calm, atmosfera miroase bine. Poate că a flori timpurii. Nimeni nu mișcă. Seara a adormit în patul cerului inert, încă plin de stele clare, străvezii, jucându-și parcă milimetrii de micime în gânduri de măreție ireală.
Dor privi în sus. Nu prea avea obiceiul acesta rugător. Privirea lui se îndrepta mai mereu înspre pământ. Acel cer al celor ce au pierdut speranța…
Bolta neagră și înțesată de luminițe clipocind a pal îi pătrunse în retină până la lacrimi. Îi era sete. De neajuns, de infinit, de urlet primitiv, de început în pas de marș. Negreala ei se strecură în apa mută a sufletului sub formă de cafea tare, beată de primul sorb, de ceea ce mișuna în imensitatea nebănuită a corpului uman. Atunci, Dor simți că putea absorbi galaxii întregi dintr-o singură suflare, cu o singură mână, cea a minții ochiului singurului sens existent: a fi.
Nu neapărat trebuie să te naști în alte constelații, să aparții altor lumi ca să vrei să poți visa, vrea, trăi, încerca să visezi, să vrei, să încerci… Lumea din spatele ochilor e cea care ne ajută să îndrăznim, nu mai mult. Doar să îndrăznim. Schițări de rânjete, priviri piezișe, gânduri de piatră, dure, aspre, tari. Ori poate brațe de flori, ochi de stele, iubiri explicate în priviri sau în sori, niciodată în cuvinte.
Azi e ziua când Nikonul a rămas acasă. Nu are nici un rost să fotografiezi pe întuneric. Singurul aparat valabil în astfel de cazuri este ochiul. Cel din orice ființă. Ochiul deschis sau adormit. Cel cu care te naști și cel de care nu vrei să te mai desparți. Nici măcar atunci când totul pleacă. De tot.
Ochiul lui Dor are miros, gust, auz. Are chiar și intuiție. Poate admira, însă nu poate vedea. Dor e orb. De destin. De singurul căruia nu îi poate cere socoteală, cel pe care ar vrea să se răzbune, celui dintâi cuvânt mort în mintea trăitorului. O patimă sau un capriciu al timpului și de ce nu, al minții ce a creat totul…
Noaptea, orașul seamănă cu o caracatiță uriașă. Brațele ei sunt străzile, ochii ei sunt blocurile, iar sufletul care nu doarme niciodată sunt oamenii. Dor e unul din ei. Parte din somn, din buimăceala asta a ființei cu care ne-a obișnuit cine sau ce ne-a creat. Parcul pe lângă care trece la aceeași oră Dor are și el ceva de monstru marin. Noaptea, toate lucrurile sunt hidoase, urâte, deformate. Poate tocmai de asta trebuie să dormim. Să nu ne sperie umbrele, gândurile și visele ei, tentaculele nopții.
Pe lângă alei, câteva bănci stau răstignite parcă în trupul bătrânului pământ. Au mânere și tălpi de fier. În rest, nu se vede nimic. Ziua aici e o minune. De fiecare dată. Stâlpii zornăie uitați de timp la doar câțiva metri. Niște oaze părăsite de lumină aruncate în întunericul rege ca o găleată cu apă la o mie de însetați. Undeva, la o răscruce de cărări, o cișmea își clipocește pe ascuns firul de apă subțire, ca o acadea de copil sărac.
Lună nu e în noaptea asta. Doar câteva stele răvășite printre norii negri, zburând aleatoriu pe același teren de joacă nesfârșit. Noapte fără gândire, doar de umblet. Un hai-hui tâmp, o descătușare binevenită înainte de tensiunea freamătului care va începe foarte curând și care va dura atâta timp cât soarele va continua să strălucească. Noaptea e o zi a minții, o muzică a liniștii unde nu neapărat somnul e soluția. Noaptea e poezia scrisă de întuneric, uneori de teamă. O poezie unde Dor e cel dintâi vers. Cea dintâi și ultimă strofă. O carte a negrului cu litere de alb, de lumină din lumină…
Noaptea aceasta e făcută să te pierzi în ea. Să mergi sau să zbori cu ochii închiși pe ascuns, deși pe strada principală, să țipi cât te țin plămânii fără să fii auzit, să plutești fără să știi că a zbura e un miracol, un dar, un vis. O lume în care a fi actor e ceva normal. Un cântec unde notele reprezintă orice poveste din alte vremuri, o magie a nechematului. Povestea tuturor. Bucata de viață care nu este niciodată la fel pentru nimeni, pentru nimic…
De câteva minute bate un vânt rece. Se apropie dimineața. Ene lovește cu tridentul pleoapele ochilor din lumea largă. E momentul în care mulți se visează bogați sau săraci, singuri sau împreună, supuși sau îndrăzneți, păsări sau comete, ei și niciodată alții. E lumea cu o mulțime de fețe pe dos, cu măști rănite, cu spectatori de ceramică, făcând grimase grotești…
Dor continuă să străbată întunericul. Nu și-a propus să ajungă nicăieri. Ținta lui e nulă, la fel ca logica care îl ghidează. Sentimentele nu își au locul în noaptea asta. Merge pe unde îl duc ochii. Pășește un ritm neutru, ca și cum ar pedala, numai că mai lent. Pașii sunt eliberarea corpului. Somnul de care are nevoie ca să se odihnească. Încontinuu și în aceeași măsură. Inegalabil… Până la o limită inexistentă… Va cutreiera din nou calea ferată, va ajunge și pe malul mării, va străbate șoseaua, biserica arsă, orășelul de la poalele muntelui, inclusiv terasa de acasă… Va merge peste tot. Asemenea unui duh al cunoașterii. Fără nici un singur moment de răgaz…
Dor călător…
În depărtare, dimineața primăverii își arată primele culori. O nouă zi răsare. Viața renaște de două ori: o dată de timp, cealaltă de anotimp. Fiecare își pregătește rostul. Un nou capitol se va consuma, se va scrie. Imposibil a nu te contagia. De tumult.
Dor continuă să meargă. Lucrurile și umbrele de acum câteva minute încep să se transforme încet-încet în ființe. Mișcă. Au în ele viață, nu mister.
Aerul de primăvară e puțin cam răcoros, dar nu îndeajuns cât să te alunge, să te sperie. E un aer al chemării, al lipsei de ceva ce niciodată nu va fi al tău. Un fior al pulsului de a trăi și de a înțelege de ce o faci. O ploaie de umbre ale unor dorințe de veșnic tânăr adolescent. O multitudine de doruri mult mai intense decât Dor. Vise de zei într-un om simplu, o greutate a cerului sprijinită într-un singur punct. Un templu mobil cu mâinile coloane, cu ochii arcade, cu picioarele temelie, cu sufletul foc de jertfă, umblet niciodată stins, cu un singur nume niciodată înflorit, dar floare mereu: dor, iubire, amintire, îmbrățișare, dorință, vis… toate începând cu DA.