Calaidjoglu Cornelia - poeziile altor autori

Pe marginea patului meu, o mireasă creolã
a fost adusă de mama mea. Și o iubesc pe această Fecioară
cu o religie oarecum italiană.
Fecioara Lauretana, stând pe un cearșaf auriu ,

O doresc în această umbrită lumină
care curge odată cu amiaza în mijlocul zărilor
când cloșca și-a depus oul în cuibul din paie ,
dedesubtul sârmelor unde se usucă rufele.

Te iubesc și nu știu ce-mi doresc de la tine.
Ieri, picioarele mele moi, ca fulgii s-au cutremurat când tălpile mele te-au atins, în timp ce alergam.

Sunt eu,, sângele curge mai tare, se învârte ca o roată, pe trupul meu, simțindu-ți brațele rotunde și fine strălucind prin rochie ca niște frunze de laur.

Floarea
Alpilor le-a spus crestelor: „străluciți "
Creasta i-a spus mării: „te oglindești"
Marea i-a spus bărcii: „tremuri"

Era mai frumoasă decât soarele și eu nu împlinisem încă șaisprezece ani. Au trecut douăzeci și patru de ani și ea se află încă lângă mine. Uneori o văd urcând pe munți: este îngerul păzitor al rugăciunilor noastre. Este visul care se întoarce cu promisiunea cântând la flaut . Flautul care ne adunã și care ne risipește.

În ochii ei văd chipurile tuturor iubirilor mele trecute. Ah, Muză, protejează-mă, o rog , în zilele cumplite ale nostalgiei mele persistente. Să nu te îndepărtezi niciodată de mine. Privește pașii mei și pașii fiului meu Lautaro. Lasă-mă să simt iar vârfurile degetelor tale fine umblând prin vertebre-mi , înãlţându-mã , când totul este întunecat, când totul este pierdut. Să aud iar flautul tău.

O, lună grațioasã, îmi amintesc,
Că, în urmã cu un an, tot pe colina asta ,
Am venit plin de suferință să te privesc.
Iar tu atârnai atunci deasupra pădurii

Dulce și senină este noaptea și fără vânt,
Și liniște pe ulițe și în mijlocul grădinilor.
Luna se odihnește și din depărtări luminează,
Tăcută, fiecare munte. O, doamna mea,

Învață-mă să dansez, să învârt cu mâinile mele fuiorul norilor, să-mi încolăcesc picioarele printre ale tale, să conduc o motocicletă prin nisip, să pedalez pe bicicletă printre străzile imaginației, să apar într-o fotografie nemișcatã ca o statuie de bronz și într-un colț al unei matrici să fiu un chiştoc de țigară.

Printre reflectoarele albastre din sufragerie să mi se vadă fața, un rimel negru picurând printre gene, iar tu, o să vezi o constelație de lacrimi pe obrajii mei, și vei fi tentat să fugi.

(fragment din poemul „Ruslan și Ludmila”)

Lângă malul mării a crescut un stejar verde;
Un lanț din crengi de aur formează coroana lui

O noapte scrisă
aruncatã lângă
un partener măcelărit
cu gura lui