Buburuza şi sticletele - Suzana

Dimineaţa la prima oră ieşea la soare, odihnindu-şi aripile fragile într-o rază de căldură, ce-i servea ca substitut de mângâiere. Se răsfăţa singură buburuza, simţindu-se uneori atât de neînsemnată. Îşi întindea picioruşele pe rând, dezmorţindu-le şi scuturându-le de roua dimineţii, apoi trăgea aer proaspăt, cam tare, de se îneca o clipă, de atâta voluptate, ca ulterior umflându-şi aripile, să imite păsările cântătoare.
Ori de câte ori ieşea la lumină, privirea repera sticletele, pasărea care o încânta cu glasul ei ondulat. Ce bine să poţi cânta! se gândea în sinea ei şi-şi organiza bioritmurile, de acum încolo, în funcţie de apariţiile vecinului. Oare ce ar trebui să facă să-i atragă atenţia? Nu ştia. La prima reacţie, a deschis un jurnal minuscul şi în fiecare dimineaţă consemna mişcările idolului său care habar n-avea de existenţa ei.
-Azi l-am văzut pe cavalerul primăverii, plin de culori! Capul marcat cu un roşu blând, aripile şi coada cu negru impunător, pete galbene presărate ca semne de extravaganţă sexuală iar corpul îmbrăcat într-o mantie cafenie.
Îi lua minţile. Nu ştia nici ea de ce. Era rebusul prezentului său. Degeaba se documenta, informaţiile infime nu-i serveau doar la supoziţii.
-Dar de acum îl voi trece sub observaţie, şi-a promis mica gâză, urmărindu-i paşii.
Dimineaţa sticletele ca unul comod şi molcom în mişcări, cu gesturi lascive îşi desfăcea lăbuţele la soare, apoi se închina cu aripile măreţe către cer iar după binecuvântarea acestuia îşi îngropa ciocul nonşalant, în semn de cercetare adâncă, sub aripă.
Buburuza mititică îl studie cu invidie. Câtă elocvenţă şi dezinvoltură! Nonşalanţă şi spontaneitate în atitudine! Nimic regizat, cel puţin după aparenţe.
Vai cât se mai foia în faţa lui, pe scoarţa bătrână a copacului, de ar vedea-o şi pe ea, de-ar băga-o odată în seamă. Ar fi vrut să pară şi ea cineva. Dar nu-i chip şi se resemna. Se retrăgea numaidecât în umbra frunzelor de salcâm, contemplându-şi paleta de culori restrânsă. Trebuia de la naştere să se mulţumească doar cu două culori: roşu şi negru. Parcă se afla în cartea lui Stendhal. Dar când se ridicau trilurile diafane ale sticletelui, lăsând să străbată lumina, nu se putea stăpâni... şi începu să aplaude cu cele două picioruşe firave. După care se aşeză mai bine pe creangă, meditând asupra coincidenţelor.
-Tu m-ai aplaudat adineaori, mică buburuză?
-Te-a deranjat cumva?
-Din contră! Mi-a plăcut foarte mult. Dar spune-mi ce te-a atras, de fapt?
-Îmi place la tine că te arăţi lumii când vrei tu şi în luminile pe care le alegi tu. Ca bonus, ameţeşti pe oricine cu o voce a păsărilor cântătoare!
-Ce mă fac cu tine?
-Dar nu trebuie să faci cu mine nimic, nici măcar o poză comună.
-Chiar aşa, nu vrei nimic de la mine?
-O, ba da, dragul meu prieten, dacă îmi permiţi o asemenea apelare... aş vrea să te aud cântând în fiecare dimineaţă!
-E imposibil!
-La fel m-am gândit şi eu.