Bazar funerbu - roryta

- Împinge! Împinge, Zan!
Capul copilului răsări timid și Jiao îl trase repede afară. Înfășură bine mogâldeața de om și fugi cu el pe un coridor lung, intră apoi într-un salon cu câteva paturi goale, unde o așteptau doi bărbați.
- Bravo, îi spuse unul dintre bărbați pe un ton rece. Statul îți va fi recunoscător.
Și întinse brațele, luând copilul cu grijă, în timp ce Jiao se prăbuși sub sentimentul de vinovăție. Ce idiot! ”Statul îți va fi recunoscător.” Ce idee cretină!
..........
Nu știa de când stătea acolo, aplecată peste album, cu o privire fixă, goală, inertă, uitându-se la acea fotografie veche, roasă pe margine, ușor pătată și decolorată. Trăsăturile acelui copil aproape că nu se distingeau, dar ea știa. Era singura care știa. Își recunoștea fiecare celulă, știa nu doar chipul, ci fiecare tresărire, fiecare clipă, gânduri ascunse, neliniști, bucurii ori tristeți care s-au abătut vreodată peste acel copil de atunci, astăzi adult, om în toată puterea cuvântului. Amintirile curgeau în valuri și își privi chipul dulce din poză. ”În fond, care a fost rolul tău pe pământ, Zan?”, se întrebase din nou și din nou, pentru a mia oară poate. Întrebarea îi sfredelea creierul și-i smulgea bucăți din inima ei, frântă pentru totdeauna. Nu mai avea puterea nici măcar să plângă. O lacrimă, o altă lacrimă decoloră și mai mult fotografia alb-negru, singura cu care mai rămăsese. Câtă inocență!
Viața însă a purtat-o pe un drum nebănuit.
Cineva îi spusese cu mulți-mulți ani în urmă: ”Vei rămâne singură, Zan! Hung nu e decât un vis. Un abur. Așa cum va apărea, tot așa va și dispărea. Dar îți va sfâșia sufletul.” Prostii!, își zisese. Așa spun prezicătoarele astea, ca să pară credibile atunci când privesc adânc pe fundul unei cești din care ai băut cafea. Cine este Hung? Nu știa pe nimeni cu acest nume. Nici nu-i păsa. Nanyang era un oraș imens, cu multe opțiuni pentru viitorul ei de medic chirurg. Poate că Hung este vreun coleg, vreun student ce o plăcea din umbră. Să se îndrăgostească atât de tare încât ”să-i sfâșie sufletul”? Îi era greu să creadă. Ea, unica fiică a unor intelectuali celebri și bogați, dată la cele mai bune școli, bursieră, învățată de tatăl ei savant că cel mai important lucru în viață este cariera, să ajungă să nu-și poată stăpâni niște amărâte de sentimente? Era prea de tot!
Și totuși, acele cuvinte pătrunseseră în mintea ei și rămăseseră ancorate în creier mulți ani, cu toate că făcea eforturi să le îngroape în amintiri. Numai Jiao era de vină. Ea cu prostiile ei! O aiurită veselă și nonconformistă care își trăia fiecare clipă a vieții ca și cum era ultima, râzând zgomotos pe unde apuca, atrăgând privirile tuturor băieților, fiind în centrul atenției întotdeauna, făcând uneori lucruri nebunești, într-un cuvânt omul momentului.
- Mergem deseară la o prietenă!, a decretat într-o zi. Să nu te aud că spui nu! Știe să prezică viitorul. Ghicește în cărți...
Zan întoarse ochii peste cap, apoi, întorcându-se cu spatele, zâmbi îngăduitor abia perceptibil.
- Și în cafea... ridică vocea Jiao, ca să fie sigură că este auzită.
Într-un fel, avea nevoie de ieșiri de genul ăsta, deși într-un regim comunist era interzis până să și zâmbești, iar faptul că se distrau în acest mod, i se părea ceva inedit și un adevărat privilegiu. Așa crescuse, așa fusese învățată, iar viața pe care o ducea i se părea ideală fiindcă nu cunoștea alternativa, dar nici nu-și dorea. Nu ai cum să-ți dorești ceva ce nu ai văzut niciodată, ceva ce nu ai auzit niciodată, însă prin comparație cu mulți colegi din jur, își dădea seama că statutul ei era unul aparte, un pic avantajat, calificative ușor mai ridicate la facultate, mașină cu șofer, toalete numeroase, o casă frumoasă și cochetă, bani de buzunar ceva mai mult decât media plus multe altele.
Jiao, în schimb, era total diferită. Deloc stilată, mai puțin decât mediocră în poziția din societate, cu bani mult mai puțini și cu niște părinți excesiv de modești, dar cinstiți, sufletiști și buni ca pâinea caldă. Cu siguranță moștenise câte ceva de la fiecare, pentru că deborda de bunăvoință, optimism și exuberanță nedisimulată, ajungând până la extrem cu dărnicia și altruismul său.
- Viața este o binecuvântare, Zan! Viața este o bucurie, este pace și iubire, este adevăr și toleranță.
De unde avea atâta energie pozitivă? Cum de-și canaliza toată vitalitatea pe binele celor din jur? Cum făcea asta?, se întreba adesea. Și-ar fi dorit să fie la fel ca ea, să simtă cum lasă un gol în sufletele tuturor atunci când pleacă dintr-un loc, să i se simtă lipsa, să o iubească toată lumea. Dar nu, nu. Nu avea cum să îi semene nici pe departe. Era prea diferită. Și deși erau prietene bune, niciodată nu se vizitau acasă. Doar la facultate se vedeau și atât, dar dincolo de cursuri, viața fiecăreia dintre ele era un adevărat mister. Lui Zan îi era teamă să o întrebe direct și probabil că sentimentul era reciproc, așa că ajunseseră la un compromis tacit și se acceptau așa, fără să-și violeze intimitățile.
Acasă, tatăl ei aflase că se apropiase cumva de Jiao și deja căpătase o aversiune față de ea, fără ca măcar s-o cunoască. Nu-i știa nici familia, nici măcar cum arată. Dar nu conta. Pentru el, fata era ”în afara sistemului”, grosolană și inadmisibilă pentru prejudecățile lui rigide și exagerat de prohibite în orice privință, în orice concepție care nu era conformă cu doctrinele sale zaharisite și obtuze. Tocmai din acest motiv niciodată nu-i trecuse prin cap lui Zan măcar să-l contrazică. Era rectilinie. Nu avea păreri, nu avea opinii, nu avea vise, nu avea nimic. Era programată să învețe, să asculte orbește, să i se spună dinainte fiecare pas pe care trebuia să-l facă, chiar și fiecare respirație. Cu alte cuvinte, devenise o marionetă, un robot.
- O să ajungi o criminală... îi spusese prezicătoarea.
Se cutremură. ”Femeia asta e nebună!”, îi strigă revoltată prietenei ei după ce ieși val-vârtej pe ușă. Jiao o privi ciudat și se ascunsese deja în propriul ei suflet, ca un melc în cochilia sa. O privea curios, fiindu-i teamă, atitudine de-a dreptul revoltătoare și foarte jignitoare.
- Zan, hai cu mine!, schimbă deodată vorba prietena ei. Te rog, hai, hai cu mine...
- Unde?
- E o surpriză... Te voi învăța ceva ce nu te-a învățat nimeni niciodată. Ești frumoasă, ești cinstită și ai potențial. Dacă nu te-aș cunoaște, n-aș avea curajul ăsta nebunesc să te invit într-un asemenea loc.
- De ce? E periculos?
- Pentru mine, da. Pentru tine, poate nu. Tu faci parte dintr-o familie bună, sus-pusă, renumită...
- Cum adică ”poate”?, se miră Zan. Ce vrei să spui?
- Nimic. Vei înțelege cu timpul. Doar să ai încredere în mine, te rog! Îmbracă-te sport!
Un beculeț i se aprinse în minte. Periculos? Mai că i-a fi venit să dea înapoi, dar îi era rușine de Jiao. Ar fi însemnat s-o jignească, să îi arate fățiș neîncrederea. Și nu merita asta. Sport? De ce?
Părculețul era unul mic, retras, foarte curat. Câțiva prieteni le așteptau deja.
- Adevăr!, spuse un băiat zâmbăreț, cu fața luminată. Sunt Kun!
Lui Zan îi sclipiră ochii. Ce frumos era! Înalt, cu ochii negri, cu o piele albă și niște dinți imaculați. Oh, Doamne, ce frumos era! Roși brusc și feri privirea. ”Adevăr!” era în loc de ”Bună ziua”?
Îmbrăcați în treninguri, s-au sincronizat toți deodată și au început să facă exerciții fizice ușoare, cu ochii închiși, în același ritm, într-o liniște deplină, acolo, pe pajiștea aceea minunată, în aer liber, în mijlocul naturii. Lui Zan îi surâse ideea și căută să imite cât putea de bine ceea ce făceau ceilalți. Era extraordinar de relaxant. Îți crea o stare de bine, de destindere totală.
- Cum a fost?, întrebă Jiao a doua zi. Ți-a plăcut?
- Da... frumos. Asta e tot?
- Nuuu... Dacă vrei, poți veni cu mine și săptămâna viitoare. Atunci vom face ”Bunăvoință”. Acum a fost tema ”adevăr”.
Înțelesese.
- Băiatul acela...
- Cine? Kun?, zâmbi Jiao.
- Da... Când am ajuns acolo, mi-a spus un singur cuvânt: ”adevăr”. În loc de bună ziua...
- Daaa... Așa e... la noi... O să vezi! O să-ți placă!
În săptămâna care a urmat, în același loc, s-au dus din nou să facă exerciții de relaxare. S-au așezat pe jos și și-au spus ”Bunăvoință”. Kun era în primul rând și o privea ciudat de atrăgător.
- Am un prieten care are o ceainărie prin apropiere. Ce spuneți, fetelor? Ne găsim acolo în seara asta, să ne revigorăm ZaZen?, râse el.
- Absolut, nu-i așa, Zan?, întrebă Jiao. Nu avem nimic de făcut, suntem libere, așa că ne întâlnim acolo.
- Ești într-o ureche!
Jiao întoarse repede capul și-l surprinse pe Kun privind zâmbitor în urma lor. Îi făcu semn cu mâna, apoi cotiră pe o străduță.
- Gata, fără comentarii! Am spus, am spus. Am promis. Nu mai ai ce face. Trebuie să ne ținem cuvântul, comentă repede Jiao. Te îmbraci frumos și ieșim deseară. Să fii la 8 în părculeț. Mergem împreună.
Zan râse. Ce prietenă nebună are!
Seara avusese ceva magic în ea. S-au simțit foarte bine, au râs, s-au distrat, ce mai!, totul fusese perfect. Kun era adorabil și nu știa să-și explice de ce, dar se simțea atrasă irezistibil de el.
- Tatăl meu e general în armată, iar mama predă engleza la universitate, îi spuse el la un moment dat.
- Studiezi și tu engleza cumva?
- Da, râse Kun.
Doar se gândise că parcă îl mai văzuse undeva, parcă îl cunoștea din vedere, dar nu știa să spună exact de unde.
- Și tu la fel?
- Nu, nu... Eu fac medicina, dar știu și engleza.
- Da, dar poate că ne-am mai văzut prin campus, nu?, o sfredeli el curios.
- Deci și ție ți se pare că parcă ne-am cunoaște, nu?, zâmbi pentru prima oară Zan.
Izbucniră în râs.
Într-una din seri însă, acel zâmbet cald și visător care-i apăruse pe chip în ultimele luni, pieri într-o secundă:
- Ia spune-mi, domnișoară, ți s-a urât cumva cu binele?, se răsti tatăl ei trântind ușa furios. Ce am auzit eu că faci tu? Am avut încredere oarbă în tine și tu ce faci? Îți bați joc?
Nu știa la ce se referă.
- Ce vrei să spui?, întrebă contrariată Zan.
Dar nu apucă să fie contrariată prea mult, că simți o usturime ascuțită pe obrazul stâng și văzu brațul lui ridicat. Fața i se înroși instantaneu și ochii i se umplură brusc de lacrimi.
- Nu mai ai ce căuta cu zănatica aceea, Jiao sau cum o chema-o, nicăieri. Ce tot căutați prin parcuri ca golanii? Cine e flușturaticul ăla de Kun? Dacă nu l-aș fi cunoscut pe tatăl lui, îl făceam bucăți. Un rebel care nu-și ascultă deloc părinții și care te influențează negativ. Să nu cumva să-l mai vezi! Îți interzic!, urlă el.
Zan fusese luată prin surprindere și nu înțelegea deloc ce voia tatăl ei de la ea. Știa că era împotriva lui Jiao, dar niciodată nu fusese atât de înverșunat. Și acum era și împotriva lui Kun? Îi cunoștea părinții? De unde oare? Apoi își aduse aminte că tatăl ei era un comunist convins, implacabil, cu o concepție obtuză, fără flexibilitate, rece ca gheața și excesiv de drastic. La relațiile pe care le avea, era imposibil să nu știe din ce familie provenea Jiao ori Kun. Nu avea cum să nu știe. Dacă ar fi vrut, ar fi aflat orice despre oricine.
Însă cu toată interdicția, ea continua să se ducă la întâlnirile cu iubitul ei. Ajunsese să se ferească, să mintă pur și simplu, iar relația ideală pe care crezuse că o are cu tatăl ei, începu să se fisureze, începu să se degradeze de la o zi la alta, din ce în ce mai mult. Îl iubea sincer pe Kun, la fel cum și el o iubea. Știuse să i se strecoare în suflet și să nu mai plece de acolo, iar punctul culminant fusese atunci când au făcut dragoste pentru prima oară.
- Nu văd bine relația asta a ta cu băiatul ăsta, Zan! Asta va atrage o nenorocire... Știi foarte bine că tatăl tău nu e de acord cu el deloc...., îi spusese mama ei într-o zi pe un ton blând.
- Dar, mamă, îl iubesc...
- Da, te cred, dar nu-i a bună... oftă maică-sa.
- Și el mă iubește...
Argumentul nu o convinsese și dădu din cap dezaprobator.
- Ai auzit vreodată de Falun Gong?, o întrebă.
Mama ei făcu ochii mari, își duse mâna la inimă și o întrebă speriată:
- De unde știi tu de Falun Gong?
- Kun face parte din Falun Gong. Și vrea să mă înscriu și eu...
- Vrei să te omoare taică-tău? Vrei să mă omoare și pe mine? Vrei să ne omori?, strigă ea paralizată de frică.
- De ce? Dar nu facem nimic, mamă! Este doar un exercițiu de meditație, este toleranță, este benefic pentru sănătate, este aproape ca o religie...
- Ești nebună? Cum poți vorbi despre o religie anume într-o casă de comuniști? Așa ai trăit tu până acum?
- Bine, dar nu este o religie propriu-zisă. Este o practică, este o ”armonie între cer și om”, este Adevăr, Bunăvoință, Toleranță, mamă... Îmi face bine. Mă simt împăcată cu mine însămi, îmi crează o stare de confort, de bine, de relaxare, destindere, de...
- Destul, strigă maică-sa. Am auzit prea multe. Nu vreau să știu. Să nu te mai aud cu așa ceva și să nu te mai prind că te duci cu oamenii aceia, fiindcă altfel, mă văd obligată să-i spun tatălui tău ce faci... Și nu te văd bine. Nici pe tine, nici pe el și nici pe mine chiar.
Zan se întristă și nu mai spuse nimic.
Însă ceva peste puterile ei, o atrăgea mereu și mereu către Kun și către exercițiile acelea de meditație. Se iubeau cu disperare, se împăcau de minune și își sincronizau acțiunile și gândurile perfect. Erau ca două jumătăți care se reuneau deodată după mulți ani de despărțire.
Lunile treceau, iar relația lor se suda parcă din ce în ce mai tare.
Între timp Zan ajunsese la sfârșitul facultății și se angajase ca medic chirurg rezident la Nanyang Hospital, iar Kun preda engleza la universitate, la fel ca mama lui.
Viața începuse să intre oarecum pe un făgaș normal și întâlnirile dintre cei doi îndrăgostiți erau din ce în ce mai tandre și mai lungi. Toată lumea se resemnase. Până și înverșunatul tată al lui Zan părea să accepte tacit relația lor.
Dar într-o dimineață, Zan se simți atât de rău, că nu se putu duce la spital și o sună pe Jiao:
- Te rog, anunță tu la chirurgie că nu pot veni azi...
- Ai pățit ceva?, întrebă prietena ei cu îngrijorare în glas.
- Nu e nimic, doar sunt puțin amețită....
În nicio oră Jiao suna la ușa ei:
- Vreau să te văd... Dezbracă-te!, ordonă ea.
- Doamne, ești nebună... Dar n-am nimic, fato!, încercă Zan să opună rezistență.
- Nu stau la negocieri cu pacienții! Dezbrăcarea!
După o minimă consultație, lui Jiao îi apăru un zâmbet în colțul gurii:
- Nu e de joacă, zise cu glas vesel. Ești bolnavă...
- Ce am?, se sperie Zan, făcând ochii mari.
- Cred că ai un Kun mic pe linia de start a vieții, glumi ea.
Mintea lui Zan refuză atât de tare realitatea, încât nu reușea să facă conexiunea.
- Cum??, întrebă confuză, cu ochii mari negri privind la prietena ei.
- Ești însărcinată, domnișoară doctor! Acum ai înțeles?
Cerul căzu pe ea.
- Vaaaiii!! Trebuie să fac ceva, trebuie să scap cumva de el... Ce mă fac?
- Ești nebună? Cum să faci așa ceva?, se revoltă Jiao. Eu, ca medic obstetrician, nu voi face așa ceva. Și mai ales prietenei mele.
- Tu nu înțelegi! Tata o să mă omoare, o să-l omoare și pe Kun... Doamne, trebuie să scap, șopti disperată.
Jiao căscă ochii cât cepele, uluită:
- Uite ce e! Nimeni nu omoară pe nimeni. Era de așteptat ca mai devreme sau mai târziu să ajungi aici, da? Cred că ești responsabilă de asta. O să vedem cum facem, o să îl chemi pe Kun cu părinții lui, o să vă căsătoriți și terminați povestea...
- Nu, nu, nu... Tu nu înțelegi... Nu înțelegi nimic, spuse Zan precipitat, apoi izbucni în plâns...
........
”În fond ,care a fost rolul tău pe pământ, Zan?”, se întrebase din nou și din nou cu lacrimile pe obraz.
Ușa de la cabinet se deschise încet și Jiao apăru în prag, sfioasă.
- Ai să mă ierți vreodată?
- Nu vreau să te văd. Pentru mine, ești moartă...
- Zan, ascultă-mă, te rog... Nu știi cum a fost...
Zan întoarse capul într-o parte a dezgust.
- Nu mă interesează cum a fost. Tu știi ce am făcut eu acum? Ca să salvez două vieți, a trebuit să iau o altă viață, să ucid un copil... Dar ghici? Al cui era copilul, Jiao? Al meu! Al meu!, strigă ea cu vocea gâtuită de emoție și tristețe. Din cauza cui? Din cauza TA, ”prietena” mea!
Jiao înghenunche în fața prietenei sale ca în fața unei icoane.
- Iartă-mă, iartă-mă! N-am știut... nu mi-am imaginat că va fi așa...
- De la bun început m-ai mințit, de la bun început, când mi l-ai luat pe Hung din brațe și ai fugit. Ca o lașă, ca o hoață... Furând cel mai de preț dar al meu, pe fiul meu...
- El m-a pus să fac asta, M-a amenințat.. Mi-a spus că voi fi dată afară din spital, că familia îmi va fi persecutată...
- Da... Și tata e vinovat. Dar vina ta e la fel de mare. Cum îi spun lui Kun? Cum? Cum, urlă Zan, zgâlțâindu-și prietena.
- Dar nu trebuie să-i spui... Nu-i spune... Lasă lucrurile cum erau, se precipită Jiao plângând. El oricum nu știe realitatea... Și poate nici tu nu ai fi aflat că fiul tău trăiește, dacă nu îi citeai fișa. Ghinionul tău a fost că ai citit fișa după operații, nu înainte...
- Da, pentru că nu eu trebuia să fac operațiile... Știi asta foarte bine! Știi foarte bine că am fost chemată la urgență...
- Da, știu, dar, Zan, ascultă-mă! Toată lumea a știut că fiul tău a murit la naștere...
- Nu-i adevărat! Eu am știut. Am simțit. Știam că e o minciună... Cum pot trăi toată viața în minciună? Spune? Cum pot să-i spun lui Kun că eu am ucis copilul nostru?
Jiao simți cum i se frânge inima.
- Dar, Zan, tu nu ai ucis pe nimeni! Dimpotrivă! Tu pur și simplu ai făcut prelevări de organe, doar ești chirurg, ce naiba!
Zan se ridică brusc în picioare și se repezi la geam, îl deschise repede și se sui pe un scaun, gata-gata să facă ultimul salt. Numai că Jiao, cu o prezență de spirit extraordinară, alergă spre ea și o prinse cu putere de mijloc:
- Ce faci, ce faci? Vrei să te omori?
- Da... Poate doar așa să scap odată pentru totdeauna de sentimentul de vinovăție... Am făcut prelevări de organe, dar de la un copil VIU. Și nu am știut, nu mi-am dat seama... nu știu ce a fost cu mine... parcă am fost drogată... Și de la ce copil? AL MEU chiar...
S-au scurs amândouă pe piciorul scaunului, îmbrățișate într-o taină a iertării, amestecându-și lacrimile și suspinând împreună.
Trecuseră câteva zeci de minute bune, când o bătaie ușoară în ușă, le dezmetici pe amândouă. Un cap rotund, cu un păr negru strâns în coadă și băgat sub o bonetă albă, apăru în prag:
- Domnișoara doctor, vă caută cineva...
- Cine?, întrebă Zan cu inima cât un purice, deși știa răspunsul dinainte.
- Domnul Kun.... răspunse asistenta sfioasă.
Zan și Jiao își aruncară o privire scurtă, plină de subînțeles. Sentimentele erau amestecate, una privi cu groază, cealaltă cu încurajare. Însă Jiao era hotărâtă: indiferent ce va fi, indiferent cum va fi situația, zarurile au fost deja aruncate. Trebuia să facă tot posibilul să repare ce a stricat, măcar să încerce să repare, să nu strice mai mult decât a stricat deja.
Zan își schimbă brusc registrul sentimentelor și redeveni fetița de odinioară, cea ingenuă și speriată. Își privi prietena neajutorată.
- Ții minte ce mi-a spus ghicitoarea aia cândva, odată, de mult? Că voi ajunge o criminală... Iată crima!, zâmbi ea trist. Îți aduci aminte? ”Un abur... care... îți va sfâșia sufletul...” Aburul meu, puiul meu, micul meu prinț căruia îi pusesem deja numele de Hung încă înainte de a se naște... Ce știință, Jiao? Ce medicină? Ce donare de organe? Asta nu e donare, asta nu e medicină, e un bazar funebru, iar pe mese stau întinse organele noastre. Nu ale celor morți, ci chiar ale noastre, ale celor vii...
Și izbucni din nou în plâns.
Jiao o luă duios în brațe.
- Ce mă fac, Jiao? Ce mă fac?
- Acum nu mai faci nimic...
- Cum îi spun lui Kun?
- Ce să-i spui lui Kun?, întrebă o voce masculină abia intrată pe ușa lăsată întredeschisă.
Cele două femei amuțiră. Se priviră una pe alta, scoțând la iveală cel mai puternic sentiment de vinovăție pe care l-au avut vreodată două persoane în viața lor.
În spatele lui Kun însă, mai apăru cineva.
- A fost foarte bine ce ai făcut. Eu nu vreau ca fata mea să-mi târască numele în noroi cu bastardul ei!, se auzi o voce puternică, plină de asprime.
Zan ridică ochii și își privi tatăl cu o uimire crescândă.
- Tu? Poftim?
Kun, derutat, privea când la iubita lui, când la bărbatul impunător care intrase în urma lui, și încerca din răsputeri să înțeleagă dialogul.
- Da. Trebuia să fac ceva, să te opresc... Eu ți-am luat bastardul la naștere și tot eu, acum, după atâtea luni, l-am adus în spital pentru a-i dona organele. Partea proastă a fost că nu mi-am imaginat că vei fi chemată la urgență, de acasă, și că vei face chiar tu operațiile... Dacă nu ai fi venit, nu ai fi știut niciodată că...
Nu apucă să termine fraza că un șuierat se auzi în aer și pumnul lui Kun ateriză pe obrazul tatălui lui Zan, doborându-l pe podea.
O încăierare în toată regula avea loc chiar acolo, în cabinetul chirurgilor, tatăl lui Zan apărându-se, Kun atacându-l ca un turbat. Câteva asistente începură să țipe, iar Zan fugi pe scări, cu sufletul fărâme.
Aceasta era societatea în care își duceau traiul, aceasta era țara în care se născuse, crescuse și trăise, acesta era sistemul care, pur și simplu, îi masacra pe cei care practicau Falun Gong. Și toată lumea știa acest lucru. Era un sistem prost, o societate bolnavă, o orânduire deficitară de valori, unde banii dețineau monopolul și unde regulile nu aveau de-a face cu moralitatea, cu etica, unde umanitatea era vândută pe operații, iar viața devenea cel mai ieftin produs aruncat pe o tarabă funebră de organe.