Azor - Jan B.

Azor

Sara bună dragi prieteni!

Recent am avut de lucru la niște terenuri situate în zona unde am copilărit. Am fost pe o vale ce are un nume ciudat : Valea Beșineului. Acolo am retrăit, niște flash-back-uri cu amintiri ale unor evenimente, de mult sfârșite! Amintiri pline de bucurie dar și de o atare tristețe. M-am împăcat cu asta, de o grămadă de ani, știind că orice vietate are după naștere și un sfârșit de multe ori tragic.
Mi-am amintit recent de pruncie, care a fost extrem de fericită. De familia și casa bunicilor, unde am petrecut cea mai frumoasă perioadă a existenței.
Acolo în casă la Irina Aronului. Acolo la bunicii mei materni, care ne-au iubit mai mult decât pe ei înșiși! Acolo în casa cu fațadă de faință, am început și eu să descopăr lumea, așa cum au făcut-o toți țâncii de pe planeta asta.
Parcă-l văd pe bunu iarna cum fuma și bea vin fiert, lângă soba de teracotă; pe bunica cum frământa cu dragoste, răbdare și hărnicie aluatul pentru pită și colaci. Acolo unde beam lapte spumos, cald proaspăt muls din șiștar.
Dar nu despre ei e vorba astăzi. Când am trecut prin Valea Beșineului a fost pentru prima dată după douăzeci de ani. Atunci, acolo într-o viroagă plină de rugi de mure și măceș, mi-am aflat cel mai bun prieten din copilărie. Noaptea aceea dormisem la bunica, iar dimineața aflu curtea fără paznicul ei de aproape două decenii. "O fujit cânile" mi-a zis buna.
Am urcat în mașina tatei și am pornit în recuperarea lui.
L-am căutat cu disperare, prin toate câmpurile, șanțurile, din jurul Livezii și abia acolo, la vreo trei kilometri de sat, l-am aflat. Bătrânul meu câine, Azor îl chema, stătea într-un culcuș din paie adunate de pe miriști și ceuna de durere. Avea un cancer la burtă ce-l durea îngrozitor. Veterinarul spusese că singura soluție era eutanasiarea dar nu puteam accepta. L-am chemat și ochii lui nu mă slăbeau. Parcă mă certa dar îmi și mulțumea că am venit să-l aflu. Am coborât la el și chiar m-am zdrelit bine în ghimpii ascuțiți, dar nu simțeam nimic.
- De ce ai venit, copile? parcă-mi spunea bătrânul câine, mie ditamai zdrahonul de 21 de ani ce umblam cu bandiți și scandalagii de primă mână.
- Am venit să te duc acasă de unde ai plecat azi noapte, i-am răspuns cu sufletul înecat de lacrimi.
- Tu știi bine! Doar ți-am spus când erai mic, de o șchioapă, căci câinii credincioși nu mor acasă. Ei pleacă spre un loc neumblat, de unde pot vedea casa stăpânului și așteaptă moartea cu ochii ațintiți, acolo unde-s cei pe care i-a iubit și slujit cu credință.
- Știu, țin minte când mi-ai spus asta, îi spun în vreme ce-i mângâi blana sură și creață. Atunci mi-ai zis, în toamna aia ploioasă când a murit bunicul și m-am întors, de la groapa lui din mijlocul cimitirului, plângând. Atunci când în colniță ai venit la mine și mi-ai ținut de urât. Voi ține minte asta cât voi trăi dragul meu prieten. Acum vino, să te iau de aici ca să te duc acasă măi Azore. Primești, l-am întrebat?
- Primesc îmi zice și dă din coada lui covrigată.
Îl iau în brațe și icnește de durere. Gura lui știrbă, în care mai sunt câțiva dinți tociți și galbeni se schimonosește de durere. Încerc să nu-i ating ulcerația ce-l doare de nu mai poate. Ajung la mașină îl pun pe scaunul din față și îl văd cum brusc, nu mai mișcă. Mă sperii că a plecat pe cea lume, dar văd cum respiră încetișor și începe să ofteze în somn. Parcă era un om suferind. Lacrimi îi curgeau lui pe la colțul ochilor dar și mie. Bietul de el. Mă rugam să nu moară. Zeii au fost îngăduitori și mi-au ascultat ruga plină de jale și speranță.
Pe drumul colbuit, printre miriștile arse de soare, lanuri de porumb, lucernă și floarea soarelui o Dacie albă merge încet. Atât de încet că deja soarele ajunse la chindie și înroșea cerul de vară. Natura se pregătea de noapte așteptând răcoare după arșița de peste zi.
Conducând cu grijă să nu-l scutur, să nu-l trezesc mă gândesc la el.
Îmi amintesc când mi l-au adus. Eram un puștiulică de vreo trei ani. L-am iubit de prima dată. Pe cățelul acela flocos. Mi-am amintit când mă trăgea cu sania, în iernile următoare, pe ulița satului lătrând de bucurie. La fel, de când mergeam la pescuit și stătea cuminte lângă mine bucurându-ne amândoi de fiecare peștișor prins. Eu creșteam iar el săracul îmbătrânea. Eu prindeam putere dar el slăbea. Dar dragostea noastră reciprocă creștea cu fiecare an ce trecea peste noi. Mi-am adus aminte, cum o certa pe mama ce-mi trăgea niște scatoalce sănătoase peste ceafă după ce m-a prins fumând. Azor mi-a fost mereu alături, să-mi șteargă lacrimile și să-mi bucure sufletul.
Copilăria trecuse, Azor rămase acolo așteptându-mă în cușca lui, de sub nucul de lângă fântână.
Mereu buna Irina știa când venim. Cu precizia unui ceas elvețian. Azor lătra de bucurie cu aproape un ceas înaintea sosirii noastre. Atunci buna ne făcea repede plăcinte sau cirighele, odihnească-se în pace în lumea drepților. Mi-e tare dor de ea!
Am ajuns acasă și l-am coborât din mașină. L-am dus în colniță și i-am făcut culcuș. Se trezise și plângea de durere. Am stat cu el acolo până noaptea târziu și l-am mângâiat ore bune.
Acel câine învățase să plângă și să fie mai om, ca mulți dintre bipezii ce ne sunt: rude, prieteni, colegi ori vecini.
A mai trăit un an și un pic. L-a îngropat tata sub un măr din fundul grădinii. Acolo e la noi cimitirul animalelor. Câini și pisici stau cu oasele albe sub lucerna verde și grasă.
Iubiți animalele. Ne-au fost date, de către Divinitate, ca să nu fim singuri pe lume, atunci când semenii noștri nu ne doresc în viața lor!

27.10.2021 Jan B - Oradea Mare