Asa ne-au plecat evreii - Stomff Andrei Aurel

I.-IN LOC DE PREFATA

Poate sa para ciudat dar eu nu sunt un fiu al poporului lui Israel. Ma consider insa un om la fel cu toti ceilalti , cei care s-au nascut intamplator la scurta vreme dupa cel de al doilea razboi mondial , fie ca s-a intamplat aici sau aiurea , in semnul lui Dumnezeu , al lui Budha , Moise sau Alah.
Popoarele sunt alcatuite , la fel ca si aliajele , din elemente diferite . Primele au ca liant istoria comuna a etniilor din care sunt formate , istorie pe care o scriu impreuna , pentru ca traiesc si uneori mor in aceiasi tara sau pentru aceiasi tara.
Celelalte se formeaza si rezista obligate de legile materialiste ale unor stiinte exacte care fac si ele parte din lumea ce ne inconjoara.
Amandoua , si popoarele si aliajele dau tarie , dau putere si prin rezistenta , asigura viitorul .
Eu sunt insa astazi , gata sa ma intorc in secolul trecut , spre sfarsitul deceniului al saselea , si sa rememorez felul in care aliajul poporului roman a fost slabit treptat pentru ca treptat , ne-au plecat evreii.
Pentru mine totul a inceput cu….





II.- JEAN KOBILOVICI (1)

Pe garduri si pe zidurile unor blocuri vechi , inca mai scrie cu rosu “Votati soarele”. Nu stiu ce inseamna. Am abia 4 ani si am invatat sa citesc asa ca aceasta inscriptie este numai un exercitiu de recunoastere a literelor. Semnificatia? – poate mai tarziu. Pe langa litere , invatasem ca trebuie sa privesc cu atentie ceea ce intalnesc si sa memorez cat mai mult.

***
Dupa fiecare masa de pranz , mama ma trecea la somn obligatoriu. Dormeam cu nerabdare , daca se poate spune asa , pentru ca asteptam sa se faca dupa-amiaza si sa inceapa programul de citire.
Pe la patru si jumatate , Jenica Doncea , urmat la scurt timp de Coca Doncea , vecinii nostrii ce mi-au marcat viata intelectuala , se intorceau de la serviciu . Abia aveau timp sa manance ceva si subsemnatul se infiinta mot si se instala in varful canapelei din sufrageria lor, cu ziaul Informatia Bucurestiului in brate , asteptand sa inceapa lectia.
Si lectia incepea . Unul dintre cei doi profesori la propriu si la figurat , ma lua pe genunchi , imi tinea in fata ziarul si incepea lectia.
- I de la Ion , spunea cel ce incepea programul.
- I de la Ion , repetam cu gravitate , de parca as fi rostit un discurs in Senatul roman.
- N de la Nicolae , continua profesorul.
- N de la Nicolae , repetam cu mandrie.
Si lectia continua timp de 20-30 de minute , pentru ca mai mult nu rezistam sa fiu atent. Cel care luase intitiativa in ziua respectiva ma punea apoi sa rostesc numai numele literei pe care mi-o arata cu un betisor , sa incerc sa le rostesc legate pe cat se putea si , in sfarsit , sa incerc sa rostesc cuvantul in intregime.
De la Informatia Bucurestiului am luat primele informatii si oricate am mai acumulat intre timp , ar mai fi loc suficient in creierul meu. Poate ca ar fi mai potrivit sa spun ca a mai ramas loc prea mult.
Pentru tot ceea ce a insemnat cititul in viata mea de pana acum , langa fiecare carte din biblioteca mea sau de pe noptiera se afla si chipurile celor doi oameni deosebiti care m-au invatat sa citesc si mi-au inoculat dragostea pentru pagina tiparita.

***


- Orice informatie poate fi utila candva , incercasera sa ma convinga Coca si Jenica Doncea , amandoi profesori de istorie si vecini buni dintr-un cartier aflat la limita dintre centrul si periferia unui Bucuresti ce astazi este doar amintire. Ei au fost primii mei profesori de limba romana , la acea vreme , numai citit.
Parintii Cocai Doncea au fost primul exemplu de aliaj uman indestructibil. Bunicul meu de ocazie era un fost ofiter de cavalerie al armatei romane , inalt si spatos , drept ca un brad desi avea spre 70 de ani. Venise in Bucuresti de undeva de pe langa Ramnicu Sarat . Sotia lui era unguroaica, Margi cum o striga “domnul Nicolau” ( n-am stiut niciodata care i-a fost prenumele pentru ca nimeni nu i se adresa decat cu acest apelativ) , o unguroaica blanda , tipul de gospodina perfecta care toata ziua se invartea prin casa si prin curte pentru a le tine perfect curate. Margi gatea minunat pentru ai ei dar si pentru mine , “nepot de ocazie “ pe care il rasfata cu tot ce era mai bun.
Daca ei nu ar fi fost in apropierea mea , atunci cand eram ca un burete , dornic sa absorb toata lumea din jurul meu , poate ca astazi nu as fi incercat sa astern pe hartie amintirile unui pui de om neevreu.

***


Ii spunea toata lumea “nea Jean” . Aflat la varsta a treia , pe la sfarsitul anilor ’50 ai secolului trecut , nea Jean facea parte din comunitatea de oameni ce inca isi lingea ranile lasate de razboi , comunitate gazduita in parte si de bulevardul Tolbuhin , asa cum am mai spus , zona tampon dintre centrul orasului si mahalaua Iancului.
Noi fuseseram izgoniti din Cotroceni si inghesuiti intr-o casa de la capatul bulevardului , la nr.158 langa un parculet foarte frumos si linistit .
Razboiul , un eveniment din care nu intelegeam mai nimic , se sfarsise dar lasase in sufletele generatiei parintilor mei urme greu de acoperit asa incat lumea era inca dornica de liniste , de taifasuri purtate pe bancile parcului care purta nume bulevardului , dornica sa iti intinda mana si daca ai nevoie sa te ajute.

Jean Kobilovici era suficient de batran ca sa nu mai doreasca sa fie si bogat . Bogatia nu i-ar mai fi folosit la nimic. Hitler avusese grija sa il lase singur in Romania. Sotia si fiul ii murisera in razboi . Uneori , cand isi pierdea serile pe bancuta , alaturi de tata , povestea cu ochii stralucind discret , ca Dumnezeu il ajutase numai pe el.

“ Obtinusem hartiile necesare pentru a pleca in refugiu cu familiile , multi evrei ingroziti de ceea ce se auzea ca se intampla in Europa cotropita . Ne imbarcaseram din Gara de Nord , intr-un tren ca vai de lume , dimineata pe la ora 5. Cateva ore ne-au tinut in gara fara sa ni se dea nicio explicatie pe care de altfel , noi nu aveam curaj sa o cerem . Cand deja ne intrebam daca ne mai lasa sa plecam sau nu , trenul nostru , un alt fel de tren al mortii , s-a pus in miscare. Nu stiam si nici nu banuiam ce ne asteapta foarte curand . Cu totii ne gandeam ca greutatile vor incepe acolo unde va ajunge fiecare . Abia tarandu-se , trenul inainta spre Ploiesti , unde , in gara , trebuia sa ne intalnim cu seful comunitatii noastre de acolo , Marcus si nu mai stiu cum. El avea sa ne dea un nou set de hartii cu noile domicilii ale fiecarei familii, in diverse localitati de la Ploiesti pana spre Cluj . Trebuie sa fi fost un om tare bun care isi risca viata si linistea pentru a obtine de la Bucuresti , chiar de la cabinetul lui Antonescu , aprobarile pentru asigurarea refugiilor noastre. Din pacate nu am apucat sa il cunosc.
Cu cativa kilometrii inainte de Ploiesti , trenul a fost oprit in camp . Nu se vedea nicio locuinta , nicio asezare apropiata ci numai cateva camioane nemtesti , insirate intr-o coloana ce stationa nu departe.
Apoi a inceput nebunia . Din ambele parti , de sub nivelul rambleului , ridicat cu cel putin 1 metru in zona respectiva , au inceput sa traga orbeste cu mitraliere mari. N-am apucat sa gandesc sau sa fac nimic . Gloantele intrau prin partea de jos a compartimentului si ieseau prin tavanul culoarului comun. Stateam pe locul de langa usa si m-am ridicat sa ii trag pe ai mei desi nu avea niciun sens pentru ca se tragea si din partea cealalta deopotriva . O valiza de lemn a fost lovita de un glonte si o bucata mai mare m-a lovit in cap . Am lesinat si am cazut pe podea . Nimic din ceea ce a urmat nu pot sa descriu si nici nu vreau sa imi imaginez. Mi-am revenit in simtiri mai tarziu , nu stiu dupa cat timp . Eram strivit de mai multe trupuri fara viata , din care se scurgea sange inca. Printre ele , sotia mea si fiul meu , zaceau fara suflare. Nu se multumisera sa ne ucida ci dorinta lor fusese sa ne jefuiasca . Bagajele erau toate aruncate prin compartiment si ravasite . Sotiei mele ii lipsea verigheta si ceasul si atunci am observat ca nici eu nu mai aveam nici ceas si nici inel si verigheta. Mi-am pipait braul si am simtit ca era la locul lui , cu mare parte din agoniseala noastra , ascunsa acolo.
Am iesit pe culoar golindu-mi stomacul pe acei morti nevinovati pentru ca ochii mei nu puteau suporta ca fiind adevarat ceea ce vedeau .
Afara , campul parea pustiu . Nu se mai vedeau nici camioanele si nici vreo alta miscare nu se observa.
Am coborat din vagon mai mult tarandu-ma . Acele clipe nu pot fi descrise si nici nu incerc sa mi le amintesc decat acum , pentru voi , ca sa intelegeti cum traiesc astazi.
M-am indreptat spre locomotiva , desi era putin probabil sa mai existe mecanic si fochist . I-am zarit dar erau si ei la fel de morti ca cei din vagoane.
Va puteti inchipui ce blestem este sa te trezesti singur supravietuitor printre o multime de trupuri aproape reci , printre care si cele ale celor mai dragi fiinte din lume , copilul si sotia? Nici sa nu incercati . Veti avea , la fel ca mine , cosmaruri in nenumarate nopti .
M-am intors la compartimentul nostru . Ma gandeam sa imi iau trupurile alor mei si sa fac ce cu ele? As fi reusit probabil sa le tarasc pana afara , pe camp . Si apoi? Ce sa fac ? sa incerc sa le ingrop acolo , cu lopata de aruncat carbuni din locomotiva ? Urmele ar fi aratat ca cineva a scapat . Nu ar fi existat un mormant adevarat ci doar un simulacru. Ai mei erau deja la Dumnezeu . Trebuia sa fug intr-un fel de acolo si sa vad ce se intampla mai tarziu .
Am plecat pe camp , mergand ca un om beat , cainadu-ma pentru soarta care ma lovise atat de crunt , intrebandu-ma daca procedez bine ca las trupurile celor dragi acolo , negandindu-ma la ce voi face in urmatoarea ora.
La un moment dat , dupa cateva sute bune de metrii de mers prin lanul de grau , am cedat si am cazut lesinat.
Nu stiu cat am zacut respirand mirosul de grau gata de a fi cules. M-au trezit probabil zgomotele unei drezine care se indrepta spre locomotiva inerta.
Am privit cu grija printre spice . Cei doi oameni care sosisera , incercau , unul sa se urce pe locmotiva iar celalalt mergea de-a lungul trenului , spre capatul acestuia .
Nu puteam auzi ce isi spuneau .
Dupa cateva minute , s-a urcat si cel de al doilea pe tender si de acolo a coborat in cabina locomotivei. A durat destul de mult pana au reusit sa o porneasca iar cand , probabil din obisnuinta au tras sirena , am simtit ca lumea se rastoarna brusc . Zgomotul acela al aburului sfichiuind vazduhul era semnul definitivei despartiri de cei dragi , ramasi in grija unor oameni pentru care nu insemnau nimic. Stiam deja ca nu se mai poate face nimic pentru ei dar ma durea si trupul si mintea pentru ca nu puteam sa ii duc macar in cimitirul nostru , sa se odihneasca si trupurile lor langa cele alor nostrii.
Cand a pornit , incet , impingand drezina cu gratarul din fata al locomotivei , trenul mortii din inima Baraganului a pus capat vietii mele de pana atunci , schimbandu-mi brusc drumul spre nicaieri , spre nimic.
A trecut multa vreme pana am reusit sa ma ridic si sa plec , intr-o directie la intamplare , prin lanul de grau. Trebuia sa gasesc un drum de exploatare iar apoi sa merg spre dreapta sau spre stanga , dupa impulsul momentului. As fi preferat sa ma indrept spre Bucuresti dar habar nu aveam incotro este acesta daca ma indepartam prea mult de linia ferata.
Drumul dintre lanuri a aparut curand si nu mi-a fost greu sa apreciez incotro sa o iau. Mergeam ca un automat , impiedicandu-ma de sleaurile adanci , sapate de rotile carutelor , cazand uneori dar ridicandu-ma imediat pentru ca se insera deja si mi-era teama sa fiu singur in prima noapte de singuratate .
Nu spun ca Dumnezeu m-a pedepsit si nici nu intreb de ce trebuia sa se intample asa . Poate ca pur si simplu asa trebuia . Pot sa plang dar nu pot sa ma plang . Probabil mergeam si plangeam inconstient . Nu-mi amintesc lacrimi care sa imi curga pe obraz dar sigur pe dinlauntrul meu era potop.
Cand am zarit prima casuta , undeva in departare , mi-am dat seama ca trebuie sa caut o explicatie pentru le-o oferi celor pe care ii intalnesc si de la care voi cere un oarece ajutor sa ma intorc in Bucuresti.
Si ce poveste sa inventez oare ? Ceva destul de credibil si suficient de putin interesant ca sa nu starneasca cine stie ce comentarii.
M-am oprit si m-am asezat pe marginea drumului . Am cautat in buzunare si am vazut ca ucigasii nu se deranjasera sa imi ia si banii de hartie . Aveam suficienti bani pregatiti ca sa rezistam la noua noastra casa , cel putin 2-3 luni de zile. Noua noastra casa ? A mea , daca nu ma incurc pe drum , va fi probabil tot cea veche iar a lor cine stie unde va fi ?
Mi-am amintit ca sunt actor si mi-am impus sa ma comport ca un proaspat trezit dintr-o betie crunta . Nu stiam cum arat decat de la piept in jos iar asta ma lasa sa vad niste haine botite , pline de pete maronii . Simteam , undeva in zona tamplei drept , un cheag de sange si atingerea acelui loc ma durea suficient de mult incat sa imi dea lacrimile .
Nu puteam sa spun decat ca , probabil fiind foarte beat , am cazut dintr-un tren care mergea spre Bucuresti . Directia din care veneam precum si faptul ca nu aveam habar unde era soseaua fata de linia ferata , nu imi permiteau sa inventez ceva mai bun.
M-am ridicat si am pornit sa ma apropii de acea casuta pe care o zarisem mai devreme.
N-a durat mult pana sa ajung la poarta ei. Inauntru se vedea prin fereastra , o lampa cu gaz , in care palpaia o flacaruie galbejita . Am batut in poarta si un caine mare si negru (orice culoare ar fi avut , eu tot negru l-as fi vazut) s-a repezit sa ma latre , sarind cu labele din fata pana la partea de sus a ulucilor.
Foarte curand , din casa a iesit un batbat voinic a carui varsta era greu de ghicit . Dupa mers parea sa fie destul de puternic dar avea chipul obosit al unui varstnic. Ma privea linistit , stiind probabil ca nu aveam nicio sansa sa ii produc vero vatamare , cata vreme era mult mai puternic decat mine si mai avea si cainele acela mare si negru de partea lui.
- Ce s-a intamplat ? Ce doriti ? ma intreba fara niciun tremur in voce
- Nu stiu ce sa va spun si nici nu stiu ce sa va cer . As vrea in primul rand o cana de apa si daca se poate ceva de mancare pentru care va platesc atat cat cereti.
- Va pot da si apa si ceva de mancare din ceea ce avem noi . Despre plata vom discuta mai tarziu. Nu o sa va iau pielea care si asa pare destul de uzata dupa cat se vede , zise ridicand lampa cu gaz ca sa ma vada mai bine.
- Si eu as vrea sa ma vad intr-un ciob de oglinda , ca sa incerc sa ma recunosc , am zis eu , oarecum precaut.

Imi deschise poarta , soptindui ceva cainelui care pleca imediat spre ceardacul casei , unde se urca si se intinse langa usa.
Am intrat stiind ca ceva mai rau decat cele petrecute pana acum , nu mi se mai putea intampla pe ziua de astazi.
In casa , pe lavita mare , asezata strategic cu fata spre soba cu plita folosita si la gatit , statea o femeie , probabil de varsta apropiata cu cea a barbatului , cu un gherghef micut si cu multe fire de lana colorate agatate de etamina intinsa bine si pe care se contura deja ceva nedeslusit pentru mine.
Barbatul mi-a asezat un scaun langa masa , a pus lampa chiar in mijlocul acesteia si m-a privit fara sa rosteasca niciun cuvant. Astepta probabil sa incep eu sa povestesc ceva iar eu incercam sa aman cat mai mult momentul , cautand cea mai buna poveste , care sa nu ii starneaca cine stie ce banuieli.
- Mai bine incepeti sa va spalati sangele de pe fata si imi arata un lighean de tabla si o cana asemenea , asezate pe un trepied , aproape de usa.
- Multumesc .Cred ca m-as simti mult mai bine daca mi-as inventaria ranile .
- Cum le-ati capatat , ma intreba pe un ton neutru , barbatul.
- Foarte sincer , nu imi amintesc exact. Eram in tren , in drum spre Bucuresti , probabil am baut peste masura in vagonul restaurant si apoi in loc sa nimeresc usa de la toaleta , am nimerit-o pe cea care dadea afara din vagon. Cred ca am cazut dar , probabil cu ceva noroc n-am murit ci numai am capatat ceva rani si vanatai.

Se uita la mine , zambind neincrezator dar fara sa comenteze inca .

Nu stiam ce sa fac asa ca am incercat sa continui povestea inventata de mine.
- Mi-ar prinde bine o mana de ajutor ca sa ajung la Bucuresti.
- De ajutat am sa te ajut desi nu prea imi place cand imi vinzi gogosi.
Zambetul de pe chipul lui nu imi dadea vreun semn de pericol .
- Nu are rost sa mai insisti . Daca vrei sa fi cazut din tren , asa sa fie. Pe chipul dumitale se citeste insa ca ai fost probabil intr-un tren care tocmai a avut mari probleme pe camp , in apropiere. L-au adus la Ploiesti si l-au bagat in triaj . N-am avut voie sa ne apropiem dar vorba e libera si am auzit soapte ca ar fi fost plin de oameni mitraliati , fara viata.
- Dar ce treaba ai dumneata in triaj ? am intrebat , poate putin cam aspru .
- De acolo castig o paine ca sa-mi tin familia. Numai din ceea ce avem in curte ar fi foarte greu sa supravietuim. Si pe langa nevasta mai am si parintii batrani si cu mai putina putinta de a se descurca usor singuri.
- Si daca as fi fost in acel tren , ce ar trebui sa faci acum ?
- Nimic . Nimeni nu ne-a cerut nimic . Ma indoiesc sa banuiasca cineva ca au mai scapat din trenul ala oameni . Spuneau cei care le-au vazut ca sunt vagoanele facute sita .
- Oricum mi-e indiferent ce se va intampla in continuare asa ca iti spun fara sa ma mai feresc : am fost in acel tren , impreuna cu familia si cu multe alte familii. Incercam sa scapam de urgie fugind din Bucuresti .
- Si acum de ce vrei sa te intorci acolo?
- Ai mei au ramas , acolo , in trenul acela , cu mortii. Nu mai are rost sa fug. Ce va fi va fi . La Bucuresti macar am o casa in care pot sta si daca Dumnezeu va dori sa ma cheme la el , o va face de oriunde as fi.
- Eu zic sa mai stai o zi-doua aici . Avem o baraca in spatele casei unde mai stau uneori , toamna , oameni care vin sa stranga recoltele din zona. Am sa incerc sa iti gasesc niste haine pe care sa nu se vada urmele de sange care nu poate fi de la rana ta de la tampla si spre sfarsitul saptamanii , cand e mai mare aglomeratie prin gara, sa mergem impreuna si sa te urc intr-un tren de Bucuresti . Mai departe te descurci singur.

Il ascultam si nu stiam foarte bine cum sa raspund. Oricum nu aveam nimic de pierdut. Daca voia sa ma predea , foarte bine . Scapam de viata si de toate chinurile singuratatii care ma astepta . Iar daca ma ajuta asa cum imi propunea , inseamna ca Dumnezeu mai are ceva treaba cu mine.
- Nu am ce sa iti spun in plus , am zis in soapta. Daca vrei sa faci asta pentru mine , ar fi exact ceea ce am nevoie . Dar daca te gandesti totusi ca e mai bine sa ies pe poarta si sa dispar in noapte , am sa iti respect hotararea. Oricare ar fi ea.
- Am hotarat in timp ce imi spuneai povesti . Am sa te ajut cum pot pentru ca nu as vrea sa imi reprosez mai tarziu ca am putut face ceva si nu am facut nimic pentru un om care mi-a batut la poarta.

Imi intinse mana , in felul lor , al muncitorilor si ma stranse puternic . Apoi iesi , probabil ca sa mearga sa imi aranjeze culcusul pentru urmatoarele zile si nopti.

N-am sa mai lungesc povestea pentru ca este probabil neinteresanta pentru voi. M-a ajutat foarte mult . I-am dat o mana de bani si mi-a cumparat tot ceea ce aveam nevoie. La sfarsit a vrut sa-mi dea inapoi tot ceea ce ramasese dar nu banii imi lipseau . L-am rugat frumos sa ii pastreze si sa-i foloseasca sanatos ca semn de recunostiinta pentru ceea ce facuse pentru mine.
In duminica ce a urmat , mi-a cumparat un bilet spre Bucuresti , si , pe seara m-a urcat in tren , despartindu-ne ca si cum toate lucrurile ar fi fost absolut normale , obisnuite. Din pacate nimic nu era normal , cu exceptia bunatatii sufletesti a acelui om si a nevestei lui. Uneori , imi face placere sa-i mai trimit cate un semn ca inca nu am plecat din lume.”


Imi simteam gura uscata si fara voia mea , lacrimi fierbinti imi cadeau in barba. Voisera sa scape de deportare – un pericol posibil - si murisera in tara lor , impuscati la intamplare de niste dementi a caror natie nici nu mai are importanta , setosi de sange si de avere , lipsiti de suflete .
Nu invinuia pe nimeni . La ce bun sa cauti vinovatii daca nu poti sa ii si pedepsesti? Si de fapt , de ce sa-i pedepseasca el daca Dumnezeu ii lasase sa isi ucida semenii? Nici macar pe Dumnezeu nu-l invinuia .
-Se vede ca Dumnezeu a fost prea ocupat in anii aceia ! N-a avut timp nici sa vada si nici sa-i opreasca pe dementi – spunea nea Jean , cu voce stinsa.


(din volumul "Asa ne-au plecat evreii)