Asa ne-au plecat evreii III - Stomff Andrei Aurel

III.- LA TARG

Lucrurile de la Jean Kobilovici au fost desfacute acasa si asezate frumos , fiind pregatite pentru a fi duse la targ.
Apoi , sambata , cand a venit si nenea Tudorel , acesta impreuna cu mama au decis ce sa ia in primul rand la targ , adica ceea ce considera el ca este mai usor de vandut. Au cercetat impreuna toate lucrurile si pana la urma au hotarat sa faca un efort si sa mearga cu toate odata pentru ca nu ar fi fost corect sa duca la vanzare numai ceea ce era mai interesant iar restul sa ramana acasa. Pe de alta parte , nenea Tudorel credea ca asa era corect si fata de cel care ni le daduse sa le vindem pentru ca fiecare lucru are soarta lui si nu poti sti care anume va atrage dorinta unui cumparator de a-l avea.

Targul , talciocul asa cum era mai bine cunoscut in acea vreme , era undeva la marginea Bucurestiului la capatul tramvaiului 6 si 12 daca imi amintesc bine.
Era un camp imens , oarecum inconjurat cu un gard de sarma si cu cateva porti prin care se controla accesul vanzatorilor si cumparatorilor . Cine intra cu bagaje mari platea o taxa in plus pentru ca vindea ceva . Cumparatorii plateau si ei o taxa , cam cat un bilet de tramvai .

Erau foarte putine tarabe si cei care voiau sa le foloseasca trebuia sa plateasca o alta taxa suplimentara asa ca cei mai multi vanzatori , intindeau pe jos ziare si hartii vechi , pe care asezau cat mai vizibil lucrurile de vanzare .
Trebuia sa fii permanent cu ochii pe lucruri pentru ca in targ erau o multime de hoti care se specializasera in a subtiliza orice , fie ca era o pereche de pantofi sau pantaloni , fie ca era o verigheta sau inel cu piatra stralucitoare.
Vanzatorii erau de toate felurile . Oameni simpli precum mama mea sau boieri scapatati care purtau inca vulpi argintii la gat si vindeau pantofi uzati sau rochii pe care le folosisera la baluri deja uitate de mult timp. Fiecare voia sa vanda obiecte in schimbul carora sa primeasca ceva banuti cu care sa-si duca viata pana duminica urmatoare.

Mama intinsese pe ziare un frac impecabil , facut la Paris , cu etichete stralucitoare lasate sa se lafaie in lumina pentru a impresiona cu textul lor scris cu fir de aur , o jacheta din catifea verde inchis cu nasturi de alama , cateva perechi de pantofi barbatesti si de dama , aproape noi , din piele bine intretinuta , o multime de alte piese mici de imbracaminte si doua farfurii de portelan de la nenea Tudorel.
Era prima mea zi la talcioc , prima zi de care imi amintesc ca mic vanzator de lucruri de ocazie. Ma impresionau ca pe orice copil , etichetele frumoase de pe fracul lui Jean Kobilovici , pielea de sarpe din care era facuta o pereche de pantofi de dama , tata care supraveghea cu atentie zona noastra de expunere , parand un fel de Fat Frumos care pazeste o gradina cu mere de aur pentru ca hotii sa nu intre si sa fure , vanzoleala incredibila de pe aleia ce se formase dincolo de sirul de vanzatori , strigatele celor ce se tocmeau , fie vanzatori , fie cumparatori , intr-un cuvant eram fascinat de atmosfera irepetabila a targului din ultima parte a deceniului cinci din secolul celor doua razboaie mondiale.

Ii priveam cu mare atentie pe toti cei care se aplecau sa pipaie unul sau altul dintre lucrurile intinse pe ziarele noastre. Incercam sa le patrund in minte si sa inteleg ce ar putea face acel domn cu infatisare de imparat din cartile mele de povesti , cu pantofii aprope noi ai lui nea Jean . De ce nu il interesa mai curand fracul acela impecabil ? I s-ar fi potrivit perfect pe trupul suplu si drept . Si parca ascultandu-mi gandul , l-am vazut cum il pipapie cu delicatete , cum ii atinge cu buricele degetelor stofa neagra si lucitoare , tresare de parca ar fi atins din greseala un fir electric si cum i se prelinge usor o lacrima . L-am tras pe tata de pantaloni si i-am aratat discret , cu degetul intins , acel domn . Tata mi-a facut semn sa tac si sa il las in pace pe cumparator. Apoi i s-a adresat acestuia cu vocea blanda :

- Va place fracul si va trebuie pantofii , nu-i asa?
- Pantofii imi trebuie intradevar dar fracul n-as putea sa spun ca imi place . M-am dezobisnuit sa imi placa lucrurile de care nu mai am nevoie sau pe care nu mai am cum sa le folosesc. La ce mi-ar mai putea fi bun un astfel de accesoriu nefiind nici demnitar , nici dirijor al orchestrei simfonice si nici macar ospatar la Athenee Palace. Ba mai mult . Am avut si eu unul facut tot la Paris de acelasi atelier . L-am purtat la Ateneu , la concerte simfonice si la serate diplomatice , pe vremea cand inca mai eram cineva. Cand m-au arestat in ’54 , au confiscat tot si probabil ca multe dintre lucrurile mele frumoase au ajuns pe mana unor necunoscatori sau la groapa de gunoi. Dumneata ai fost fericit ca l-ai putut pastra chiar daca acum trebuie sa il vinzi.
- Nu domnule , nu e al meu. Eu n-am apucat sa port frac. E al unui cunoscut care nu mai are ce face cu el si care prefera sa foloseasca altfel cei cativa lei pe care ii poate obtine pentru fracul lui. E putin probabil sa il mai invite cineva acum la un eveniment care sa solicite un asemenea vesmant si daca sta in sifonier , il vor manca moliile. In plus , e o amintire impovaratoare pentru un om ramas singur pe lume . Dintr-un mare actor a ajuns un pensionar uitat de toti si pe care doar vecinii si prietenii ocazionali il mai saluta.
- Cat costa pantofii ?
- 50 de lei.
- Nu am disponibili mai mult de 30. Crezi ca poti sa mi-i dai?

Tata a privit-o pe mama intrebator. Ea a scos din buzunar bucata de hartie cu preturile si i-a aratat tatei ca 30 de lei vrea nea Jean pe pantofi .
Tata n-a comentat . A privit lung spre domnul cel distins din fata noastra si i s-a adresat cu voce joasa:

- Dati-mi banii si luati-i. Vom avea mai putin de carat la intoarcere.
- Veniti in fiecare Duminica? intreba domnul intinzand 10 hartii de 3 lei .
- Da . Trebuie sa facem un ban in plus chiar daca eu am un salariu.
- Pantofii nu sunt ai dumitale!
- Ce te face sa crezi asta?
- Se vede usor ca porti un numar mult mai mic.
- Nu i-am furat.
- Nici nu m-am gandit ca ai fi facut asa ceva. Dar dupa cum se uita dansa nu prea cred ca e incantata de aceasta vanzare.
- Nu cred ca e treaba dumitale si daca mi-ai dat 30 de lei si eu am acceptat , ia pantofii si sa nu mai discutam aiurea.
- Nu vreau sa va supar , stiu ca pare o mitocanie dar nu vreti sa imi aratati si mie lista aceea pe care te-ai uitat dumneata mai devreme?
- La ce bun ? Poti fi convins ca nu te-am inselat in niciun fel.
- De ce esti asa banuitor ? Chiar nu vreau sa te jignesc sau sa te supar. Pur si simplu n-as vrea sa mi-i dai cu mai putin decat sunt pe lista . Oricat de sarac as fi , am fost si bogat . Puscaria m-a invatat ca e neimportant cat de multi bani ai in buzunare daca nu ii folosesti corespunzator. Acelasi lucru este valabil si atunci cand ai putini.
- Dumneata ai oferit 30 de lei si noi trebuie sa ii dam proprietarului 30 de lei. Nimeni nu pierde nimic asa ca ia pantofii si gata.
- Sunteti niste oameni ciudati. Multumesc frumos . Poate ne mai intalnim si poate am sa va fiu eu de folos cumva.
- Sa fim sanatosi . La revedere.
- La revedere.

Se facuse safteaua . Mama , chiar daca nu castigase nimic , era oarecum multumita. Invatase de mica cat e de importanta safteaua . Acum era probabil convinsa ca daca ii va spune lui nea Jean ca ii daduse cu pretul de pe lista , va primi cativa lei de la acesta. Si pe de alta parte , tata avea dreptate - nu ii mai cara inapoi.
Eu ma uitam lung dupa silueta aceea dreapta care isi luase pantofi inveliti intr-un ziar vechi si se pierdea deja in multime. Auzisem destul de des cuvantul puscarie dar nu intelegeam prea bine despre ce e vorba.
Cand tata juca table cu nenea Tudorel , uneori discutau cu voce joasa despre un nea Costica despre care spuneau ca ar fi murit in puscarie. Poate e acelasi Costica Thobescu despre care vorbea nea Jean? Puscaria o fi un fel de spital ? Oamenii bolnavi se duc acolo si mor asa cum am citit despre elefantii aceiai uriasi din cartea “Vanatoarea de mamuti”? Si probabil omul cu pantofii s-a facut bine si a iesit din puscarie. In sfarsit! O sa mai trag cu urechea.

Alaturi de noi se asezasera un domn si o doamna care insirasera si ei pe ziare vechi fel de fel de lucrusoare de imbracaminte , o caseta frumoasa dintr-un metal alb si stralucitor , cateva pahare dintr-o sticla foarte subtire si cu desene frumos zgariate pe ele si alte diverse lucruri al caror scop , a caror utilizare nu le cunosteam.
Privisera cu atentie scena vanzarii pantofilor , ascultasera dialogul dar nu intervenisera in niciun fel.
Acum se uitau cu atentie la tata si la mama mea , cu o privire curioasa , intrebatoare. Am inteles mai tarziu ca asteptau un prilej sa intre in vorba. Si prilejul a aparut pe neasteptate.

O femeie cu fuste largi si inflorate s-a aplecat sa se uite la ceva de pe ziarele noastre. Fustele s-au intins de jur imprejur , atat pe alee cat si peste o parte din lucrurile noastre. Noi nu am observat dar cand s-a ridicat , de pe ziar disparuse o pereche de pantofi. Domnul de langa noi , un tip inalt si voinic a intins o mana si a prins-o pe tiganca de umar , oprind-o pe loc . Apoi , fara sa ridice vocea , fara sa faca scandal , a rugat-o sa se uite daca nu cumva s-au agatat de fusta ei niste pantofi.
Ma uitam si nu intelegeam nimic. Cum sa se agate niste pantofi de o fusta. In mod absolut de neinteles , tiganca si-a scuturat fustele si in fata ei a cazut perechea de pantofi din piele de sarpe ce nu mai era pe ziarele noastre. Doamna de langa noi s-a aplecat , i-a ridicat si i-a dat mamei , in timp ce domnul i-a dat drumul umarului tigancii , multumindu-i ca a rezolvat problema in liniste si rugand-o sa nu mai treaca pe acolo.
Apoi s-a intors spre ai mei si cu voce calda , linistita , le-a spus :

- Nu aveti destula experienta a talciocului. E adevarat ca din astfel de intamplari se invata , dar ar fi lectii prea scumpe . Sunteti probabil mai proaspeti pe aici.
- Nu prea proaspeti , dar n-am avut niciodata atat de multe lucurui cu noi. Si va multumim pentru ca ar fi trebuit sa platim pantofii aceia daca nu observati dumneavoastra ca i-a luat.
- Am inteles asta din dialogul pe care l-ati avut cu cumparatorul de mai devreme si pe care l-am ascultat cu si fara voia noastra. Cu , pentru ca eram curiosi si fara , pentru ca suntem vecini de conjunctura , in aceasta duminica.
- Cred ca suntem vecini si de cartier , spuse mama. Pe sotia dumneavoastra cred ca am vazut-o de mai multe ori la lapte , la alimentara din Piata Iancului , de unde cumpar si eu pentru copii.
- Asa este , raspunse aceasta zimbind. Locuim pe Mihai Bravu , vis a vis de biserica. Este posibil sa ne fi intalnit la alimentara din Piata.
- Va multumesc si eu foarte mult pentru ca mi-ar fi fost greu sa acopar pretul pantofilor din piele de sarpe. Si n-as fi putut sa-i spun stapanului lor ca mi-au fost furati.
- Inteleg foarte bine asta , spuse doamna de langa noi.

Pentru o vreme n-au mai discutat pentru ca vanzoleala crescuse si chiar se vindeau tot felul de lucruri si la noi si de pe ziarele vecinilor.
Parea a fi fost o zi buna pentru ai mei pentru ca pe la ora 3 dupa amiaza , cand au inceput sa stranga calabalacul , din cele patru bagaje mari pe care le adusesera mai ramasesera cam jumatate. Fracul , ramas nevandut a fost strans cu grija , impaturit frumos si varat intr-una dintre sacose , in asa fel incat sa nu fie botit de alte lucruri.
Vecinii nostrii faceau acelasi lucru si atunci cand am terminat si noi si ei , am pornit impreuna spre capatul tramvaiului pentru a ne intoarce in mahalaua noastra.
Pe drum se infiripa din nou o discutie intre ai mei si vecinii din targ. Asa am aflat ca se numeau Campeanu si intentionau sa plece , daca vor reusi , in Israel.
- Dar ce legatura aveti cu Israelul ? Campeanu este un nume foarte romanesc.
- La prima vedere asa este . Dar ne numeam Grunfeld si am fost obligati sa ni-l schimbam acum 5-6 ani pentru ca altfel nu as mai fi putut lucra pe santierele de constructii . Sunt inginer constructor si de acolo castig banii pentru familia mea.
- Si ati primit deja aprobare sa emigrati?
- Inca nu , dar trebuie sa fim pregatiti . Voi de ce nu faceti acelasi lucru ? Ati facut cerere?
- Poate nu va vine sa credeti dar chiar daca numele nostru de familie suna mai ciudat, nu suntem evrei. Toate rudele noastre sunt aici si n-am avea niciun motiv sa emigram in Israel.
- Inteleg , zise domnul Campeanu .
- Am inteles ca te cheama Vera , adauga doamna Campeanu. As vrea sa mai stam de vorba , daca vrei ,poate chiar maine ,
- Pe mine ma gasiti oricand in curtea din spatele parculetului , in casa de caramida rosie . M-as bucura sa mai stam de vorba. Probabil ca as avea multe de invatat de la dumnevoastra.
- Am sa trec maine dimineata pe la dumneata si stam de vorba mai mult.

Ajunsesem deja la Piata Iancului si drumurile noastre erau in directii opuse. Noi traversam strada si intram in curte iar familia Campeanu trebuia sa mearga inapoi pe Mihai Bravu , 2-300 de metrii.
Prima mea duminica la targ , prima de care imi amintesc , fusese foarte interesanta . Ramasesem sub puternica impresie pe care ne-o facuse acel domn distins dar si cu intrebarea la care nu puteam gasi niciun raspuns pe masura : “De ce isi schimba oamenii numele ca sa poata lucra?” Va trebui sa imi schimb si eu numele cand voi fi mare?