Aripa unui înger - roryta

Un întuneric opac. Ceva amorf, nedefinit și scorțos zăcea în neant fără viață, de hipnotiza vidul subtil al veșniciei trecute. Niciun auz, nicio adiere, niciun geamăt al vreunei licăriri. Dulcea pasiune a unui aer nelocuit se topea în absența unei lumini dorite, neștiute încă de nimeni, dar existentă acolo, în necuprins și în nemărginirea unei idei, a unei scântei ce abia mijea pe la tâmplele unui Univers care nici măcar nu exista. Un nimic umplut de un gând tandru, o energie eficientă ce se lăsa zdrențuită de haosul rotund, cusut cu neumbre, un spațiu atât de mic cât o fărâmă conspirativă de viață în devenire.
Și-a șlefuit tâmpla fierbinte dându-se peste cap, într-un dans știut doar de el, mult prea sonor pentru propria-i ureche și a clipit zâmbind liniștit. Totul era conturat, materializarea instantaneului de gând era așa de aproape că-i surâdea în colțul minții, fiindu-i teamă să nu lovească cumva ceea ce nici măcar nu trebuia atins, cheia de boltă a ”lux”-ului latin palpitant și dornic să se formeze.
Deodată, o scânteie cât un atom se rostogoli în beznă și în oceanul unei neliniști atotcuprinzătoare se ivi meticulos o undă stranie, un infinit frânt în miliarde de finite și primul suflu se mișcă timid luând forma unui abur spiralat în volute neornamentate, primitive încă, aproape nedeslușite. Fâșii ale unui timp nedescoperit începură să se felieze singure, una câte una, lovind eterul nou confecționat, nesățios în a tăia și organiza clipele abia mijite. Atomul cel dornic, jucăuș și tânăr ca un fecior își mări volumul și explodă de energie într-un decor ocult, dătător de fiori și bizarerii nevăzute, inexplicabile.
Din epicentrul șlefuitor al energiei cea mai presus de natură, un tunet plin de prospețime, de mister și tihnă albă sparse liniștea dureros de intensă și se propagă ca un tsunami aducător de speranță: Fiat lux! Și se făcu lumină. Mai întâi un punctișor, apoi o gămălie de bold urmată de o minge din ce în ce mai mare, iar la sfârșit un bulgăre imens cât un Soare și o explozie uriașă.
Ușor ca o pană, o adiere abia simțită dădu coerență spațiului dilatat într-o formă abia percepută și viața luă ființă în oceanul acela vidat, strivind parcă tăcerea din gol și mulându-se după intenția unei lumi apărute pentru prima oară.
Am privit negrul opac din pânză și am văzut Big Bang-ul din el, m-am cufundat în scânteia izbăvitoare și am simțit în mine o fâlfâire atât de ușoară și delicată, că m-am întrebat dacă e aievea. Tonuri de galben încep să spargă bezna, la început timid, apoi din ce mai ce mai conturat, mai sigur, mai apăsat, amestecându-se unele cu altele, dând o tonalitate nouă, o rază ce se ivește din una și se continuă în alta, cu mici spații în ele ce dau coerență policromiei din fața mea.
Talent ce se hrănește din sine, din stele și gândire, viziune stelară poate, asorată cu ceva de dincolo de înțelegere, dincolo de materie, dintr-o lume translucidă care nu e a noastră, dar care ne inspiră, un profet care în secunda de inspirație asumată plenar a făcut din el un maestru al pensulei din moment ce s-a aplecat cu venerație asupra șevaletului alb-îmbietor.
Strălucirea, lumina adusă din suflet se prefigurează în tabloul viu atât de fremătător, încât pasiunea pentru iubire aduce un miros de timp nou, fără zbârcituri și văpaia unei făpturi fără trup îmi răsfață privirea. Din ea a rămas o urmă atât de fină ce palpită în poala unei rame ce o încadrează perfect, subliniindu-i liniile delicate de galben amestecate cu auriul ce acoperă bezna din fundal.
Forma sa ondulată, ușor buclată și îngerească, are acea frumusețe strălucitoare caracteristică divinului, de o candoare deconcertantă ce alunecă aproape controlat și biruie gravitația, încremenind într-un timp știut doar de stăpânul ei, posesorul care a pierdut-o cel mai probabil atunci când a măturat norii de deasupra unei planete numită Pământ.
Un înger care pare mai degrabă că mi-a lăsat un semn din eter decât că și-a pierdut aripa, mi-a urmărit traiectoria și casa și s-a oprit într-o ramă plămădită din aceeași beznă străpunsă de lumină, răscolind un desfrâu de artă galbenă și lucitoare, colorându-mi un mic vârf al inimii.
Mireasmă de sfântă lumină și șuviță de tăcere diafană ce se scurge ca un izvor de șoaptă caldă, fac să răsară în mine dimineața unei zile netulburate și nu mai cad în mine cum făceam, ci mă regenerez privind sentimentaloid cum aripa devine nemurire.


Distribuie:






Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.