Geniul și Nebunia - Anonim

Nu ar trebui să credem că adevărul este de așa natură încât, atunci când apare, neapărat exclude eroarea. Se pare, dimpotrivă, că o prejudecată inveterată poartă în ea un farmec care ține mințile și le împiedică să înțeleagă un adevăr venit pe neașteptate. Așadar, nu ar trebui să fim surprinși dacă, parcurgând analele științei, găsim un interval, uneori considerabil, între timpul care a văzut apariția unui adevăr și momentul care a văzut consacrarea acestuia. În această perioadă, există un fel de muncă ocultă a minților. Ceea ce a provocat la început dezaprobarea unanimă este apoi discutat cu mintea rece, apoi susținut și apărat alternativ și, în cele din urmă, după multe vicisitudini, lumina strălucește, cad vălurile rutinei și ale ignoranței și același adevăr, care nimeni nu dorise mai înainte să-l recunoască, ajunge să devină atât de răspândit încât este acuzat de banalitate și poate fi folosit într-o zi ca un obstacol și o prejudecată pentru progresul ulterior.
Când, în urmă cu aproape două sute de ani, Louis Francisque Lélut, în mai multe lucrări remarcabile, Demonul lui Socrate și Amuleta lui Pascal, a ajuns să demonstreze că acești doi oameni de geniu trebuiau considerați ca prezentând unele dintre caracteristicile nebuniei, uimirea a fost generală; nu că aceste puncte de vedere erau absolut noi, dar niciodată nu fuseseră obiectul unei demonstrații atât de detaliate și atât de științifice. În cele din urmă, Lélut a fost mai mult sau mai puțin abandonat. Câțiva ani mai târziu, Moreau, din Tours, a preluat teza lui Lélut, lărgind-o și generalizând-o. Dar din toate părțile au apărut obiecții; a fost ca o revoltă generală. Flourens, în prelegerile sale, a denunțat această teorie ca fiind una dintre cele mai fatale răvășiri ale științei moderne și a comparat-o, într-un anatem comun, cu craniologia lui Gall și selecția naturală a lui Darwin. Din toate părțile, filosofii și psihologii au condamnat o doctrină care a făcut din geniu o nevroză și i-a pus pe oameni ca Cezar și Richelieu alături de epileptici și maniaci. Treptat s-a instalat tăcerea, dar ideea a câștigat teren și o afirmație banală nu mai întâlnește aceeași uimire ca la început. Mai mult, psihologia a intrat pe o nouă cale și pe care putem spune că a parcurs-o cu succes. Începînd cu secolul 19, filosofii au abandonat studiul ego-ului și metafizica transcendentală, și s-au întors la observație și, fără a cădea în exagerările școlii senzualiste de la sfârșitul secolului ce se scursese, au recunoscut că faptele științei fiziologice, interpretate cu înțelepciune, ar putea fi de mare ajutor în studiul conștiinței și inteligenței umane.
Înainte de a prezenta dovezile în favoarea acestei doctrine, e nevoie de o simplă înțelegere: de a pătrunde în sensul cuvintelor înainte de a diseca ideile. În primul rând, ce este geniul și cum îl putem distinge de talent? Aprecierea variază ad infinitum fiind vorba de interpretări. Confuzia este imposibilă dacă nu atingem și părțile vulnerabile. În mod sigur Napoleon a fost un geniu, ca Shakespeare, ca Molière, ca Aristotel, dar nu este ușor de explicat în ce constă această genialitate. Poate că este un mister al divinului, quid divinum, care ține de extraordinar, această facultate de a concepe lucrurile mari, rapid, de a îmbrățișa totul dintr-o singură privire și de a te ridica deasupra altor oameni. Prin promptitudine, profunzime, noutate și extrema acuratețe a ideilor. Dar, în orice caz, este ceva excepțional, pe care este mai ușor de înțeles decât de explicat și care scapă oricărei definiții.
Nici nu vom căuta să definim nebunia, dar vom spune că un nebun este un individ ale cărui concepții sunt în dezacord absolut cu ideile comune și care, prin fixitatea aberației sale și falsitatea anumitor senzații imaginare, se izolează, altfel spus, într-un gând delirant, și trăiește separat de umanitate. Este știut că mulți oameni de geniu, dintr-un anumit punct de vedere, erau exaltați, și că atenția, memoria și imaginațile extraordinare care le-au adus glorie i-au făcut, prin separarea lor de alți oameni, cu adevărat alienați.
Există un om de geniu mai mare decât Blaise Pascal! Încă nu avea doisprezece ani când și-a dezvăluit abilitățile extraordinare într-un tratat de sunet pe care l-a compus după ce a observat că sticla a încetat să mai rezoneze când o mână apăsă pe ea. Ceva mai târziu, tatăl său refuzând să-l învețe matematică, a decis să o descopere reprezentând cercuri și linii pe care le numea ”cercuri și bare”, demonstrând toată geometria elementară. Mai târziu, la vârsta de șaisprezece ani, după ce a studiat mai multe cărți și a discutat cu mai mulți geometriști celebri, a compus un tratat despre secțiuni conice care l-a uimit pe Descartes. La nouăsprezece ani a inventat mașina aritmetică. La douăzeci și trei de ani, a reluat experimentele lui Torricelli asupra gravitației aerului, le-a finalizat, le-a verificat și a creat hidrostatul. Apoi a scris Scrisorile către un Provincial, Gândurile; toate acestea până la vârsta de treizeci de ani, și, odată la acea vârstă, a plonjat în misticism și nu a mai produs nimic. A murit la treizeci și nouă de ani, după o suferință cruntă.
Acest mare om, al cărui geniu precoce este aproape de necrezut, a purtat în creierul său puternic semințele nebuniei, pentru a fi convinși de acest lucru, e suficient să citim mărturisirele pe care le-a scris Gilberte Pascal despre sănătatea fratelui său, cât și concluziile trase de Louis Lélut. Blaise Pascal era bolnav și în acea suferință, una dintre manifestările nevrostenice cauzate de suprasolicitare mentală, auzea în permanență sunetele izvoarelor lor, a ”sensului intim”. Ce idei bizare, ce concepții delirante avea! El bea doar apă fierbinte, spunea sora sa, și toate băuturile le încălzea în așa fel încât să-i dezguste pe cei din jur.
Mai târziu, după celebrul accident de la Pont de Neuilly, neavând toată atenția pe care și-ar fi dorit-o, a fost cuprins de o adevărată nebunie. A crezut întotdeauna că este urmărit, a văzut o prăpastie lângă el și pentru a se proteja de ea a pus un fotoliu care îi ferea vederea de acest pericol imaginar. O halucinație dintre cele mai clasice. Mai purta o amuletă la gât care trebuia să-l protejeze de flăcările iadului și pe care scrisese propoziții incoerente impregnate de un misticism delirant. De fapt, nimic surprinzător. S-ar putea include această existență precoce, chinuită, anxioasă și atât de rodnică în cadrul comun al vieților obișnuite și ar fi comparabilă gândirea lui Pascal despre greutatea aerului, cu a unui tânăr de vârsta lui, un elev mediocru în esență? Ce este în comun între aceste două inteligențe, cine nu va zâmbi a milă văzând un copil care, la vârsta lui, caută să rezolve cele mai dificile probleme ale fizicii.
S-ar putea ajunge la concluzii nefaste despre această intensitate a gândirii, care apropie geniul de nebunie, și anume că oamenii de geniu au inteligența dezechilibrată. Să comparăm, de exemplu, un om obișnuit, cu o profesie liniștită, care își desfășoară activitatea cu regularitate, neavând altă ambiție decât să-și mărească micile active, știind foarte bine tot ceea ce ține de ocupațiile sale, exact și măsurat în tot , nefiind îngrijorat de neînțelegere, de a nu căuta să se aprofundeze în problemele care îl înconjoară din toate părțile, mulțumit de ideile banale pe care le întâlnește în cale și acceptându-le pentru a-și adapta conduita, acest om va avea o inteligență bine echilibrată. El nu va simți acea nevoie irezistibilă pentru cunoaștere, acel apetit excesiv pentru glorie și ambiție care îi chinuie pe oamenii geniali. Dacă acest om s-ar afla în preajma unui Pascal sau a unui Newton, cu siguranță ar avea dreptul, comparându-se cu ei, să constate că rațiunea sănătoasă este mai degrabă în inteligența sa, decât în a acestor mari oameni?
În ei, de fapt, el va observa o efervescență în opinii, o ciudățenie în imaginații, care depășesc limitele posibilului și pe care le găsim adesea la nebuni. Sunt dominați de un gând intens care îi duc dincolo de limitele normalului și care, chiar prin faptul că îi fac să producă lucruri grozave inspirându-se din concepții și halucinații delirante. Dacă căutăm în ce constă acest echilibru al facultăților intelectuale, care pare să constituie bunul simț și rațiunea perfectă, ca fiind exact opusul alienării mentale, vedem că este compus din două elemente principale: pe de o parte, corecta apreciere a fenomenelor externe; pe de altă parte, preocuparea pentru evenimentele zilnice ce ne înconjoară. La alienați aceste două funcții intelectuale sunt profund tulburate; sunt incapabili să-și desfășoare activitatea, să-și gestioneze averea, și, pe de altă parte, fenomenele externe sunt pentru ei un miraj perpetuu, în care văd cele mai fantastice apariții. La oamenii obsedați de gânduri mari, fixitatea atenției și suprasolicitarea imaginației aduc același rezultat. Să luăm două ilustre exemple: Newton și Goethe. Newton a avut facultatea atenției împinsă la un grad atât de ridicat încât uneori s-a izolat absolut de lumea exterioară. În timp ce își compunea Principiile, a petrecut douăzeci și patru de ore lucrând fără să bea, să mănânce sau să doarmă.
Concentrația prodigioasă a gândirii sale asupra științelor abstracte l-a făcut să fie distras într-un mod surprinzător. Într-o zi, a luat degetul nepoatei sale mici, care citea lângă el, și a vrut să compacteze pipa cu el. Se știe, de altfel, că era supus vertijului. Ori de câte ori mergea cu trăsura, se agăța de uși și își întindea brațele de ambele părți pentru a nu cădea. A fost scufundat într-o demență completă timp de trei ani și, pierzâdu-și memoria pentru mult timp. Exemplul lui Goethe este la fel de remarcabil: avea adevărate halucinații. Într-o zi, și-a văzut propria imagine venind în întâmpinarea sa, așa cum relatează chiar el în Memoriile sale. El putea evoca unul sau altul din personajele sale, după bunul plac, iar aceste viziuni îi treceau prin fața ochilor, vorbeau sau se mișcau ca niște persoane fizice. Închizând ochii și coborând capul, vedea flori de tot felul care se succedau rapid, prezentând cele mai vii culori și cele mai variate aspecte. Deoarece, de fapt, dacă încercăm să ne formăm un fel de ideal al rațiunii și al bunului simț, nu vom găsi în el nimic care să constituie genial. Absența imaginației și preocuparea pentru anumite fapte, acestea sunt ceea ce numim noi bunul simț. Dacă cineva nu se comportă după regulile generale, riscă foarte mult să fie acuzat de nebunie, iar tulburarea imaginației duce rapid la concepția halucinantă care este semnul caracteristic al alienării mentale. Dar toate aceste considerații psihologice nu ar fi nimic dacă nu ar fi susținute de fapte comportamentale.
Astfel, biografia oamenilor iluștri este fertilă de astfel de fapte. Fără îndoială, aceste exemple sunt spuse peste tot și bine cunoscute tuturor, dar poate fi interesant de le văzut grupate sistematic și analizate, toate aceste cazuri, în ansamblu. Aceste genialități extraordinare le regăsim printre personajele istorice ale căror facultăți intelectuale sunt încă suficient de strălucitoare pentru a ne surprinde admirația și pentru a merita atenția noastră. Printre halucinați, l-am descoperit deja pe Pascal și Goethe. După cum demonstra Louis Francisque Lélut, Socrate a crezut cu adevărat că conversează cu o minte familiară când a vorbit despre demonul său, pentru el nu era o figură stilistic exprimată, ci expresia unui fapt real. Acest demon, cum ne relatează Platon, era doar halucinația mentorului său, Socrate. George Byron își imagina uneori că a fost vizitat de un fascicul de lumină și l-a văzut din nou cu ceva timp înainte de moartea sa. Nicolas Malebranche a auzit distinct glasul lui Dumnezeu. Descartes a fost urmat de o persoană invizibilă care l-a îndemnat să-și continue cercetările despre adevăr. Alexander Pope afirma că a văzut un braț ieșind din perete. Walter Scott, la ceva timp după ce a aflat vestea morții lordului Byron, a crezut că și-a văzut prietenul stând în fața lui. Olivier Cromwell a văzut o femeie de dimensiuni gigantice care, dând deoparte perdelele patului său, a prezis că va fi cel mai mare om din Anglia. Jean Bernadotte a văzut o bătrână în zdrențe care l-a sfătuit să nu facă război norvegienilor. Lordul Castlereagh a văzut în repetate rânduri un copil strălucitor, al cărui chip zâmbitor era înconjurat de lumină. Se cunoaște sfârșitul tragic al acestui mare diplomat. Mozart, a cărui inteligență precoce este la fel de minunată ca cea a lui Pascal, a văzut, cu ceva timp înainte de moarte, un străin care i-a anunțat sfârșitul iminent. Împăratul Constantin a văzut o cruce în aer, purtând literele luminoase: In hoc signo vinces! Muhammad a văzut minunile cerului și ale pământului într-un moment de extaz.
Sfânta Tereza a avut halucinații de aceeași natură, precum Sfântul Augustin și Ioan Gură de Aur. Ignatie din Loyola a văzut-o pe fecioară, pe diavol și pe șerpii ce scoteau flăcări. Luther a crezut în diavol, care i s-a arătat în cele mai bizare forme: era o muscă zumzătoare, sau un animal necurat care zăcea în patul său, sau legiuni de spirite care agitau saci cu nuci în somn. Sfânta Geneviève și Ioana de Arc, ale căror nume sunt venerate de istoria franceză, au avut halucinații. Departe de a confunda aceste două femei eroice cu nebunii, dar, oricare ar fi adevărul, trebuie spus în față și fără frica de judecăți. Mai mult, scopul nu este de a subestima inteligența acestora.
Când sufletul este dominat de un mit, de o iluzie, toate celelalte dispar, se evaporă. Acest mare concept, în loc să rămână la nivel de confuzie, nedeterminat, preia un corp, o existență individuală, și apoi apare sub forma unei imagini care pare să fie în afara noastră, dar care nu este altceva decât gândirea noastră. Alături de halucinați, trebuie să-i plasăm pe adevărații maniaci. Richelieu își imagina uneori că era cal. A sărit în jurul mesei de biliard, a nechezat și a lovit cu picioarele. Apoi, după o oră, această criză de nebunie încetase.
Jean-Jacques Rousseau era un ipohondric. Avea o durere constantă sau își imagina că suferă, ceea ce este același lucru. Este suficient să răsfoiești mărturisirile sale pentru a înțelege că această inteligență strălucitoare a fost profund tulburată. Cinismul cu care își mărturisește toate calomniile și mulțumirea pe care o are în relatarea lor, precum și sfârșitul său mizerabil, sunt cele mai caracteristice. Se credea urmărit în mod constant și își imagina că are dușmani peste tot. Într-o zi, el a cerut prețul mazărei la piață, iar când i s-a spus: „Vezi, a rostit el, adâncimea mașinăriilor dușmanilor mei pe care le folosesc, pentru a-mi face rău din toate părțile, mai multe idei decât nu ar fi nevoie pentru a guverna Europa. Plătesc atât de mult pentru mazăre. Vă rog să-mi explicați diferența."
Cervantes, Camoens, Tasso erau nebuni și au murit de demență. Swift, Swammerdam, Haller, Linnaeus au murit în aceeași stare, după ce au fost loviți de nebunie. Cezar și Mahomet erau epileptici, la fel și Petru cel Mare. Dacă, în loc să căutăm o adevărată nebunie, luăm în considerare doar ciudățenia și excentricitatea care sunt preludiurile sale, putem cita aproape toți marii oameni. Se pare că aceasta este aproape o condiție a talentului. Este adevărat că prea des această ciudățenie este doar o manifestare a prostului gust. Cu toate acestea, anumite excentricități sunt de așa natură încât e imposibil să presupunem că sunt voluntare. Carol V, de exemplu, după ce a atins apogeul faimei sale și stăpân al lumii, a decis să stea într-o mănăstire.
La ceva timp după această retragere, el a avut ideea și mai bizară de a participa la propria înmormântare și a fost îngrozit de spectacolul pe care și l-a provocat. Știm că la mănăstirea Saint-Just și-a petrecut timpul reglând ceasurile. Michelangelo, rănit la picior, s-a retras în camera lui și a cerut să fie lăsat să moară. Aristotel s-a aruncat în Euripe pentru că nu putea înțelege cauza refluxului și fluxului apelor. Alexandru cel Mare a fost supus unor explozii de furie de violență excesivă. Nu este nevoie să arătăm toate faptele bizare pe care ni le-a lăsat istoria, este suficient să citim cu atenție biografia unui om ilustru pentru a observa detalii asemănătoare.
Aristotel îl întrezărise acest adevăr deja și îl exprimase excelent: Nullum est magnum ingenium sine quadam mixtura dementiœ. Nu există o eminență spirituală fără o atingere de nebunie. Geniul, chiar și talentul, nu există fără această originalitate înnăscută care atinge prea mult excentricitatea, pentru a nu continua cu alienarea. Cât de adevărată este fraza lui Aristotel: Geniul este o lungă răbdare. Mai mult decât atât, este o lucrare perpetuă și asiduă, care dacă nu este fertilizată de o inteligență strălucitoare, nu va produce decât o banalitate.
Totuși, ar fi greșit dacă am intenționa să confundăm geniul cu nebunia. Aceste două forme intelectuale, care pot avea unele analogii și se pot dezvolta pe un teren similar, nu sunt și nu pot fi identice. Nebunia, de o mie de ori mai mult decât răbdarea, este neputincioasă de a produce, în timp ce geniul este originalitatea, ciudățenia, care creează lucruri noi și face ca adevărul să iasă din toate părțile, înarmat din cap până în picioare, ca Minerva din creierul lui Jupiter. Răbdarea este o virtute necesară care trebuie dobândită, în timp ce originalitatea este un dar înnăscut care nu poate fi inventat sau modelat.
Cel mult, ne putem întreba dacă ar trebui, presupunând că opțiunea era posibilă, să preferăm geniul, cu durerile și inconsecvențele sale sau rațiunea rigidă cu simțul ipocriziei bine camuflat.

Traducere din franceză - Victor Borziac

vezi mai multe texte de: Anonim