Amintiri - miana

Datorită unor dogme și cutume ce ne-au acaparat încă din copilărie, a unor experiențe soldate cu frustrări, a dorinței noastre de perfecțiune și a faptului că nu suntem așa cum ne-am fi dorit, că încrederea ne-a fost înșelată și ne temem să ne afișăm așa cum suntem și simțim, se naște acea frică de noi - imprevizibili, greu de controlat în situații de fapt.
Încercați să ieșiți din tipare, lăsați în urmă trecutul, trăiți din plin, cu pasiune, fiecare zi a vieții voastre, asumați-vă riscul – fiți cutezători!
Teroarea în care trăim crește și se amplifică imaginar în timpul nopții ocupând un loc din ce în ce mai mare în cuget și simțiri - asemenea unui bulgăre de zăpadă, care crește văzând cu ochii la fiecare rostogolire, dar este suficient ca soarele să-și trimită o rază și bulgărele se topește. Așa-i și pentru noi – odată cu zorii, la răsăritul soarelui, pătrunde în suflet speranța - roua strălucește diamantin dând naturii un farmec irezistibil, aerul este curat, apele cristaline, cerul senin, tu - încrezător, te simți mai ușor.

Faceți loc în gândurile voastre speranței și țineți minte: „Oamenii, faptele și lucrurile au o singură valoare - aceea pe care le-o dăm noi!”

Ca invitată a muzei, la festin, eu - Cârdei Mariana, încerc să vă transmit sentimente, trăiri și gânduri transformate în cuvinte ce dau conținut și animă poezia vieții.

M-am născut în Ardeal, unde mi-am petrecut primii ani din viaţă, apoi împreună cu părinţii mei, Stefania și Vasile, ne-am mutat în Dobrogea, unde am absolvit Şcoala generală.
Mi-am petrecut vacanţele la bunicii mei – ţărani din satul Coslugea – judeţul Constanţa, unde m-am format ca suflet iubitor de natură şi am descoperit frumuseţea locurilor, lucrurilor şi faptelor. Am învăţat ce înseamnă cinstea, dreptatea şi spiritul de întrajutorare.
Liceul l-am absolvit la Fălticeni – judeţul Suceava, loc marcat de istorie şi frumuseţe, în care i-au purtat paşii şi viaţa pe Ion Creangă şi Mihail Sadoveanu, apoi am urmat Şcoala postliceală de secretariat şi stenodactilografie - secţia limbi străine din Bucureşti.
Activitatea mea profesională, deosebit de interesantă, desfăşurată în diverse domenii de activitate, mi-a dat posibilitatea să mă formez multilateral şi să înţeleg mai bine esenţa lucrurilor.
Datorită profesiei mele am fost în permanenţă la curent cu tot ce se întâmpla în domeniu şi am avut prilejul să însoţesc delegaţii guvernamentale şi comerciale în exterior. Așa am fost în măsură să compar şi să înţeleg situaţii şi stări de fapt.
Apoi, lucrând în exterior, am conştientizat ce înseamnă dragostea de neam şi ţară.
Când eşti plecat printre străini simţi pregnant “dorul de ţară”, urmăreşti cu interes sporit emisiunile posturilor de radio şi televiziune. Oriunde te-ai afla simţi în suflet mândria că aparţii plenar poporului român.
La sărbătorirea Zilei naţionale a României, noi - reprezentanţii poporului român, acolo pe pământ străin, ne străduiam să promovăm cultura, arta şi sufletul românesc, în toată bogăţia şi splendoarea lor.
Sunt mândră că sunt româncă, descendentă din familie de ţărani şi că am beneficiat în copilărie de toate avantajele pe care ţi le oferă viaţa la ţară.
Alături de bunicii mei am învăţat, de mic copil, ce înseamnă munca, bunul gust şi o alimentaţie sănătoasă. Practic, am trăit la ţară în perioda copilăriei şi am rămas cu acel simţământ de bucurie pentru lucrul bine făcut, pentru frumuseţea obiceiurilor, a zilelor de sărbătoare petrecute în familie, când îi aveam pe toţi la masă. În zilele însemnate cu roşu în calendar, împreună cu bunica Maria, mergeam dimineaţa la cimitir să ne tămâiem morţii, apoi la biserică.
Vremea noastră a trecut, acum este rândul altei generaţii să se bucure de timpurile în care trăim. Doresc să le transmit urmaşilor mei dragostea faţă de ţară, de glia străbună, cu toate frumuseţile şi bogăţiile ei naturale şi spirituale.
Suntem un popor minunat, cu tradiţii, obiceiuri şi o cultură autentică pe care trebuie să le ducem mai departe, aşa cum s-a pomenit din moşi-strămoşi.
Uneori, o muză mă îndeamnă să pun pe hârtie amintiri, simţăminte şi să descriu frumuseţea locurilor, lucrurilor şi a obiceiurilor noastre româneşti.
Amintirile încep cu viaţa la ţară, în satul bunicilor…







VIAŢA ESTE DIVINĂ




Amintiri


Vasile - bucovinean, din Vicovul de Sus, tânăr ofiţer; Fany - dobrogeancă, din Coslugea - fiică de ţărani, proprietara unei micuţe prăvălii. El cumpara ţigări şi încerca să intre în vorbă cu Ea. S-au îndrăgostit la un bal al ofiţerilor, când Fany fusese aleasă regina balului. Vasile a reuşit să-şi înfrângă timiditatea şi s-o ceară de soţie, chiar a doua zi. S-au logodit pe 21 mai - de ziua Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, timp în care părinţii i-au completat foaia de dotă şi în scurt timp, au făcut o nuntă frumoasă în sat.
Joi, tineri călare pe cai ţesălaţi, având cozile împletite, împodobiţi cu superbe coliere din mărgele albastre şi clopoţei - au mers cu plosca de vin, din casă în casă, să-i invite pe coslugeni la nuntă. Sâmbată s-a oficiat cununia civilă, iar Duminică s-au cununat la biserica din sat şi au petrecut, cu toţi prietenii, la nuntă golindu-se găleţi din rubiniul vin, unii felicitându-i pe miri, alţii invidiindu-i deoarece Ea-l alesese pe El, şi nu pe unul dintre ei.
Fericiţi că sunt împreună, au primit fară proteste detaşarea lui Vasile în Ardeal, pentru stabilirea ordinii şi disciplinei în satele mixte de români şi unguri.



Un an mai târziu…
România, 4 august 1947 – Joseni – polul frigului.
În familia Cârdei s-a născut o fetiţă şi a primit numele Mariana (după numele revistei pe care Fany, mama ei, o citea cu interes, mai ales, în ultima perioadă de sarcină).
Evenimentul a adus bucurii dar a creat şi mari probleme părinţilor deoarece micuţa se născuse firavă, cât o lingură din lemn. Seceta pustiitoare din anul precedent îşi pusese amprenta peste tot, în ciuda faptului că părinţii erau tineri, normali şi sănătoşi.
Mama, o femeie în floarea tinereţii, brună, cu părul ca tăciunele şi ochi căprui de ciută speriată, strângea cu duioasă stângăcie copila la sânu-i fraged. Neliniştit, tatăl, încerca o întreagă gamă de emoţii şi lăcrima la gândul c-ar fi putut s-o piardă. Îşi ştergea pe furiş lacrimile ce-i luminau ochii de jad şi şoptea rugi fierbinţi pentru ocrotirea familiei, cu fervoarea celui ce crede în El - Dumnezeul tuturor fiinţelor din Univers.
Cum “norocul soseşte când te aştepţi mai puţin” s-a adeverit şi de această dată prin sosirea bunicului Costea - venit din pustiita Dobroge unde-şi avea gospodăria.
Acesta, un bărbat hâtru, bine înfipt în pământul dobrogean asemănător celui din Elada străbunilor săi, s-a oferit imediat să-i poarte micuţei de grijă, aşa cum îşi îngrija de o viaţă mieii, iezii, viţeii şi mânjii fătaţi în saivanele si grajdurile lui primăvara, când natura renaşte la viaţă.
Neluând în seamă comentariile unguroaicelor care deja o socoteau o cauză pierdută, numai în câteva luni, datorită îngrijirii asidue şi alimentaţiei sănătoase, atent supravegheată de bunic ajunsese să-i întreacă pe cei de-o vârstă cu ea.
Fetiţa a fost botezată la 9 luni de la naştere, deoarece părinţii voiau naşi români, la Biserica Ortodoxă.
După o vânătoare în munţii Gurghiului, şi un chef încins în cinstea celor ce obţinuseră trofee, tatăl l-a cunoscut pe Theodor-Romangel Popescu - fost consilier de vânătoare al regelui. Din vorbă-n vorbă, acesta l-a întrebat pe Vasile dacă are copii. Acesta i-a povestit că are o fiică, dar încă nu a botezat-o.
Pe loc, Romi i-a propus să-l accepte ca naş, şi în două săptămâni să aibă loc botezul. Naşa - Angela Ermina Popescu - fostă actrţiă (a jucat, pintre altele, în filmul “Lupii din Muntele Suru”) şi cântăreaţă de operă şi operetă a primit cu încântare vestea - naşii fiind lipsiţi de bucuria de a avea copii - şi i-au pus Marianei nume de botez Angela.
Cerbul împuşcat la vânătoare a fost transformat în delicioase preparate culinare şi păstrămioară, şi multe carafe cu vin i-au înveselit pe participanţii la botez. Şi astăzi, coarnele cerbului, amintesc de botezul cu lăutari, şi petrecerea care a adunat laolaltă români şi unguri din împrejurimi.


La grădiniţă

Fetiţa se juca în curte, cu o păpuşă pe care o spăla de zor, într-o albie, cu apă încălzită la soare.
Strigătele şi larma copiilor, din proxima vecinătate, ajungeau până la ea. Şi aşa, dintr-o dată, s-a ridicat uşurel şi a pornit-o spre poarta, care din nefericire pentru ea, era închisă.
Inventiva, fetiţă s-a întins pe burtică şi a început, asemeni pisoiaşilor să se târască pe sub poartă. Ajunsă în stradă, a zărit printre scândurile gardului copiii care se jucau, şi în câteva clipe era deja langă ei.
Educatoarea – o fătucă frumoasă şi veselă – a întrebat-o cum o cheamă şi unde locuieşte.
Eu sunt Mariana, şi stau acolo… a răspuns fetiţa arătând spre clădirea impozantă de vizavi. Tatăl meu la dă bomboane soldăţeilor, iar ei mi le dau mie. Eu le ofer copilaşilor care vin să se joace cu mine, apoi mă uit în pungă să văd dacă au mai rămas şi pentru mine, ronţăim bombonele şi toţi suntem fericiţi.
Începând din acea zi, Mariana s-a dus la grădiniţă şi s-a jucat cu băieţei şi cu fetiţe, învaţând cântece, poezii şi dansuri ungureşti, a decupat floricele din pânză colorată şi le-a montat pe o tijă cu frunze verzi; le-a dăruit mamei de ziua ei, a desenat şi colorat felicitări şi a participat la serbările grădiniţei, costumată ca şi ei, vorbind cursiv limba maghiară.
Avea 7 anişori când tatăl a fost trecut în rezervă şi s-au mutat, din nou, în Dobrogea.
Tatăl s-a angajat contabil iar mama a rămas, în continuare, acasă să le poarte de grijă lui şi Marianei. A avut grijă, în mod special ca aceasta să se exprime cât mai corect în limba maternă, având în vedere că urma să înceapă şcoala în toamnă.
Deseori fetiţa întreba: mama, am voie să spun?... (cuvinte pe care ea nu le înţelgea) şi mama-i răspundea: se poate, sau - nu se poate, este ruşine…



La şcoală

Strângând mâna mamei, cu ghiozdanul în spate, emoţionată, atât cât se poate, i-am întins timidă învăţătoarei, buchetul de flori.
În clasă, soarele pătrundea prin ferestre, dând o strălucire aparte florilor aşezate pe fiecare bancă. În uniforme negre, din satin, cu guleraşe şi manşete albe din poplin, păream nişte stăncuţe. Băieţii purtau şi ei uniforme bleumarin şi cămăşuţe albe.
Era linişte deplină când învăţătoarea ne-a strigat pe nume citind o listă scrisă de mână.
Eu sunt învăţătoarea voastră şi mă numesc Florica, vom învăţa să scriem şi să citim, vom fi împreună câteva ore, în fiecare zi, iar în recreaţie ne vom juca împreună.
Stimulaţi de laudele învăţătoarei, ne străduiam să scriem frumos, caligrafic, literele mici si mari de mână, cifrele şi să descifrăm cuvintele din Abecedar.
Vremea trecea şi noi copiii, bucuroşi, desluşam cuvinte pe care deja le ştiam. În recreaţie jucam „Podul de piatră”, „Batista parfumată”, „Ţăranul ară câmpul”, „Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, „Pietricele”, uneori săream coarda, jucam şotron sau băteam o minge.
În vacanţa de iarnă, pentru prima oară, am mers la colindat, împreună cu ceilalţi copii din vecini. Câteva bombonele, merişoare, nuci şi covrigi se adunaseră-n trăistuţa pe care mi-o dăduse-n dar vecina Despina, mama celor două fetiţe Vasilica şi Rica, tovarăşele mele de joacă.
Tot atunci, cu un set de culori pastelate, am desenat pe o coală de bloc, pentru mătuşa Niculina şi moş Ion, un măr, o pară, o roşie şi un ardei. Mulţi ani mai târziu, la loc de cinste, pe o măsuţă, în camera curată - pentru musafiri, am revăzut desenul meu.
Mătuşa era sora bunicii mele Maria iar moş Ion - soţul ei. Singurul lor fiu, Tudorel, căzuse pe front. Iar eu eram aleanul sufletului lor.
În prima zi de şcoală, după vacanţa de iarnă, am făcut în curtea şcolii un uriaş Om de zăpadă, având drept căciulă o oală roşie, ochi şi nasturi din tăciune, un morcov în chip de nas, o gură facută dintr-un ardei roşu şi o mătură sub braţ. Seara m-am gândit la bietul Om de zăpadă rămas afară, în frig şi ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Văzându-mă, mama a crezut că nu mă simt bine şi a început să mă întrebe cu blândeţe de sănătate. A râs şi ea, cu lacrimi în ochi, desluşind pricina tristeţii mele. Răbdătoare, mi-a explicat că temerile mele sunt fără rost, că Omului de zăpadă nu-i este frig, şi totuşi...când Omul de zăpadă s-a topit, nimic n-a putut consola suferinţa mea.
Înainte de Paşte, copiii nevoiaşi mergeau cu trăsăndiţa – incantaţii menite să ureze gospodarilor sănătate şi bogăţie, prilej care le umplea şi lor trăistuţele cu ouă. Bunica Maria, răbdătoare şi grijulie, mi-a explicat că noi avem destule ouă în cuibare şi nu-i bine sa lipsesc de la şcoală pentru nişte ouă de care noi n-aveam nevoie.
Zis şi făcut, a doua zi dimineaţă mi-am luat ghiozdanul şi am plecat la şcoală. Ca de fiecare dată, am trecut să le iau la şcoală şi pe vecinele mele. Mama lor, contrariată, m-a întrebat de ce nu mă duc cu fetele ei la „trăsăndiţă”. Şi, mi-a pus şi mie o traistă pe umar rîzând de fâstâceala mea.
Uite, cum toate bunele intenţii au fost spulberate şi, umblând din casă-n casă, am adunat mai multe ouă. La un moment dat, bunicul Costea a trecut călare pe lângă noi, fără să-mi observe prezenţa. Pe mine însă m-au încercat toate spaimele şi m-am pitit după o poartă. La ora prânzului, m-am întors acasă - chipurile venind de la şcoală, dar am avut grijă să trec mai înainte pe la coteţul cu găini şi să pun ouăle-n cuibare.
Toate bune şi frumoase, a doua zi, Duminică fiind, îmi pune bunica şorţul dinainte ca să-i aduc ouăle din cuibar - voia să le verificie şi să le pună pe cele cu bănuţ la cloşcă.
Cu coşul plin, pentru ca şorţul era prea mic, pentru numărul mare de ouă, m-aşez pe vine în faţa bunicii. Ouă, care mai de care, de raţă, de curcă, de gâscă şi găină, etaland diverse culori şi mărimi, eu zâmbitoare priveam, cu ochi senini...
Bunica se uită la mine, din ochi deodată clipeşte şi-n hohot de râs, chicotind, îl cheamă pe bunul ce tocmai soseşte. Priveşte măi Costeo! ce bine trăim, găinile noastre fac ouă de raţă, de gâscă şi curcă... Emoţii încerc, urchile-mi ard şi-mi vine să plâng de ruşine, ei râd şi-nţelepţi fac cu ochiul spre mine. În uşă stă mama şi tata-i de faţă, trăim împreună o clipă măreaţă, şi eu înţeleg, că ei toţi aşteaptă s-aleg în viaţă - calea cea dreaptă.
Un grup de nomazi şi-au întins corturile în apropierea şcolii. Părinţii ne sfătuiesc să nu ne abatem din drum, să-i lăsăm să-şi vadă de viaţa lor. Curiozitatea ne-atrage, privim copiii sumar îmbrăcaţi, ţigăncile cu fuste lungi şi înflorate. Amintirea poveştilor în care copii neascultători au fost furaţi de ţigani şi transformaţi în cerşetori, ne înfioară. Ţiganii spoiesc tingiri şi ligheane, căldări din aramă şi bat în ciocane tabla roşcată transformând-o-n cazane.
O nuntă porneşte şi satul s-adună - bat tobe şi-n noapte clarinete răsună. Dansează ţiganii acum lângă foc, că nopţi ca aceea, le-aduce noroc.
Mama în glumă mă ameninţă că mă dă la ţigani, de nu-mi dau silinţă la şcoală şi n-ascult de dojană.
A doua zi-n poartă ţiganii sosesc şi-o roagă pe mama să se mai gândească şi de se-nvoieşte, mult aur să-i plătească, că „fata-i frumoasă şi nouă ne place, am vrea puradeii cu ea să se joace”...
Şi speriată, mama-n braţe m-a luat... voi mergeţi cu Domnul, n-am fată de dat...
Îţi dăm şi-o tingire, şi tot ce-ţi doreşti, eşti tânără încă, poţi mulţi copii să creşti....
Bunicul în curte apare, ţigani-şi iau desagii-n spinare şi pleacă agale...
De-atunci biata mamă n-a mai glumit – ţiganii învăţătoarei un fiu i-au dăruit.
De Sf. Gheorghe plângeam scaloienii plutind pe o frunză de brusture verde, cu haine colorate – din cojile de ouă, jeleam şi-i petrecem o oră, chiar două.
În floare livada se-mbracă, albinele colindă din cracă în cracă, polenul din floare-l transformă în miere şi faguri, în rame, clădesc în tăcere. Un trântor reginei îi intră în graţii, dar matca-l trimite la muncă, că floarea se trece ş-apoi o să plângă...
Vremea a trecut şi iată, clasa I am absolvit, cu Diplomă de merit premiată, şi uite-aşa, pe toţi i-am mulţumit.
Părinţii mei pleacă, rămân la bunici, ce viaţă frumoasă-i vara aici. E satul stupină, că-i vreme de muncă, bunicul spre seară îmi dă o poruncă: „bunica-i bătrână, trebuie ajutată, în tine-i nădejdea, dragă nepoată!"
Mândră de mine, nevoie mare, îmi iau motănelul şi plec la culcare.
Bunicii se scoală când cântă cocoşii, amnarul scânteie, ţigara s-aprinde, în tindă miroase-a tutun. Mă-ntorc iar pe-o parte, ş-adorm ...



“Să nu cumva să te muşte şarpele de inimă să comiţi fapte reprobabile!”

Împreună cu părinţii mei petreceam concediul la bunicii din Coslugea. Copil fiind îmi făcea plăcere să-i ajut în fiecare zi, implicându-mă plenar.
Uneori, duceam oile la adăpat la cişmeaua satului, călare pe cal, însoţită de trei câini ciobăneşti. Oile beau apa rece din ulucele cişmelei apoi se aşezau pe burtă, somnolente, în arşiţa soarelui. Numai cu ajutorul nepreţuit al câinilor, care se dădeau la ele lătrându-le, reuşeam să le aduc acasă.
Alteori, duceam caii la potcovar şi priveam uimită cum foalele suflă înteţind arderea cărbunilor, care înroşeau bara de fier. Urma transformarea în potcoave a acesteia. Cu un cleşte special, potcovarul tăia metalul incandescent în bucăţi de dimensiunea necesară, apoi le îndoia cu alţi cleşti dându-le forma potcoavei. Pe nicovală, sub bătăile ciocanului, continua finisarea potcoavelor, datul găurilor şi în final răcirea acestora într-o baie de apă rece. Unul dintre meşteri dădea jos vechea potcoavă, tăia copita calului şi o curăţa, apoi aplica potcoava, ţintuind-o în caiele. Călare, poposeam la cişmea, adăpam caii şi apoi ne îndreptam spre casă. Vecinii-şi ziceau, uite-o pe nepoata lui Costea, mai curajoasă şi harnică decât toţi băieţii noştri la un loc. Mândră şi plină de încântare mă grăbeam, spre casă, mai tare. Bunicul mă lua în braţe şi mă săruta zicându-mi „Să trăieşti fata moşului şi să te bucuri de viaţă, că ne eşti de mare ajutor!” şi ochii lui aveau un zâmbet poznaş, admirativ.
Dimineaţa când mă trezeam, alergam din casa de oaspeţi, unde ne primeau bunicii, la bucătărie, şi-mi beam, pe nerăsuflate cana cu lapte fierbinte, muls dis-de-dimineaţă de bunicul meu. Pe furiş, îi turnam un pic de lapte în străchinuţa şi lui Petrişor-motanul, care nu prididea să se alinte de mine, pe sub masa rotundă cu trei picioare, ştiind că-l voi răsfăţa negreşit cu bunătăţi.
Bunica-mi făcea cu ochiul, îmi dădea un coşuleţ şi eu alergam să strâng ouăle din cuibare, în cotcodăcitul găinilor mândre de isprava lor.
Mai târziu, când soarele sorbea roua dimineţii, cu şorţul bunicii prins în brâu, trăgeam o raită prin grădină şi strângeam bumbacul alb din capsulele deschise, apoi adunam într-o strachină din lut ars, roşii şi castraveciori proaspeţi, pentru masă.
Înainte de ora prânzului mai trăgeam o fugă până la cişmea să aduc apă rece pentru masă. În drum, mă opream la baba Iana (o bătrână anchilozată de reumatism, pe care copiii ei o scoteau în uliţă, pe-o bancă, să nu se plictisească), schimbam cu ea câteva vorbe şi-i lăsam o cană cu apă. De fiecare dată îmi zicea, în semn de mulţumire, „Să trăieşti maică!”.
Alergam apoi grăbită către casă, unde mama mea, punea deja masa pentru toţi. În farfuria mea de supă mă aşteptau picioruşele şi gâtul puişorului pe care le savuram împreună cu Petrişor. Uneori bunicul îl lovea, în glumă, cu coada lingurii de lemn zicându-i „ai răbdare, va fi destulă mâncare şi pentru tine”.
După masa de prânz, încheiată cu plăcinte dobrogene, şi vin din recolta anului trecut, puneam discuri la patefon şi ascultam muzică. Ulterior, când n-a mai găsit ace de patefon, bunica a transformat plăcile în capace pentru acoperirea cratiţelor, spre a feri mâncarea de muşte, unele s-au spart, altele s-au curbat din cauza aburilor fierbinţi.
Într-o duminică, dimineaţa, trezindu-ne din somn, tatăl meu zise: hai să mâncăm dulceaţa de tranfiri ce a mai rămas în borcanul de pe noptieră şi să bem un pahar cu apă. Bucuroasă am sărit din pat să iau carafa cu apă de pe masă, dar ochii mei au descoperit în acea clipă un şarpe mare, galben încolăcit în jurul piciorului mesei şi scaunului, care tocmai îşi ridica ameninţător capul. Am strigat: şarpele! şi am rămas încremenită, cu braţele în aer; în aceeași clipă, tata m-a luat în braţe şi l-a strigat îngrozit pe bunicul ce trebăluia prin curte: “tată, vino repede, avem un şarpe în casă”!
Cu biciuşca din piele împletită în mână, bunicul l-a pocnit în cap pe şarpe, apoi l-a luat pe băţ şi l-a dus în curte. Până către seară, la apusul soarelui, şarpele s-a tot zvârcolit deşi avea capul sfărâmat. A doua zi, bunicul a încărcat şarpele mort în roabă şi l-am dus la groapa cu gunoi de la marginea satului. Acea imagine şi ulterior icoana Sfântului Gheorghe (care-l reprezenta călare pe un cal, omorând un balaur cu suliţa), m-au impresionat negativ, inspirându-mi frică şi vise de coşmar cu şerpi, de-a lungul vieţii mele. Unii ziceau că acel şarpe era şarpele casei şi nu trebuia omorât.
Ulterior, de câte ori intram în acea casă, controlam din priviri toate ungherele să descopăr un eventual şarpe, înainte ca el să mă atace.
Am mai văzut şerpi la grădina zoologică în captivitate, în filme de groază cu sfârşit tragic, în natură.
În Turkmenistan am văzut un şarpe gri-vînăt lung de câtiva metri, ce traversa autostrada. Dimensiunile lui m-au îngrozit. Ajuns la parapet s-a ridicat asemenea unei cîrje prelingându-se apoi ca apa, în cultura de bumbac. În altă zi, întorcându-ne de la un ştrand am văzut în mijlocul şoselei, faţă în faţă, doua cobre unduindu-şi ameninţătoare corpul, cu gâtul umflat, având capetele ca o cagulă cu ochelari.
Chiar de curând, am avut un vis în care o năpârcă mă muşca de mâna dreaptă, altul în care spaţiul dintre două blocuri era în fapt o groapă proaspăt săpată, colcăind de şerpi iar eu încercam să scap de acolo, cât mai repede, călcându-i la întâmplare în timp ce ei se mişcau sub picioarele mele îngreunându-mi astfel mersul, ţinându-mă în loc, umplându-mi sufletul de groaza că toate eforturile-mi sunt inutile, şi m-aş fi putut scufunda în orice clipă, prin urzeala mişcătoare de şerpi. Alteori, în vis, sunt atacată din toate părţile de tot felul de şerpi, uneori coloraţi în verde sau cenuşiu, având dimensiuni înspăimântătoare.
Se pare că experienţa din copilărie şi toate poveştile în care oamenii sunt atacaţi de şerpi m-au marcat pentru totdeauna, deşi în realitate n-am fost muşcată niciodată de şarpe.
Vorbele tatălui meu, “Să nu cumva să te muşte şarpele de inimă să comiţi fapte reprobabile!” au fost laitmotivul vieţii mele şi au constituit pentru mine un avertisment, care să mă atenţioneze şi să mă ferească, în permanenţă, de capcanele vieţii prezente la orice pas.


Mânzul

În gajdul plin de fân proaspăt cosit, caii-şi iau tainul. Un nechezat uşor mă trezeşte în zori şi am simţământul ciudat că se întâmplă ceva.
Propagată în tonuri calde, ca o mângîere, vocea bunicului îmi încântă auzul şi curiozitatea mă împinge în tindă.
Un mânz roşcat, cu stea în frunte, cu picioare ca nişte lujeri, susţinut de mâinile puternice şi protectoare ale bunicului, încearcă să se ridice. Îmi era teamă că nu va reuşi. Deodată, bunicul Costea îl ridică şi-l pune pe picioare. Mânzul se clatină o clipă, apoi voinceşte pare că se înfige în rogojina ce acoperă podeaua. Se scutură o clipă, îşi încordează trupul, coada se ridică uşor şi pare gata s-o ia la goană. A reuşit!
Mă apropii şi mânuţa mea mângâie uşor grumazul călduţ si umed al mânzului. Simt o mare bucurie când bunicul ne ia în braţele-i puternice şi intrăm în grajd.
Iapa întoarce capul, priveşte mânzul cu ochii ei mari şi blânzi, îl adulmecă cu nările aburinde, călăuzindu-l spre sursa vieţii. Flămând şi însetat, mânzul suge lacom laptele ce i se prelinge pe botic.
Bat din palme, plină de încântare şi mă bucur că aşa mic şi plăpînd, împreună cu iapa, arată ca descrierile din basme.
Bunicul îl numi „Roibul” şi-mi spuse că va fi un armăsar de toată frumuseţea – lucru ce avea să se adeverească în timp.
Urechile ciulite, pivirea ageră, botul umed, trupul cambrat şi coada în vânt îi dau alură de campion. Când nechează-i văd dinţii – asemeni unor perle albe, ca steaua-i din frunte, ce fac un puternic contrast cu roibul pursânge.
În câteva luni Roibul crescu şi i-am atârnat la gât un clopoţel să sune – cling-cling – să ştim unde este mânzul minune. Adeseori îşi urma mama şi învăţase să alerge, când la trap, când la galop.
Caii ţesălaţi şi periaţi în fiecare dimineaţă străluceau în soare. În zile de sărbătoare, bunicul le împletea cozile şi coama, împodobindu-i cu coliere din mărgele albastre, cu clopoţei.
Bunicul era mândru de caii săi. Le făcuse harnaşamente din piele şi periodic mergeam cu ei la potcovar, prilej de întîlnire cu alţi posesori de cai şi discuţii despre bunul mers al treburilor satului.
Aşezată pe un trepied priveam cu uimire la foalele ce atâţau focul, la bara de fier înroşită care urma să fie transformată în potcoave. Cu un cleşte-foarfecă cu braţe lungi, potcovarul tăia dimensiunea potcoavei, o îndoia şi apoi, cu un baros, o bătea pe nicovală. După ce-i dădea găurile necesare prinderii, potcoavele erau scufundate într-o baie de apă. Odată făcute potcoavele, fierarul le scotea pe cele vechi, curăţa meticulos copitele calului, le tăia şi apoi fixa noile potcoave cu caiele cumpărte de la prăvălie.
Mai târziu, când am învăţat să călăresc, această sarcină îmi revenea mie. Mândră, că pot fi de folos, mă implicam în treburile gospodăriei. Cînd mă vedeau venind la potcovar ceilalţi clienţi glumeau binevoitori zicând: iată-l pe nepotul lui Hogea, ce faci măi băiete?
Roibul a crescut transformându-se într-un armăsar de toată frumuseţea, ce a procreat serii intregi de urmaşi, câştigând multe trofee la întrecerile organizate-n sat vara de hramul bisericii Sfinetei Marii sau iarna, de Bobotează.
După mulţi ani, pe un hipodrom din Turkmenistan - Aşhabat, urmărind întreceri ecvestre, am realizat valoarea si frumuseţea cailor Ahaltekin atragându-mi atenţia un cal roib, cu stea în frunte.
Gândurile mi s-au limpezit şi din străfundul memoriei mi-a aparut ca pe un ecran imaginea Roibului copilăriei mele – Mânzul.





Miere din pepeni verzi

Este august, trecut de Sfanta Maria şi se sparg bostănăriile. Ţăranii-şi încarcă coşurile carelor cu pepeni verzi de toate mărimile şi loitrele par a se lăsa sub greutatea poverii, motiv pentru care au fost întărite cu proptele şi lanţuri.
Boii toropiţi de căldură suflă din greu. Hăis şi cea sunt ordinele bunicului pentru Bujor şi Bourean, însoţite de pocnetul biciului din piele, în aerul fierbinte. Îi iubeşte, sunt animale de povară ce-şi poartă supuse jugul. Când carul este plin, merge alături de ei şi din când în când îi operşte să se odihnească.
Pornim din nou la drum, praful fierbinte, stârnit de boi şi carul în mişcare rămâne-n urma noastră, ca un fum.
Bunicul a dejugat boii şi i-a adăpat în ulucele răcoroase ale cişmelei. Am băut şi noi apă rece de izvor, am umplut fedeleşul şi ne-am răcorit.
Şi iată, după un cot se zăreşte casa scufundată într-o linişte nefirească – animalele dorm la umbra deasă a pomilor iar păsările se scaldă în ţărînă.
Bunica a pregătit arămia cea mare (cât zece găleţi la un loc) şi-a aşezat-o pe pirostrii deasupra unui şanţ plin cu lemne de ulm şi de fag. Spre seară-şi cheamă vecinii la clacă. A pregătit plăcinte şi mai are vin din vechea recoltă.
Înarmate cu lingri din tinichea si căldări din aramă, femeile au sosit şi sunt gata să-nceapă munca. Câţiva bărbaţi taie pepenii în jumătăţi, miezul suculent, roşu şi dulce este curăţat de gospodine, cu lingura, în găleţi, apoi trecut printr-o sită ce-l separă de seminţe.
Cojile vor fi folosite pentru hrana porcilor, seminţele celor mai buni pepeni vor fi uscate pentru a asigura viitoarea cultură iar miezul va umple arămia şi va fierbe pe foc, până-n zori.
În câteva ore treaba a fost terminată şi miezul zemos fierbe-n arămie.
Începe o noapte în care se deapănă poveşti, întâmplări şi basme, pe care noi copiii le ascultăm cu pleoapele grele de somn.
Bărbaţi şi femei savurează aromatul vin rubiniu pus în valoare de gustul delicios al plăcintelor dobrogene umplute cu brânză de oaie, coapte în tăvi din aramă unse din plin cu unt şi acoperite cu smântână bătută cu ouă, de către bunica Maria.
Spre ziuă răcoarea dimineţii ne trezeşte şi pimim în dar spuma dulce şi parfumată ridicată din mierea ce mai fierbe căpătând o consistenţă din ce în ce mai vâscoasă. Focul a transfomat lemnele-n jar şi o cenuşă fină, argintie începe să-l acopere ca un voal.
În arămie, minuscule bule de aer colorate-n curcubeie la răsăritul soarelui, arată că mierea-i gata.
Aromată, avînd culoarea chihlimbarului şi consistenţa mierii de albine sau a celei din trestie de zahăr mierea din pepeni verzi va fi depozitată în vase smălţuite din lut ars, urmând ca alături de magiunul din struguri să constituie un dulce plin de savoare, în lungile zile din post, care să le dea forţă şi putere de muncă.
Dintr-un castron din ceramică-nflorată, luăm miere cu cătruniţe galbene, dungate-n maroniu şi turnăm peste plăcinta oprită pentru noi.
Este un deliciu pe care aş dori să-l mai servesc dar, din păcate, a dispărut odată cu bunicii noştri şi azi, nimeni nu-şi mai aminteşte de mierea din pepeni verzi.



Culturi multiple

Ne trezim dis-de-dimineaţă şi bunica ne aşteaptă cu un puişor bine fript pe jar, cufundat în mujdei de usturoi şi o turta caldă, coaptă în spuză, învelite într-un ştergar din borangic, puse într-o traistă alături de bucata de telemea (din lapte de oaie), cateva cepe şi fedeleşul cu apă rece de izvor.
Bunicul a înhămat caii la căruţă, a încărcat sapele, sacii cu porumb, fasole şi semințe de dovleac, apoi m-a ridicat cu bratele-I puternice şi m-a aşezat pe capră, în dreapta lui, fiind gata de plecare. Dii, se aude îndemnul hotarât şi caii se pun în mişcare.
În uliţă ne aşteapta patru tineri, tocmiţi cu ziua, care se urcă-n căruţă, din mers, aşezându-se pe sacii plini, bine legaţi cu sfoară.
De după un deal vedem cum răsare soarele şi ne bucurăm că, în curând, va fi destul de cald ca să muncim relaxaţi. Ajungem la tarlaua noastra, care se afla în proxima vecinatate cu pădurea de foioase. Pământul reavăn, proaspăt arat şi grăpat, pare mai negru din cauza umezelii. Bobiţe minuscule de rouă, în lumina soarelui, par mici nestemate şi mă minunez cum dispar îndată ce le ating cu degetul arătător.
Bunicul face cu sapa primele gropiţe, marcând astfel rândurile, în care vor fi puse câte doua seminţe de porumb şi fasole, la un pas distanţă şi doi paşi între rânduri. La fiecare trei rânduri pun şi eu două seminţe de dovleac.
Îmi este foame şi-mi vine în minte Povestea turtiţei…”eu sunt turtiţa minunată, de prin ladă adunată, de bunica pregătită, în cuptor sunt rumentită”. Mă duc să controlez traista să văd dacă nu cumva turtiţa noastră s-o fi rostogolit asemenea celei din poveste şi constat, cu bucurie, că a noastră stă cuminte în traistă şi mă îmbie să rup un colţişor. Ce gust minunat, de grâu proaspăt măcinat. Mă întorc din nou la treabă şi-I asigur pe harnicii mei tovarăşi că totul este în regulă, în trăistuţa fermecată.
La prânz, întind ştergarul pe un hat, sub un păr pădureţ, rînduiesc mâncarea, aşa cum face acasă bunica, rup turtiţa în bucăţele şi-I îmbii “poftiţi la masă!”
O binemeritată pauză în care bunicul împarte puiul, brânza şi sparge ceapa presărând-o cu sare. Mâncăm cu poftă, bem apă, apoi bunicul îşi răsuceşte o ţigară din foi. Mă uit cu admiraţie cum dintr-o mişcare scapără amnarul lovit de cremene, bumbacul arde şi meticulos bunicu-şi aprinde ţigara. Fumul albăstrui are un miros plăcut de tutun şi mă gândesc, în sinea mea, că poate într-o bună zi am să fumez şi eu.
După prînz, băieţii discută cu bunicul lucruri care pentru mine nu prezintă nici-un interes, neînţelegând sensul şi atunci mă duc să văd dacă au terminat caii nutreţul, apoi continuăm semănatul. Tinerii par să se întreacă între ei şi în curând sacii se golesc, fiecare având doar câte o traistă de sămânţă.
Peste o lună când déjà sămânţa a răsărit şi ici colo au apărut ierburi de câmp, tragem prima paşilă. Săpile ca nişte semilune argintii, bine ascuţite, lucesc în soare. Fiecare se străduieşte să-şi ducă rândurile la capăt cât mai repede – o adevărată competiţie.
La următoarea praşilă, porumbul s-a înălţat şi a dat ştiuleţi, fasolea are superbe flori, viu colorate şi s-a răsucit pe tulpina lui, dovlecii au frunze ce-mi par uriaşe şi superbe flori portocalii.
Revenim… porumbul a dat mătase, fasolea etalează păstăi şi primii dovleci au déjà dimensiunea unor mingii de diferite mărimi.
Bunicul este fericit, întrevede o recoltă promiţătoare.
Şi iată, din primăvară până-n toamnă trei recolte simultane.
Sfârşitul verii. Smulgem fasolea de pe tulpina porumbului şi umplem carul.
Bunica a adunat din curte, cu măturoiul din nuiele, frunze şi alte resturi vegetale, lăsând bătătura curată. Bunicul a bătut in mijlocul curţii un par şi mi-a spus râzând – vezi, o să ai treabă. Mă tot întrebam ce semnificaţie o avea parul și vorbele…şi iată, după o săptămână fasolea ce fusese întinsă în curte s-a uscat. O funie groasă a fost legată de par şi un cal bălan a fost legat de ea. Un bici de piele mi-a fost încredinţat şi mi s-a spus: mână-l!
Calul mergea în cerc, descriind o frumoasă spirală, până se apropia funia de par, călcând fasolea în picioare. Apoi îl mânam în sens invers până când funia se desfăşura complet, distanţându-se de pe parul ce străjuia mijlocul curţii. Această operaţiunie simplă avea drept scop deschiderea păstăilor de fasole pentru a pune în libertate boabele.
Operaţia era repetată de nenumărate ori până când tecile rămâneau goale. Apoi, partea vegetală era adunată cu o furcă din lemn cu dinţi lungi, făcută căpiţe şi păstrată ca nutreţ, pentru oi, în iarnă, asemnea turtelor din floarea-soarelui.
Boabele de fasole rămase la sol erau puse cu făraşul într-o găleată şi vânturate până când fosolea rămânea curată.
Ulterior, culegeam ştiuleţii de porumb ce erau depozitaţi în hambare împletite din nuiele şi apoi lipite cu argilă, unde rămâneau chiar şi peste iarnă, când era nevoie de mălai sau pentru hrana animalelor şi păsărilor domestice.
Urma tăierea strujenilor, ce erau legaţi în snopi. Aceştia, tocaţi împreună cu alte erbacee (miei, dughie, orz, ovăz) constituiau nutreţ pentru vite, oi şi păsări. Din pănuşi, iarna, împleteam ştergători iar cocenii erau folosiţi pentru încălzitul cuptorului.
Apoi, în ultima fază, erau adunaţi dovlecii care căpătau diverse destinaţii, după soiul lor – plăcintari pentru plăcinte, unii erau copţi în cuptor şi unşi cu miere din pepeni verzi, alţii pentru hrana porcilor şi constituirea nutreţurilor.
Iarna, la claca pentru curăţatul porumbului de pe ştiuleţi şi torsul lânii sau bumbacului, bunica făcea o bunătate de plăcinte creţe umplute unele cu dovleac, altele cu brânză de oaie, peste care turna smântână bătută cu ouă. Foaia de plăcintă, ce constituia specialitatea ei în pregătirea vestitele plăcinte dobrogene, transparentă de subţire ce era, se prelingea sub vergea, peste marginea unei mese rotunde, cu trei picioare. Pe jumătatea stângă a foii erau presărate brânza sau dovleacul (după caz), partea dreaptă a foii acoperea umplutura şi cu mâinele ei dibace buna încreţea plăcintele si le punea în tăvile din aramă, unse cu untură. Rumenite în cuptor, împrăştiind arome şi aburi fierbinţi, plăcintele făceau deliciul serii.
Acum, gândindu-mă cu drag la ei, constat că, în simplitatea lor, cu dotări rudimentare, erau atât de organizaţi încât bunăstarea – firească de altfel – era rodul muncii lor susţinute, fiecare lot de pământ fiind folosit şi astfel valorificat încât, de pe suprafeţe mici, să obţină culturi multiple.


Evenimente care mi-au marcat viaţa

Implinisem 8 ani, în august 1955, şi mai locuiam împreună cu familia în gazdă, într-o casă frumoasă din comuna Băneasa, când pe 15 ale aceleeaşi luni, a venit pe lume fratele meu, Mircea - bucuria şi mândria familiei, deoarece avea să-i ducă numele mai departe. Evenimentul a fost sărbatorit aşa cum se cuvine, prin sacrificarea unui curcan, vin din belşug şi un lighean de gogoşi pudrate cu zahăr.
Îmi amintesc că a venit la noi atunci, tocmai din Vicovul de Sus, bunica Ecaterina - mama tatălui meu care apucase să-şi vadă visul - moştenitorul, şi după spusele ei semăna cu bunicul Iacov care-i dăruise doi băieţi, Dumitru şi Vasile şi o fiică, Eufrosina, apoi căzuse pe front.
Ulterior, pentru a-şi creşte copiii în bunăstare bunica s-a recăsătorit cu Bogheanu Petre, şi a mai avut, împreună cu acesta, o fiică - Măriuţa.
Mircea avea ochii albaştri şi părul blond, ulterior ochii lui au căpătat culoarea ochilor tatălui – verzi, iar părul s-a mai închis la culoare. Eu aveam ochii mamei – căprui, moştenire a liniei elene în familie. Mi-am îndrăgit fratele din clipa când l-am ţinut, prima oară, în braţe şi eram nespus de mândra de el. Le mărturiseam tuturor, cunoscuţi şi necunoscuţi, marea mea bucurie, naşterea frăţiorului meu.
Şi totuşi, marea mea bucurie avea sa fie umbrită de prenumele Mircea, pe care-l primise de la naşul lui - Mircea Dobre, deoarece fiecare doream să poarte numele pe care-l alesese - tata voia să-l cheme Octavian-Augustus – nume respins categoric de mama care se temea să nu-l strige copiii “August prostul” - asemeni claunului din Fram - Ursul polar. Ea, mama ar fi vrut să-l cheme Aurel, iar eu – Azorică, (la acea vreme, eram profound impresionată de devotamentul pană la sacrificiu, al câinelui Azor, din poezia “Câinele soldatului”, pe care mama mi-o recita, la cerere, printre poveştile şi basmele cu zâne şi zmei) - lucru care desigur nu s-a întâmplat deoarece, îmi explica mama, oamenii nu poartă nume de câine, indiferent cât de mult ne-ar face plăcere. În final, l-au alintat Mircel şi toată lumea a fost mulţumită.
Construirea căminului nostru, o casă frumoasă dintr-un grup de şase, din cărămidă roşie, tencuite în gri-carbon, ce aveau să aibă alimentare cu apă potabilă proprie şi electrificare, construite cu credit de la Banca “Furnica” a fost marea noastră şansă şi mândrie. În acea vreme, tatăl meu Vasile, căruia-mi plăcea să-i zic tăticu Vasilică, era contabil la Staţiunea de maşini şi tractoare din localitate.
Împreună cu tatăl meu am plantat 450 butuci de vie, (Risling italian şi struguri de masă). Am sădit pomi fructiferi, câte doi din fiecare: meri, peri, cireşi, vişini, caişi, pruni şi vreau să spun, că au ieşit nişte soiuri minunate. Partea din faţa casei am umplut-o cu trandafiri şi flori de sezon, aşezate-n straturi geometrice, frumos trasate, aşa încît până la căderea zăpezii, curtea era mereu în straie de sărbăroare având culoarea florilor de sezon. Intrarea în curte era o alee din cărămidă roşie umbrită de o frumoasă boltă cu struguri de masă.
Acolo am crescut sub privirile drăgăstoase ale mamei, care renunţase la serviciu, rămânând acasă pentru a ne creşte şi educa cum se cuvine. Am avut o copilărie minunată şi amândoi ne străduiam să fim exemplari, cu rezultate bune la învăţătură, disciplina fiind punctul nostru forte.
Între timp, Dobrogea fusese colectivizată, Partidul Muncitoresc Romîn şi Uniunea Tineretului Muncitor îşi măreau rândurile.
Colectivizarea, forţată la început, începuse să dea roade, ridicând nivelul de trai al sătenilor prin aplicarea în practică a cunoştiinţelor agricole şi mecanizarea agriculturii. Pământul arat cu pluguri tracţionate de tractoare, însămânţat (cu seminţe selecţionate) cu semănători, discuit şi irigat, aplicând principiul rotaţiei culturilor dădea recolte bogate, fapt ce s-a reflectat prin ridicarea nivelului de trai al sătenilor dobrogeni şi apariţia multor case noi şi frumoase care le înlocuiau pe cele ridicate din chirpici.
A fost instituit învâţământul obligatoriu de şapte clase, liceul fiind opţional.
Toate bune şi frumoase până când, după examenul de admitere în liceu, am fost respinsă cu media 8,50 deoarece eram fiică de funcţionar şi tata nu era membru de partid, în timp ce colegi de-ai mei au fost admişi cu media 5 deoarece ai lor părinţi erau muncitori, înscrişi, la grămadă, în partid. Împreună cu tatăl meu ne-am dus la sediul Raionului de partid unde am văzut dosarul pe care era trecută media şi scris cu roşu pe diagonală “RESPINS”. O strună s-a rupt în sufletul meu, văzându-mi visele spulberate şi viitorul ratat. Dar soarta n-a vrut să fie aşa.
Fratele tatălui meu, moş Mitică, ne-a sfătuit să stăm liniştiţi, să-mi contiunui pregătirea şi să mă prezint la sesiunea a II-a de examen la Liceul de fete din Fălticeni unde mai erau locuri disponibile.
Zis şi făcut, m-am prezentat la examen, l-am trecut cu brio şi aşa, am ajuns la 14 ani, să trăiesc departe de familia mea, de cei dragi sufletului meu, dar în compania binevoitoare a unchiului Mitică, a mătuşii Olguţa şi a verişoarei mele - Micuţa, pe atunci elevă în clasa a VI-a.
Poate vă întrebaţi de ce nu m-am transferat în anul următor la liceul din localitate. Ei bine, tatălui meu îi era teamă să nu se repete istoria la absolvire şi din acelaşi motiv, bine întemeiat, la rândul lui, fratele meu a dat examen şi a studiat la Liceul “Mircea cel Bătrân” din oraşul Constanţa.
In acea vreme, tatăl meu avea un salariu de 950 lei pe lună, din care plătea pentru mine cazare şi masă 350 lei şi, din acest motiv, mi-am petrecut acasă numai vacanţele de vară. Mărturisesc că mi-a fost foarte greu deoarece mă despărţeam de familia în care am fost înconjurată cu dragoste şi duioşie.
Admiterea în liceu a însemnat pentru mine o trambulină de lansare, fiind primul meu pas într-o lume educată, disciplinată. Chiar în prima zi de şcoală la Liceul de fete, devenit ulterior Şcoala Medie Mixtă nr.2, îmbrăcată în frumoasa uniformă din stofă bleumarin, cu guleraş rotund şi manşete din poplin alb, cu fundă albă pe cap şi cozi împletite, în pantofi negri din lac şi şosete albe, am simţit mândria de a face parte din elevii admişi, lucru însemnat cu litere aurii, pe matricola prinsă pe mâneca uniformei.
Dorinţa mea se împlinise, visul se transforma în realitate. Simţeam în sufletul meu de copil, că făcusem deja primul pas, făcând parte dintr-o generaţie de tineri educaţi în spiritul dragostei de muncă, de ţară şi patriotism.
Colectivul profesoral ne-a învăţat şi educat în spiritul dragostei faţă de oameni, de mediul înconjurător, ne-a stimulat şi ne-a făcut să ne dorim să devenim oameni în adevăratul sens al cuvântului, să nu comitem fapte reprobabile, astfel încât, oricând, să fim mândri de noi. Profesorii ne-au insuflat, de asemenea, dragostea pentru artă, literatură şi muzică. Ne-au trezit interesul pentru cultură, pentru frumos, ne-au educat în spiritual umanitarismului. Poate că, tocmai de aceea-mi amintesc, cu mult drag, figurile lor luminoase, decente şi exigente.
Mă gândesc adeseori că poate tocmai acea seriozitate şi exigenţă, punctată deseori de recompense constând în note şi aprecieri meritorii, vizite la muzee, excursii, concursuri tematice pe obiecte de studiu, concursuri muzicale, vizionări de filme şi piese de teatru în grup, acţiuni de strângere a recoltei de fructe din livezi, plantatul puieţilor de brad pe locurile golaşe ale munţilor precum şi implicarea în competiţii sportive au făcut din noi oamenii care suntem azi. Am trăit cu maximă intensitate acea perioadă adolescentină şi am fost fericită, de fiecare dată, când îmi revedeam familia.
Atunci am trăit şi poezia primelor iubiri platonice, bazate pe atracţie spirituală, cu caracter pur ideal, imposibile de a fi transpuse în viaţă. Băieţii generaţiei mele erau, ca şi noi de altfel, îndrăgostiţi de frumos, de poezia vieţii lipsită de conotaţiile sexuale de mai târziu.
Serbarea de absolvire a liceului a scos în evidenţă, pentru prima oară, nişte domnişorele în adevăratul sens al cuvântului, îmbrăcate în rochiţe din mătase, ce scoteau în evidenţă busturi uşor proeminente, talii suple, cu picioare subţiri în ciorapi de mătase, pe tocuri înalte, cu fard discret pe buze şi gene, în mare majoritate cu codiţele tăiate, coafate simplu cu breton sau cu părul prins în coamă. Băieţii, purtând primele lor costume şi cămăşi albe înveselite de cravate colorate, cu noduri stângace, încercau să-şi ascundă timiditatea invitând la dans fostele colege. Toate scoteau, pentru prima oară, în evidenţă, frumuseţi până atunci ascunse de ţinuta austeră de licean.